Toate cele cinci editii de pânã acum ale traducerii Patericului egiptean în româneste au fost bine primite si apreciate deopotrivã în mediul monahal si laic, între teologi si filologi.

Ceea ce propunem mai jos este o nouã variantã, bazatã în cea mai mare mãsurã pe valorosul text traditional al traducerii românesti, revizuit cu zgârcenie dupã textul grec-neogrec din noua Filocalie greceascã (vol. I, 1978), precum si dupã mai multe traduceri din limbile francezã si englezã (GI, GII, R, WARD s.a.). Am îndreptat topica frazei acolo unde era anacronicã sau cu totul strãinã limbii române actuale; am fãcut o seamã de îndreptãri de lexic, atât în zona teologicã cât si în cea uzualã; aici o altã problemã a fost uniformizarea unor serii de sinonimii, ca: «a lua aminte»-«a lua seama» [gr. prose/xw]; "mâhnire"-"mâhniciune"-"întristare" [gr. luph/] etc. Fãrã îndoialã însã cã cea mai preocupantã problemã a fost corecta traducere a unor termeni cheie (a)khdi/a, Jli=yij, a)sfa/leia) pentru corecta întelegere a mesajelor transmise în apoftegme.

Notele le-am putea împãrti, grosso modo, în trei categorii: 1. Notele de punctare mai precisã sau de circumscriere mai fidelã a întelesului unui termen cheie sau a unei notiuni; 2. Note de trimitere la Scripturã, la alte apoftegme sau texte patristice ori bibliografice; 3. Note de încadrare istoricã sau arheologicã.

În fine, scurtele prezentãri biografice ale fiecãrui pãrinte – din începutul grupajului de apoftegme ce-i sunt atribuite – urmeazã, mai mult sau mai putin, prezentãrilor lui Dom Lucien Regnault (din R), o autoritate în domeniul Pãrintilor pustiei.
 
 

Pentru avva Antonie

Pentru avva Arsenie

Pentru avva Antonie
 

Locul Cuviosului Antonie cel Mare în fruntea colectiei de apoftegme a Pãrintilor vietuitori în  pustia egipteanã e datorat numelui sãu, însã el corespunde la fel de bine rolului de prim rang  jucat de începãtorul vietii monastice crestine. Viata (251-356, † 17 ianuarie) si fizionomia sa ne sunt cunoscute mai ales prin lucrarea celebrã ce i­a consacrat­o Sfântul Atanasie cel Mare. Apoftegmele aduc câteva trãsãturi noi si interesante ale Cuviosului Antonie, care însã nu contrazic în nici un fel portretul fãcut de sfântul episcop al Alexandriei, ci îl plaseazã mai bine pe Pãrintele monahilor printre ceilalti bãtrâni ai timpului sãu, emuli în imitarea si cãutarea lui Hristos în desert.

 

1. Sfântul avva¹ Antonie, sezând odatã în desert, a fost cuprins de acedie² si de o mare întunecare de gânduri. Si zicea cãtre Dumnezeu: «Doamne, vreau sã mã mântuiesc si nu mã lasã gândurile³. Ce voi face în necazul⁴ meu? Cum mã voi mântui?» Si, sculându-se putin, a iesit afarã, si a vãzut pe cineva ca pe sine sezând si lucrând, apoi sculându­se de la lucru si rugându­se, apoi iarãsi sezând si împletind funia, apoi iarãsi sculându-se la rugãciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea si încredintarea⁵ lui Antonie. Si a auzit pe înger zicând-i: «Fã asa si te vei mântui». Iar el, auzind aceasta, a luat multã bucurie si îndrãznealã; si fãcând asa se mântuia⁶.
 

