Încerc, în cele ce urmeazã sã precizez chipul în care oamenii Îl pot slãvi pe Domnul nostru Hristos. Dumnezeu fiind infinit, întru totul firesc este sã se arate fãrã de capãt si numãrul drumeagurilor pe care Îi vãdim dragostea, încrederea si devotamentul nostru. Asa stând lucrurile, de la sine înteles e cã modalitãtile însirate mai jos nu au câtusi de putin caracter limitativ, ci strict exemplificator.

• Îl slãvim pe Hristos mai întâi sãvârsind cele mentionate de el însusi în textul referitor la înfricosãtoarea Judecatã de Apoi (Mat. XXV, 35-36): dând sã mãnânce flãmânzilor, dând de bãut însetatilor, primind pe cei strãini, îmbrãcând pe cei goi, cercetând pe cei bolnavi.
• Tot astfel crezând neîndoielnic, proclamând cã, precum a si spus, El este calea, adevãrul si viata;
• postind, rugându-ne, priveghind, fãcând milostenii, înfrângându-ne;
• dar si iertând pe gresitii nostri, alungând de la noi tinerea de minte a rãului ce ni s-a fãcut, iubind pe aproapele nostru (si nu numai iubindu-l, ci si îngãduindu-i a fi asa cum este, nepretinzându-i sã fie aidoma nouã, în caz contrar contestându-i orice drept, pânã si acela de a trãi), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, mãcar neblestemându-ne) vrãjmasii;
• dovedindu-ne blânzi si smeriti cu inima, fãcãtori de pace, neartãgosi, neînfumurati, pãstrãtori de cuget curat, aplicând si chiar depãsind (dupã cuvântul Domnului: Mat., V, 20 si urm.) cele zece porunci, împãcându-ne cu pârâsii nostri;
• fãptuind binele in taina, mâhnindu-ne doar pe foarte scurta vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta si a ne domoli, neîngrijorându-ne cu exces de cele ale lumii si ale trupului, fãcându-ne muti si surzi când suntem zãdãrâti, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra si dojeni când simtim ca avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasã dar meritorie virtute);
• netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un pãcat de moarte (Apoc. XXI, 8), ca pe nãpasta lumii, îndrãznind, mereu dând dovadã de bãrbãtie, de ostãsie;
• adãpostind pe cãlãtori, neurmând exemplul celor din Betleem care n-au gãsit un locsor pentru Maica Domnului si au lãsat ca boii sã-i încãlzeascã (pe ea si pe Noul Nãscut) cu suflarea lor blândã si prieteneascã, ajutând pe cei slabi – Scriptura de obicei îi aseazã sub genericul: vãduve si orfani –, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fãtarnicã nepãrtinire si vicleanã întelepciune) semne si minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesãbuite, ridicole sau neobrãzate;
• nefiind formalisti, bucheri si pierduti în mãruntisuri, nepunând litera deasupra legii, nescandalizându-ne cã Domnul vindecã pe bolnavi în zi de sâmbãtã, cunoscând cã Iisus e Domn si al sâmbetei;
• ci privind lucrurile, de fiecare datã, cu spirit larg si tolerant, izbutind a iesi din noi însine, a ne lepãda de noi însine, a ne vedea, judeca si aprecia din afarã, asa cum ne-ar surprinde (fotografia) privirea rece si neprevenitã a unui tert;
• neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm si de batjocurã demonilor) dar nici textelor, si ferindu-ne ca de foc de încãpãtânatele si obtuzele exegeze literare;
• nelãsând bogãtia (ori pofta de bogãtie, ori arghirofilia care poate locui si în cel neavut) sã ne stãpâneascã, nepunându-ne toatã încrederea în cele vremelnice ("Nebune! În aceastã noapte voi cere de la tine sufletul tãu"), fãcându-ne din legea relativitãtii, principiul incertitudinii si doctrina instabilitãtii celor lumesti, întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor sã ne subjuge cu strãlucirea lor;
• nepizmuind (pilda lucrãtorilor tocmiti la vie sã ne rãmânã prezentã în minte spre a nu ceda acestei urâte, rãspândite si stãruitoare porniri a subconstientului nostru), neatintindu-ne ochii asupra semenilor nostri, asupra greselilor si inevitabilelor lor cusururi omenesti ci mai vârtos asupra alor noastre (paiul si bârna: cu observatia cã mãcar de nu este bârna în ochiul meu, paiul propriu e zgândãrit de celalalt pe care orizontul meu strâmt si incapacitatea mea de a concepe ceva diferit de mine îl preface în bârnã);
