PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ

În loc de prefaţă: SCRISOARE CĂTRE DUHOVNIC

1. AGRESIUNEA
2. AMĂGIREA
3. CLEVETIREA
4. CUVÂNTUL SCRIS
5. DEPENDENŢA
6. EROTISMUL
7. FURTUL
8. HAOSUL
9. IDENTITĂŢI FALSE
10. JUDECĂTORII
11. LENEVIREA
12. NĂLUCIRILE
13. OCHII
14. PĂCATUL
15. RISCURILE
16. SINGURĂTATEA
17. TIMPUL
18. TRĂDAREA
19. URA
20. VINOVĂŢIA
21. ZARVA

Ce este nou!

Intrebari si raspunsuri Despre spiritualitatea ortodoxa

Dosare ortodoxe Un prim dosar: cazul Tanacu

Mari duhovnici in viata si adormiti

Media ortodoxa photos - film - audio analize internet

Traduceri teologie si duhovnicie

Spiritualitatea ortodoxa

Despre noi

Patericul adnotat Patericul Egiptean

Eseuri Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici

Simone Weil 1909-1943

Poeme

Jurnal athonit literatura si duhovnicie

Ileana Malancioiu poeta

Nistea writers

Cristian Şerban
 

INTERNETUL

Tinerii în faţa provocării

17. TIMPUL

Timpul este circumscris şi nu este ceva de sine stătător. Timpul este umplut de Dumnezeu. Prin urmare, la fel cum Dumnezeirea Se află în tot spaţiul şi în toată creatura, la fel este şi în orice segment de timp. Dumnezeu este peste toate acestea: peste spaţiu, peste creatură, peste timp, pentru că El le guvernează.

Ca să vedem neputinţa omului în comparaţie cu atotputernicia dumnezeiască, să ţinem cont de faptul că nici măcar cu gândul nu putem noi, ca oameni, să înconjurăm spaţiul spre a evalua mărimea lui, nici măcar creaturile care ne sunt lăsate pe pământ nu le putem număra, decât în parte, şi nimeni nu-şi ştie timpul exact al şederii aici, în viaţa pământească. Deci nu putem fi stăpâni peste spaţiu, timp şi creaturi decât atât cât ne permite Însuşi Dumnezeu.

Astfel, pentru timpul petrecut fără folos, ne vom face cu toţii răspunzători în faţa Dumnezeirii. Asta pentru că timpul nu este al nostru, ci al Dreptului Judecător. Dacă pentru o petrecere a timpului plăcută lui Dumnezeu vom primi răsplată, este evident că pentru o petrecere rea şi plină de păcate vom da socoteală.

Pierderea timpului în jocuri, dezmăţ, desfrâu, ospeţe este un păcat tocmai prin aceea că timpul nu este în exclusivitate al nostru, ci Îi aparţine lui Dumnezeu. Când ai un fel plăcut de mâncare, nu te repezi să mănânci tot din oală, aşa este şi cu drămuirea timpului nostru. Timpul înseamnă viaţă, iar cheltuirea vieţii în păcate este mare urâciune.

Internetul are „darul” de a comprima timpul. Orele zboară, minutele ţi se par secunde, şi tot aşa. Unii sunt foarte atraşi de acest miraj, considerându-l un element forte al lumii virtuale. Iar eu afirm că este elementul cel mai de plâns.

Cineva va răspunde pentru timpul pierdut pe chat, prin flirturi, pe canale interzise, pe site-uri deocheate, şi acela nu va fi nimeni altul decât cel care a păcătuit. Nu are rost să vorbim despre scurtimea zilelor noastre. Trăim vremuri în care medicina se află pe cele mai înalte culmi, dar mortalitatea creşte continuu. Nu e zguduitor acest paradox?

Datori suntem, astfel, să avem grijă de timpul nostru ca şi cum am avea grijă de sănătatea noastră, şi nu este nici o exagerare că, drămuind bine timpul, dăruim sănătate sufletului nostru. Dacă petrecem tot timpul în păcate, atunci se vor surpa şi sufletul şi trupul. Pierderea vremii pe Internet, în ceea ce generic se numeşte „distracţie”, este un afront direct adus lui Dumnezeu. Dacă Internetul ar fi fost de aşa mare trebuinţă, I-ar fi fost greu lui Dumnezeu să îl facă inginer pe Adam şi aceasta să stăpânească şi peste unealta asta de pierzanie? Nu se observă, oare, că, cu cât avem tehnică mai sofisticată, singurătatea se insinuează şi mai mult? Asta pentru că vrem relaţii virtuale, camere video peste tot, lumi imaginare.