2. [Cronie, preotul Nitriei⁷, ne-a istorisit nouã cã]⁸ Fericitul Antonie povestea: «Un an întreg m-am rugat sã mi se descopere locul dreptilor si al pãcãtosilor. Si am vãzut un mare urias, care ajungea pânã la nori. Era negru si avea mâinile întinse pânã la cer si sub el se afla un lac având mãsura mãrii. Si am vãzut suflete zburând ca niste pãsãri. Si cele ce zburau deasupra mâinilor si capului uriasului, se mântuiau. Dimpotrivã, cele ce erau prinse de mâinile lui, cãdeau în lac. Si ajunse la mine un glas care zicea: "Aceste suflete pe care le vezi zburând mai sus de acela, sunt sufletele dreptilor care se mântuiesc în rai. Iar celelalte sunt atrase în iad, urmând voilor trupului si tinerii de minte a rãului"⁹».
 

3. Zis-a avva Antonie: «Pãrintii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei însisi, si, fãcându-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi, iesind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi însine, îndatã începem a vindeca pe altii; si, întorcându-se boala asupra noastrã, se fac nouã cele de pe urmã mai amare decât cele dintâi (Lc. 11, 26), si auzim de la Domnul: "Doctore, vindecã-te mai întâi pe tine însuti" (Lc. 4, 23)».
 

4. Acest avva Antonie, cãutând la adâncul judecãtilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: «Doamne, cum se face cã unii mor de tineri, iar altii prea îmbãtrânesc? Si pentru ce unii sunt sãraci, iar altii bogati? Si cum cei nedrepti sunt bogati, iar cei drepti sãraci?» Si a venit lui un glas zicând: «Antonie, ia aminte de tine, cã acestea sunt judecãti ale lui Dumnezeu si nu-ti este tie de folos a le sti».
 

5. A întrebat cineva pe avva Antonie, zicând: «Ce trebuie sã pãzesc eu ca sã plac lui Dumnezeu?» Si rãspunzând bãtrânul, a zis lui: «Cele ce­ti poruncesc tie, pãzeste­le: Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sã­L ai înaintea ta totdeauna; orice vei face, sã ai mãrturie din Sfintele Scripturi; si ori în ce loc vei sedea, sã nu te misti degrabã. Acestea trei pãzeste­le si te vei mântui».
 

6. Zis-a avva Antonie cãtre avva Pimen: «Aceasta este lucrarea cea mare a omului: greseala sa sã o punã asupra sa înaintea lui Dumnezeu si sã astepte ispita pânã la rãsuflarea cea mai de pe urm㻹⁰.
 

7. Tot acesta a zis: «Nimeni neispitit nu va putea sã intre în împãrãtia cerurilor¹¹. Cãci s-a zis: "Ridicã ispitele si nimeni nu este care sã se mântuiascã"¹²».
 

8. A întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: «Ce sã fac?». Zis-a lui bãtrânul: «Sã nu te încrezi în dreptatea ta¹³, sã nu-ti parã rãu pentru lucru trecut si sã-ti înfrânezi limba si pântecele».
 

9. Zis-a avva Antonie: «Am vãzut toate cursele vrãjmasului întinse pe pãmânt si suspinând am zis: "Oare cine poate sã le treacã pe acestea?". Si am auzit glas zicându-mi: "Smerenia!"».
 

10. Zis-a iarãsi: «Sunt unii care si-au topit trupurile lor în ascezã si, pentru cã n-au avut dreaptã socotintã¹⁴, departe de Dumnezeu s-au fãcut»¹⁵.
 

11. Zis-a iarãsi: «De la aproapele este viata si moartea. Cã de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim»¹⁶.
 

12. Zis-a iarãsi: «Precum pestii, rãmânând mult timp pe uscat mor, asa si monahii, zãbovind afarã din chilie sau petrecând cu mirenii se slãbãnogesc cãtre tãria linistii (isihiei). Trebuie deci ca, precum pestele cãtre mare, asa si noi cãtre chilie sã ne grãbim; ca nu cumva zãbovind afarã, sã uitãm pãzirea cea dinlãuntru»¹⁷.
 

13. Zis-a iarãsi: «Cel ce sade în pustie si se linisteste (trãieste în isihie), de trei rãzboaie este slobod: de auzire, de grãire si de vedere; si numai cu unul mai are a lupta: cu cel al inimii¹⁸».
 