• neluând numele lui Dumnezeu în desert, rodindu-ne talantul, ori talantii, ori fractiunea de talant, nedovedindu-ne meschini si urâciosi, supãrându-ne, bunãoarã, cã s-a fãcut risipã cu mirul turnat pe capul Domnului;
• neîngãduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înselãciunea avutiei si poftele sã înãbuse rodirea cuvântului în noi, neînspãimintându-ne (precum gadarenii) de puterea lui Hristos, fiind statornici în credinta, neinvocând diverse pretexte (fie cele cinstite, rationale) spre a nu da urmare chemãrii Domnului;
• lãsând nevinovãtia copilãriei sã ne roureze sufletul si sã ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toatã firea, nu s-a rusinat sã se catere în pom ca sã-L vadã mai bine pe Iisus;
• veghind, pãstrându-ne treji, nepunând mare pret pe tãria noastrã, stiind cã duhul nostru e osârduitor însã trupului nevolnic, iar noi oricând capabili de slãbiciune, de cãdere (n-a grãit Fericitul Filip Neri: tine-mã Doamne de urechi cã altminteri te vând ca Iuda?);
• fiind recunoscãtori (asemuindu-ne nu celor nouã leprosi vindecati care si-au vãzut de drum, ci celui de-al zecelea care s-a întors ca sã multumeascã), iubindu-L pe Domnul din toatã inima, tot cugetul, tot sufletul si toatã vârtutea noastrã;
• ferindu-ne de sovãialã si impunându-ne a fi statornici în hotãrâri;
• luptând cu lãcomia (pãcat poate minor si cu înfãtisare naivã, dar insidios);
• neidolatrizând cele trecãtoare si nici chiar virtutile, ci numai pe unul Dumnezeu; considerate una câte una, separat, nu laolaltã si sub oblãduirea Duhului, virtutile pot deveni obsesii de nu si ispite si chipuri idolesti, cum se întâmplã uneori; atunci ele se prefac în forte oarbe si, sfidând dreapta socotintã, ajung a provoca aberatii;
• fiind întelepti (ca serpii, nu numai blânzi ca porumbeii: nu-i de ajuns) – dovadã parabola iconomului necredincios –, dând întâietate când ne aflãm în dilemã, monahicestii însusiri a dreptei socotinte, neosteniti în rugãciune (vãduva stãruitoare si judecãtorul nedrept), rãbdãtori;
• crezând neclintit în cuvântul lui Iisus (Ioan IV, 50), pãzindu-l (Ioan VIII, 51) mâncând si bând la vremea potrivitã preacuratul trup si scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiti suntem cã ne învrednicim de aceasta, cã niciodatã n-a vorbit un om cum vorbeste Hristos (Ioan VII, 46), cã ne putem numi prieteni ai Sãi, citind cu atentie Vechiul Testament si întelegându-i valoarea profeticã si prin urmare cã nu crestinii sunt cei care nu-l venereazã, ci acei care nu dau crezare proorocirii Sale;
• rugându-ne postind, priveghind, milostivind – neapãrat;
• dar si prin simple vorbe bune sau gesturi de compãtimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun cãtre Iisus (n-au fost numai cutremurãtoare mãrturisire ci si vorbã mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare si – îndrãznesc a spune – de încurajare, aratându-I-se Rãstignitului cã nu este înconjurat doar de vrãjmasi, hulitori si batjocuritori, cã-I stã alãturi un om care întelege ce se petrece acolo pe Golgota) ori gestul atât de gingas, de blajin, de umil al Veronicãi;
• grãind asemenea vorbe bune ori sãvârsind asemenea gesturi chiar si fatã de semenii nostri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplãtoare si mai mãrunte, nesfiindu-ne a fi politicosi, a schita un zâmbet binevoitor pânã si unui strãin, spre exemplu insului care, dupã ce fãrã de voie ne-a lovit cu cotul, îsi cere scuze, descoperindu-ne capul când salutãm, rãspunzând negrãbiti când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva sã-i arãtãm drumul – lucruri mici, profane, de nu si triviale! dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate si în consecintã plãcute lui Hristos : El nu a venit sã strice Legea ci sã o împlineascã; si ce înseamnã a împlini de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desãvârsirea, a trage consecinte mai subtile?