Iubirea care se naşte pe Internet este – aproape întotdeauna – o iubire surogat, nu o iubire deplină. Pentru că dacă dragostea serveşte poftelor, atunci Dumnezeu nu mai încape în această relaţie.

La polul opus, dacă iubirea are scopuri nobile (cum ar fi întemeierea unei familii şi naşterea de prunci), atunci Dumnezeu va coborî în viaţa ta şi vei înţelege fără prea mult efort cât de viclene sunt aceste maşinării virtuale1 care obişnuiesc să răpească vieţii reale tot ce este mai frumos.

Nelucrarea este o pedeapsă pentru cel care o adoptă. Nevoia de Dumnezeu îl va ajunge din urmă, căci oricâtă răutate ar avea omul în el, tot va ajunge la întrebarea firească dacă a făcut sau nu, în viaţa sa, ceva bun şi pentru suflet2.

Nepriceput sunt în a vă spune ce să faceţi cu timpul vostru, de aceea mă duc direct la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Înţelepciunea Duhului, care ne-a vorbit prin El, şi la bunătatea Tatălui, că ne-a învrednicit prin Întruparea Fiului să auzim asemenea cuvinte.

Iisus Hristos a propovăduit în multe feluri. Prin viaţa Sa curată, sfântă şi smerită. Prin gesturi, lacrimi, sacrificiu. Prin vindecări şi iertarea păcătoşilor, prin iertarea celor ce au greşit faţă de El. Prin pilde de o frumuseţe a înţelepciunii fără seamăn. Prin ascultare.

Ca să petrecem timpul încât să-I fim dragi lui Dumnezeu, nu ne trebuie multe, decât să ascultăm îndemnurile date nouă cu atâta blândeţe de Iisus. În viaţa pământească trebuie să ne arătăm blânzi, ca să nu moştenim răutatea3. Trebuie să fim milostivi, ca să nu cunoaştem dreptatea nemilostivirii4. Trebuie să fim împăciuitori, ca să nu cunoaştem ororile războiului. Trebuie să fim fideli familiei, ca să nu cunoaştem gustul trădării5. Trebuie să iertăm, să facem milostenie, să postim, să ne rugăm, toate acestea nu spre fala lumii, ci spre folosul sufletului. Mai trebuie să ne facem de folos. Apoi, să-l ajutăm pe cel bolnav sau aflat în suferinţă6. Trebuie să fim răbdători, credincioşi, să mulţumim pentru toate şi să fim smeriţi, căci de omul smerit nu se ating duhurile necurate. Să nu dăm frâu liber patimilor care ies din inimă.7. Să fim în acţiunile noastre nevinovaţi ca pruncii8. Să lucrăm la via sădită pe pământul credinţei, chiar dacă Stăpânul ne-a tocmit în ceasul al unsprezecelea9. Să muncim pentru o pâine şi să slujim cu dragoste şi fără cârtire10. Să ne rugăm şi să priveghem, ca să nu cunoaştem tristeţea celor cinci fecioare nebune. Să înmulţim talanţii. Să dăm de mâncare celui flămând, să îi dăm un pahar cu apă celui însetat, să-l cercetăm pe cel bolnav, să mergem la cei ce se află în temniţe. Să ne facem vrednici de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Cine va face toate astea are cea mai frumoasă petrecere a timpului. Viaţa lui este o continuă sărbătoare.

Cum să nu aducem un afront Dumnezeirii când petrecerea noastră este cu totul alta şi prin acţiunile noastre de zi cu zi, în lume sau pe Internet, ne arătăm asupritori, răi, bârfitori, clevetitori, nemilostivi, trădători, mândri, leneşi, distrugători, desfrânaţi, adulterini, hoţi, cârtitori, necredincioşi.

Arătându-ne aşa, ce speranţă să avem că Dumnezeu va coborî peste noi darurile Sale? Ce speranţă mai avem să ne iubească măcar cei din familie? Ce bunătăţi, oare, vrem să ne înconjoare?

Nu mă ascultaţi pe mine, care sunt mai rău şi mai păcătos decât foarte mulţi. Ascultaţi glasul lui Hristos şi povaţa dumnezeiască dată nu îngerilor, nu sfinţilor din ceruri şi nici stihiilor naturii, ci nouă, tuturor oamenilor! Hristos ne spune care este petrecerea cea bună, deşi ştia dinainte căderea de astăzi a omului. Hristos ne dă pilda vieţii omului curat şi cu frică de Dumnezeu, a celui care petrece cu ai săi dar nu uită de Creator. Căci în orice clipă uităm de Dumnezeu sau Îi întoarcem spatele, tot în aceeaşi clipă ciuntim din noi, ne facem nouă rău, ne întoarcem spatele nouă şi ştirbim din puţina bunătate cu care tot Dumnezeu ne-a înzestrat.