14. S-au dus niste frati la avva Antonie, ca sã-i spunã despre nãlucirile (viziunile, aparitiile) pe care le vedeau si sã se învete de la dânsul dacã sunt adevãrate sau de la draci. Si aveau un mãgar, care a murit pe cale. Deci, dupã ce au venit la bãtrânul, apucând acesta mai înainte, le-a zis lor: «Cum a murit mãgãrusul pe cale?» Au zis lui: «De unde stii, avvo?» Iar el le-a zis lor: «Dracii mi-au arãtat». Si ei au zis lui: «Noi pentru aceasta am venit, ca sã te întrebãm, cã vedem nãluciri (viziuni, aparitii) si de multe ori se fac adevãrate; nu cumva ne înselãm?» Si i-a încredintat pe ei bãtrânul, din pilda mãgarului, cã de la draci sunt.
 

15. Era un om care vâna animale sãlbatice prin pustie, si a vãzut pe avva Antonie glumind cu fratii; si s-a smintit. Iar bãtrânul, vrând sã-l încredinteze pe el cã trebuie câte putin sã se pogoare fratilor, i-a zis lui: «Pune sãgeata în arcul tãu si întinde-l». Si a fãcut asa. Si bãtrânul i-a zis lui: «Întinde-l încã putin». Si a întins. Si iarãsi i-a zis: «Întinde-l si mai mult». Si a zis vânãtorul: «De voi întinde arcul peste mãsurã, se va frânge». Zis-a lui bãtrânul: «Asa si la lucrul lui Dumnezeu: dacã-i întindem pe frati peste mãsurã, degrabã se frâng. Trebuie deci, câte putin si câteodatã, a ne pogorî fratilor». Acestea auzind vânãtorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la bãtrânul, s-a dus. Iar fratii, întãrindu-se, au mers la locul lor.
 

16. A auzit avva Antonie despre un monah mai tânãr care a fãcut un semn (minune) ca acesta pe cale: Vãzând el pe niste bãtrâni cãlãtorind si slãbind pe cale, a poruncit unor asini sãlbatici de au venit si au purtat pe bãtrâni pânã au ajuns la Antonie. Deci bãtrânii l-au înstiintat de aceasta pe avva Antonie. Si a zis lor: «Mi se pare cã acest monah se aseamãnã cu o corabie plinã de bunãtãti, care, însã, nu stiu de va ajunge în port». Si, dupã un timp, avva Antonie începe deodatã sã plângã si sã-si smulgã pãrul si sã se tânguiascã. Îi zic lui ucenicii: «De ce plângi, avvo?» Iar bãtrânul a zis: «Mare stâlp al Bisericii a cãzut acum (zicea despre monahul cel tânãr). Mergeti pânã la el si vedeti ceea ce s-a fãcut». Deci s-au dus ucenicii si l-au aflat pe monah sezând pe rogojinã si plângând pãcatul pe care îl fãcuse. Iar el, vãzând pe ucenicii bãtrânului, le-a zis: «Ziceti bãtrânului ca sã roage pe Dumnezeu sã-mi dea numai zece zile si nãdãjduiesc cã voi da rãspuns». Si dupã cinci zile a murit.
 

17. Un monah a fost lãudat de frati cãtre avva Antonie. Acesta din urmã, când a venit monahul la dânsul, l-a încercat, sã vadã de rabdã necinstea¹⁹. Si, aflându-l cã nu o rabdã, i-a zis: «Esti asemenea unui oras, care pe dinainte este împodobit, iar pe dinapoi este jefuit de tâlhari».
 

18. Un frate i-a zis lui avva Antonie: «Roagã-te pentru mine!» Zis-a lui bãtrânul: «Nici eu nu te miluiesc, si nici Dumnezeu, dacã tu însuti nu-ti vei da silinta si nu vei cere lui Dumnezeu rugându-te».
 