• fiind modesti, având cunostintã de limitele fiintei noastre psiho-somatice, proportionând somnul si rugãciunea în asa fel încât niciodatã sã nu stãm la rugãciune picotind (le-ar prinde bine intransigentilor sã citeascã declaratiile fãcute Pãrintelui Ioanichie Bãlan – în Convorbiri duhovnicesti – de Pãrintele Teofil Pãrãian de la Mãnãstirea Brâncoveanu - Sâmbãta de Sus);
• aducând Domnului acele daruri pe care suntem în mãsurã sã le aducem: aur, smirnã si tãmâie, dacã suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spãlându-I picioarele ori mãcar dându-I apã sã-si spele mâinile si picioarele (cum, vai, nu a fãcut Simon leprosul);
• ori – ca pãstorii – fluierând, cãci magii cu steaua cãlãtoresc iar îngerii cu pãstorii slavoslovesc, cãci oricare pornire din inimã e primitã si pãstorii nepricepându-se de altceva mai înalt si nedispunând de averi îsi vãdesc dragostea si bucuria fluierând si îndoialã nu încape cã primit a fost spontanul si voiosul lor sãrman fluierat;
• dupã cum primite vor fi fost si giumbuslucurile mãscãriciului de la "Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara dupã o zi de truda si tumbe, intrã în mareata catedralã, îsi scoate din traistã uneltele lui de pehlivan si începe a înghiti foc si a face tot soiul de nãzdrãvãnii în fata icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în brate, spre indignarea paraclisierului care se pregãtea sã-l alunge cu asprã admonestare dacã nu ar fi vãzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboarã din icoana spre a-i sterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde si bate din palme;
• fiindcã toti într-un fel ori altul suntem mãscãriciul de la Notre-Dame si toti slãvim pe Hristos numai pe mãsura darului, puterii si priceperii noastre, potrivit stilului nostru ar zice Blaga;
• iar pãrintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagã încâlcite probleme politiste si o! de-ar da bunul Dumnezeu sã ne învrednicim toti a fluiera cu tot atâta curãtie si înfocare ca pãstorii din jurul pesterii de la Betleem!
• si-L mai slãvim pe Domnul poftind la cinã pe cei desconsiderati, nu numai cei sãrmani ci în general cei care nu se bucurã de atentia si cinstirea semenilor, cei uitati sau pãrãsiti: acestora sã le dovedim gentilete, cuviintã, solicitudine;
• prin acte de curaj, de vitejie, fãcându-ne – e bine sã ne-o tot repetãm – regulã si lege si crez din socotirea fricii drept mare si grav pãcat;
• prin orice fel (cât de neasteptat, de neconformist) de faptã bunã, prin bucuria gratuitã, liniste, împãciuire, bonomie analoagã celei a preacrestinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aseza pe aceeasi treaptã cu eroul lui Cervantes);
• prin vizitarea celor în nevoi (mãcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);
• oprindu-ne de la pãcate, devenind adevãrati crestini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice pãcate ne-am fi murdãrit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul sãu tovarãs de petreceri – fiindcã odatã hirotonit arhiereu n-a mai vrut sã stie de prietesugurile si rãtãcirile de altãdatã) si conform textului de la 1 Cor .VI, 11;
• sãrutând pãmântul, fãrã pricinã, din euforie si extaz, ca Aliosa Karamazov;
• luptându-ne cu morile de vânt, mânati de gândul ajutorãrii urgisitilor, ca Don Quijote;
• scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost si sunt create numai în starea harului sfintilor (Sfântul Iustin: «toate câte filosofii si legislatorii le-au gândit si le-au spus frumos, le-au elaborat gratie pãrtii de Logos aflãtoare în ei" –citat dupã Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).