19. Au mers odatã niste bãtrâni la avva Antonie, si avva Iosif cu dânsii. Si vrând bãtrânul [Antonie] sã-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scripturã, si, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnã acel cuvânt. Si fiecare rãspundea dupã puterea sa. Însã bãtrânul zicea fiecãruia: «N-ai aflat încã». Mai pe urmã de toti, a zis cãtre avva Iosif: «Tu cum zici cã este cuvântul acesta?» Rãspuns-a: «Nu stiu». Atunci a zis avva Antonie: «Cu adevãrat, avva Iosif a aflat calea, cãci a zis: Nu stiu.»
 

20. S-au dus niste frati de la Schetia²⁰ la avva Antonie si, intrând într-o corabie sã meargã la el, au aflat pe un bãtrân care si el voia sã meargã; iar fratii nu-l cunosteau. Si sezând în corabie, grãiau cuvinte de-ale Pãrintilor si din Scripturi si pentru lucrul mâinilor lor. Iar bãtrânul tãcea. Ajunsi în port, au aflat cã si bãtrânul merge la avva Antonie. Si dupã ce au ajuns la avva, le-a zis lor [Antonie]: «Bunã însotire ati avut în bãtrânul acesta». A zis si bãtrânului: «Buni frati ai aflat cu tine, avvo». Rãspuns-a bãtrânul: «Buni sunt, cu adevãrat, însã ograda lor n-are usã, si cel ce voieste intrã în grajd si dezleagã mãgarul». Iar aceasta zicea pentru cã cele ce le vin la gurã, acelea le si grãiesc.
 

21. S-au dus niste frati la avva Antonie si i-au zis: «Spune-ne nouã cuvânt: cum sã ne mântuim?» Zis-a lor bãtrânul: «Ati auzit Scriptura? Îndeajuns vã este». Iar ei i-au zis: «Voim sã auzim si de la tine, pãrinte». Atunci le-a zis bãtrânul: «Evanghelia zice: « de te loveste cineva peste obrazul drept, întoarce-i si pe celãlalt » (Mt. 5, 39). Zis-au lui: «Nu putem face aceasta». Zis-a lor bãtrânul: «De nu puteti întoarce si pe celãlalt, mãcar pe aceea una sã o suferiti (rãbdati)». Zis-au lui: «Nici aceasta nu putem». Zis-a bãtrânul: «Dacã nici aceasta nu puteti, nu dati în locul celei primite». Si au zis ei: «Nici aceasta nu putem». Atunci a zis bãtrânul cãtre ucenicul sãu: «Fã-le lor putinã fierturã, cã sunt neputinciosi». Iar cãtre ei a zis: «Dacã aceasta nu puteti si aceea nu vreti, ce sã vã fac vouã? De rugãciuni este trebuintã».

22. Un frate, care s-a lepãdat de lume si a împãrtit averile sale sãracilor, tinând putine pentru sine, a mers la avva Antonie. Si, despre acestea cercetând-l bãtrânul cu de-amãnuntul, i-a zis: «De voiesti sã te faci monah, mergi în satul cutare, cumpãrã carne, si pune-o împrejurul trupului tãu gol si apoi vino aici». Si fãcând fratele asa, câinii si pãsãrile îi rupeau (sfâsiau) trupul. Si, ajungând el la bãtrânul, acesta îl întrebã de a fãcut cum l-a sfãtuit. Iar acela, arãtându-i trupul lui sfâsiat, sfântul Antonie i-a zis: «Cei ce se leapãdã de lume si voiesc sã aibã bani, astfel sunt sfâsiati de dracii care-i luptã».
 

23. Unui frate i s-a întâmplat odatã ispitã în mãnãstirea lui avva Ilie. Si, alungat fiind de acolo, s-a dus în munte la avva Antonie. Si rãmânând fratele un timp pe lângã dânsul, l-a trimis la mãnãstirea de unde venise. Iar cei din mãnãstire, vãzându-l, iarãsi l-au alungat. Iar el s-a întors la avva Antonie, zicând: «N-au voit sã mã primeascã, pãrinte». Deci l-a trimis bãtrânul înapoi, zicând: «O corabie s-a sfãrâmat în valurile mãrii, a pierdut încãrcãtura si cu ostenealã a scãpat la uscat. Voi, însã, cele scãpate la uscat voiti sã le aruncati în mare». Iar ei, auzind cã avva Antonie l-a trimis, l-au primit de îndatã.
 

24. A zis avva Antonie: «Socotesc cã trupul are o miscare fireascã, care-i este înnãscutã²¹, dar nu lucreazã de nu va voi sufletul, ci numai însemneazã în trup nepãtimasã miscare. Este încã si o altã miscare, ce stã în a hrãni si a încãlzi trupul²² cu mâncãri si cu bãuturi, din care cãldura sângelui desteaptã (trezeste, întãrâtã) trupul spre lucrare²³. Pentru aceasta si zice Apostolul: « Nu vã îmbãtati cu vin întru care este pierzare » (Ef. 5, 18). Si iarãsi Domnul în Evanghelie, porunceste ucenicilor Sãi: « Luati seama la voi însivã, sã nu se îngreuieze inimile voastre în dezmãt si betie » (Lc. 21, 34). Este încã si o altã miscare, la cei ce se nevoiesc, care se face din vrãjmãsia si zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a sti, cã trei sunt miscãrile trupesti: una fireascã, alta din neluarea aminte a hranei si a treia de la draci"²⁴.
 

25. Zis-a iarãsi: «Dumnezeu nu sloboade rãzboaiele peste neamul acesta ca peste cei vechi, cãci stie cã sunt slabi si nu le pot purta»²⁵.
 

26. Lui avva Antonie i s-a descoperit în pustie: «Este în oras oarecine asemenea tie, doctor de profesie, care din prisosinta lui dã celor ce au trebuintã si în toate zilele cântã "Sfinte Dumnezeule" cu îngerii».
 

27. A zis iarãsi: «Va veni vremea ca oamenii sã înnebuneascã si când vor vedea pe cineva cã nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i cã el este nebun, pentru cã nu este asemenea lor».
 

28. Au venit niste frati la avva Antonie si au pus înaintea lui un cuvânt (pasaj scripturistic) din Levitic. Deci a iesit bãtrânul în pustie si a mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, stiindu-i obiceiurile. Si, dupã ce mult s-a depãrtat bãtrânul, stând la rugãciune, a strigat cu glas mare: «Dumnezeule, trimite pe Moise ca sã mã învete cuvântul acesta!» Si a venit lui glas vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: «Glasul care vorbea cu dânsul l-am auzit, dar puterea [sensul] cuvântului n-am înteles-o».
 

29. Trei pãrinti aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în fiecare an. Si doi îl întrebau pentru gândurile lor si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tãcea, nimic întrebându-l. Iar dupã mult timp i-a zis avva Antonie: «Iatã, de atâta timp vii aici si nimic nu mã întrebi!» Si rãspunzând fratele i-a zis: «Destul îmi este si numai sã te vãd, pãrinte».
 

30. Se spune cã unul dintre bãtrâni i-a cerut lui Dumnezeu sã-i vadã pe Pãrinti. Si i-a vãzut pe ei fãrã avva Antonie. Deci a zis celui ce i-i arãta: «Unde este avva Antonie?» Iar acela i-a zis: «În locul unde este Dumnezeu, acolo este el»²⁶.
 

31. Un frate a fost acuzat pe nedrept în mãnãstire pentru desfrânare si sculându­se a mers la avva Antonie. Si au venit fratii de la mãnãstire ca sã-l vindece (mângâie) si sã-l ia (dobândeascã), si au început sã-i zicã: «Asa ai fãcut». Iar el se apãra zicând: «Nimic de acest fel nu am fãcut». Iar, dupã întâmplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, zis Kefala, si a spus o pildã ca aceasta: «Am vãzut pe malul râului un om bãgat în noroi pânã la genunchi si venind unii sã-i dea mâna, l-au afundat pânã-n gât». Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie: «Iatã un om adevãrat, care poate sã vindece si sã mântuiascã suflete». Deci umilindu-se ei de cuvintele bãtrânului, au pus metanie fratelui. Si, îndemnati (încurajati) de Pãrinti, l-au luat pe frate la mãnãstire.
 