• sãrutând pe cei leprosi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzãtor înteles, ca în Sãrutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocãrât pe nedrept, de care cãpãtuitii, rostuitii, fricosii, chivernisitii, slugarnicii se feresc si se tem, e un lepros vrednic a fi sãrutat;
• refuzând a privi la cel în suferintã si descumpãnire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destãinuia: îmi fac un imperativ din a nu mã holba la oricine se aflã, în prezenta mea, într-o situatie penibila ori în stare deznãdãjduitã (ceea ce implicã sila si uimirea fatã de toti spectatorii care dau buzna la executii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug s.a.m.d.);
• rugându-ne asa cum stim, chiar dacã nu cunoastem la perfectie tipicul rugãciunilor (si poate nici Tatãl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihastri de pe insulã care nu-l stiau dar umblau pe mare);
• crezând cã Iisus e Hristos, asa cum L-au mãrturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din nastere, samarineanca..., fãcând voia Tatãlui (Ioan 1, 49), lãsând oricând toate baltã si de izbeliste spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan si Iacov, ca vamesul Matei...);
• ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar si slujindu-I la masã ca Marta, ca soacra lui Petru;
• neîncetând a reflecta asupra adevãrului cã ideile de bazã ale învãtãturii lui Hristos sunt douã: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) si libertatea (Ioan VlII, 31-32);
• neprecupetindu-ne vremea, zãbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul pãgubitilor, accidentatilor, nenorocitilor;
• aducându-ne mereu aminte cã în orice semen al nostru sãlãsluieste suflarea lui Dumnezeu, adicã o fãrâmã de spirit divin (care-i infinit asa încât si fãrâma se împãrtãseste din infinit), si purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenuntându-l, nevânzându-l pe un numãr anume de arginti ori pentru necurata plãcere de a-l vedea cum suferã, neurmând fatã de el pilda lui Iuda;
• cãci altminteri sãvârsim pãcatul (fãrã iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflãtor în orice om: ocãrârea aproapelui (sã nu ne mai mire cã Domnul sorteste judecãtii sinedriului, pe cine zice fratelui sãu: netrebnicule si gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui asezat pe cruce (asa cum au fãcut arhiereii, cãpeteniile, cãrturarii, ostasii si trecãtorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor sãi, rânjetul îndreptat spre suferinta altuia, bucuria pricinuitã de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtosarea cugetului, semeata birocratie, tâmpa indiferentã ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.

Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Sã nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mãrturisi pe Domnul. Si poate cã aceastã mãrturisire de zi cu zi, în împrejurãri modeste si mãrunte, nu-i deloc mai usoarã decât cea eroicã de care nu toti avem parte. (Asupra adevãrului acestuia a stãruit Fericita Tereza din Lisieux). Sã nu ne înselãm gândind cã deoarece nu ni se iveste prilej de mucenicie nu avem cum sã-L mãrturisim si slãvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer si în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci si în fiecare clipã si la orice pas al vietii celei mai obisnuite. Gestul Veronicãi, mãscãriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunãvoire, vorbulita caldã spusã omului necãjit ajung spre a ne convinge cã suntem neîncetat îmbiati cu posibilitatea de a ne recunoaste si vãdi ucenici feluriti si neabãtuti ai lui Iisus Hristos.