32. Ziceau unii despre avva Antonie cã s-ar fi fãcut purtãtor de Duh, dar nu voia sã grãiascã din cauza oamenilor. Cã, într-adevãr, vestea cele ce se întâmplau în lume, precum si cele ce aveau sã vinã.
 

33. A primit odatã avva Antonie scrisoare de la împãratul Constantiu ca sã meargã la Constantinopol; si cerceta cu dinadinsul ce sã facã. Deci a zis cãtre avva Pavel [cel Simplu], ucenicul lui: «Oare dator sunt sã merg?» «De vei merge, i-a rãspuns acesta, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva Antonie».
 

34. Zis-a avva Antonie: «Eu nu mã mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc. Cãci « dragostea scoate afarã frica »²⁷".
 

35. Acelasi a zis: «Totdeauna sã ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu. Sã-ti aduci aminte de cel ce "omoarã si face viu" (I Regi 2, 6). Sã urâti lumea si toate cele ce sunt într-însa. Sã urâti toatã odihna trupeascã²⁸. Lepãdati-vã de viata aceasta, ca sã vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-vã aminte, ce ati fãgãduit lui Dumnezeu. Cã cere aceasta de la voi în ziua judecãtii: sã flãmânziti, sã însetati, sã umblati în haine sãrace, sã privegheati, sã va tânguiti, sã plângeti, sã suspinati cu inima voastrã; sã vã încercati de sunteti vrednici de Dumnezeu; sã defãimati trupul, ca sã vã mântuiti sufletele voastre».
 

36. A mers²⁹ oarecând avva Antonie la avva Amun în muntele Nitriei si dupã ce au vorbit unul cu altul, a zis avva Amun cãtre el: «Fiindcã prin rugãciunile tale s-au înmultit fratii si voiesc unii dintr-însii sã-si zideascã chilii departe, ca sã se linisteascã, cât poruncesti sã fie de departe chiliile ce se zidesc de cele de aici?» Iar el a zis: «Sã gustãm la ceasul al nouãlea³⁰ si sã iesim sã mergem prin pustie si sã cercetãm cu luare aminte locul». Iar dupã ce s-au dus prin pustie, pânã a venit sã apunã soarele, a zis avva Antonie cãtre el: «Sã facem rugãciune si sã punem aici cruce, ca aici sã zideascã cei ce vor sã clãdeascã chilii. Ci cei de acolo când vor veni la acestia, dupã ce vor gusta mica lor bucãticã de pâine la ceasul al nouãlea, asa sã vie si cei ce se duc de aici, acelasi lucru fãcând, sã rãmânã fãrã de tulburare, când merg unii la altii». Si era depãrtarea douãsprezece semne³¹.
 

37. Zis-a avva Antonie: «Cel ce bate bucata de fier, întâi cerceteazã cu luare aminte gândul ce are sã facã: secerã, sabie sau secure? Asa si noi, datori suntem sã socotim care faptã bunã sã umblãm a dobândi, ca sã nu ne ostenim în zadar".
 

38. Zis-a iarãsi: «Supunerea cu înfrânare³² supune fiarele».
 

39. Zis-a iarãsi: «Stiu monahi care, dupã multe osteneli, au cãzut si întru iesire din minti au venit, pentru cã s-au nãdãjduit în lucrul lor si amãgindu-se nu au înteles porunca celui ce a zis: "Întreabã pe tatãl tãu si îti va da de stire" (Deut. 32, 7)».
 

40. Zis-a iarãsi: «De este cu putintã, monahul este dator si câti pasi face sau câte picãturi bea în chilia sa, cu încredere sã le facã cunoscute bãtrânilor, ca nu cumva sã greseascã întru acestea».
 

¹ Avva sau Pãrinte – Mc. 14, 36; Rom. 8, 15; Gal. 4, 6: cuvânt aramaic (limba vorbitã de Mântuitorul) folosit în Egipt, Palestina si Siria cu un continut harismatic, desemnându-i pe ascetii, cãlugãrii si pustnicii care se distingeau prin sfintenia vietii si prin experienta duhovniceascã.

² Acedie, gr. a)khdi/a. Stare de plictisealã lâncezitoare, lâncezealã, dezgust, lene, lenevie, lenevire, trândãvie, trândãvire, plictis, plictisealã, descurajare, molesealã a vointei. În fapt, ne aflãm în fata unui termen de spiritualitate practic imposibil de tradus. În Pateric apare de trei ori: Antonie 1 (tradus: în rom. prin lenevie; în fr. prin acédie [G I] sau dégoût [G II], ennui [R]), Theodora 3 (tradus: în rom. prin lenevire; în fr. prin acédie [G I] sau dégoût [R]) si Pimen 149 (tradus: în rom. prin trândãvie; în fr. prin acédie [G I] sau dégoût [G II], ennui [R]).
IOANIDU propune astfel: 1. lene, trândãvie; 2. nepãsare, neîngrijare; 3. închidere de inimã, melancolie.
BAILLY, mergând pe filiera clasicã, propune: 1. négligence, indifférence; 2. chagrin.
Traducea prin românescul acedie poate apãrea ca neologisticã, livrescã sau « stiintificã ». Unii (ca, spre exemplu, reputatul profesor Antoine Guillaumont, în Franta, sau Benedicta Ward, în Anglia si America) îl preferã pentru motivul cã termenul grecesc a)khdi/a este atât de bogat în continut încât este practic intraductibil (GUILLAUMONT, p.305). Dacã astãzi termenul începe a se împune în traducerile patristice de limbã englezã, în cele de limbã francezã lucrurile sunt nedecise încã. Astfel, la 10 de ani dupã ce a tradus a)khdi/a cu acédie [G I], Jean-Claude Guy a renuntat la termen pentru dégoût [G II]).
Pãrintele Stãniloae traduce a)khdi/a ba prin plictisealã (PALADIE §.21), ba prin lenevie (Isaia Pustnicul, Cuvântul IV, în Filocalia româneascã, vol. XII, Ed. Harisma, Bucuresti, 1991, p.58 si 65. În acest din urmã loc însã, Pãrintele Stãniloae pune în parantezã si plictisealã), în functie de context sau de întelesul pe care vrea traducãtorul sã-l promoveze.
La rândul lui, pãrintele Rafail Noica propune negrijanie, un termen inventat, creat pentru a scãpa hãtisului de termeni psihologici prin care ar putea fi tradus a)khdi/a: plictisealã, dezgust etc.
În fapt, a)khdi/a înglobeazã toti acesti termeni de mai sus, putând avea, de la caz la caz, diferite forme si accente (REGNAULT, pp.106-110 si 118-119, si GUILLAUMONT, pp.167­168 – cu referintele lor patristice).
Un alt exemplu: în literatura de analizã psiho-spiritualã contemporanã a lui Bernanos, l'ennui (plictiseala, urâtul) devine o temã preferentiatã, cu o încãrcãturã metafizicã: "Ma paroisse est dévorée par l'ennui" (acestea sunt cuvintele de început ale romanului Journal d'un Curé de compagne, cuvinte misterioase dar si definitorii pentru « intriga » romanului – p.1031 în: Bernanos, Oevres romanesques, Bibliothéque de la Pléiade, 1961); sau: "…il n'y a pas de malheur des hommes, monsieur l'abbé, il y a l'ennui. Personne n'a jamais partagé l'ennui de l'homme et néanmoins gardé son âme. L'ennui de l'homme vient a bout de tout, monsieur abbé, il amollira la terre" (Monsieur Ouine, ibid., p.1456).

³ logismoi/ este un termen generic de spiritualitate ce desemneazã "gândurile rãutãtii" care-l luptã pe nevoitorul lui Hristos: "Cãlugãrul, atunci când pãrãseste lumea, se îndepãrteazã de « obiecte » care, în lume fiind, l-ar ispiti sau i-ar putea distrage atentia. Dar îi rãmâne amintirea sau reprezentarea lor, sub forma a ceea ce am putea numi « gânduri » (logismoi/). O apoftegmã a lui Antonie o mãrturiseste foarte clar: « Cel ce sade în pustie si trãieste în hesychia de trei rãzboaie este slobod: de cel venit din cele auzite, de cel venit din vorbãrie si de cel venit din cele vãzute; si numai cãtre unul mai are a lupta, cãtre cel al inimii » [Antonie 13]. Rãzboiul inimii este cel pe care pustnicul trebuie sã-l poarte cu propriile­i gânduri. Nimeni nu a descris mai bine acest rãzboi al gândurilor, « rãzboi nematerialnic », decât Evagrie, cãlugãr­filosof, vietuitor în pustia « Chiliilor », nu departe de Schetia, la sfârsitul secolului al IV-lea. Pentru Evagrie, « gândurile » (logismoi/) se identificã, practic, cu demonii în asa mãsurã, încât el vorbeste, fãrã a le deosebi, despre « gândul » sau « demonul » unui viciu sau al altuia, cum ar fi cel al lãcomiei, al luxului, al avaritiei etc. Cãci, explicã el, atât în lume cât si în obstile cãlugãresti, demonii atacã prin persoane interpuse, prin intermediul altor oameni; dar sihastrul suferã atacurile lor direct, corp la corp, iar aceste atacuri se manifestã sub forma unor imagini, a unor reprezentãri, uneori a unor rationamente pe care monahul si le face despre sine, prin fantasme (fantasi/ai sau fa/smata) diurne sau nocturne, vise erotice sau terifiante, pe care Evagrie le-a descris amãnuntit, cu un remarcabil talent de analist si cu o mare finete psihologicã" (GUILLAUMONT, p.114. Vezi si §.12: Un filosof în pustie: Evagrie Ponticul, ibid., pp.251­284).

⁴ Qli=yij – necaz, strâmtorare, scârbã, încercare, suferintã, asuprire. Termen general, care nu lasã sã se înteleagã despre ce anume necaz e vorba. Avva Matoi (apoftegma 10) pune necaz (Jli=yij) în opozitie cu odihnã, odihnire (ana/pausij), iar avva Visarion se fericit ca monah "neavând odihna de necazurile mele cele fãrã numãr" (Visarion 12).

⁵ a)sfa/leia – încredintarea, siguranta, asigurarea cã a nu va mai pãtimi vreun rãu (IOANIDU).

⁶ Dom Lucien Regnault opineazã cã aceastã apoftegmã se aflã "pusã în fruntea colectiei alfabetice fãrã îndoialã în virtutea importantei ei pentru întreaga viatã monasticã" (REGNAULT, p.119).

⁷ Nitria (pustia sau muntele Nitriei), în Delta Nilului, este una dintre cele trei cele mai importante asezãri monastice din Egiptul Inferior (nord-vestul Egiptului), întemeiatã de avva Ammun « Nitriotul », ucenic al sfântului Antonie cel Mare, pe la anul 320-325.

⁸ Aceastã apoftegmã nu face parte din culegerea clasicã ApofJe/gmata Gero/ntwn (sau Apophthegmata Patrum), ci este preluatã si prelucratã de traducãtorul si compilatorul versiunii românesti a Patericului din douã surse: Paladie, Lavsaicon (Istoria Lausiacã) si Sfântul Atanasie cel Mare, Viata cuviosului pãrintelui nostru Antonie. O dãm aici în traducerea Pãrintelui Stãniloae, asa cum se gãseste ea în: PALADIE, § 21, pp.51 si 54-55. Pentru conformitate, iatã si varianta din Sfântul Atanasie cel Mare, Viata cuviosului pãrintelui nostru Antonie, LXV (traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Stãniloae, în PSB 16, EIBM, Bucuresti, 1988): "Antonie […] vorbind odatã cu unii care veniserã la el despre starea sufletului si despre locul lui dupã plecarea de aici, în noaptea urmãtoare i-a grãit cineva de sus care îi spune: « Antonie, scoalã-te, iesi si vezi ». Iesind deci (cãci stia de cine sã asculte) si ridicându-si privirea a vãzut pe cineva foarte mare, slut si înfricosãtor, stând în picioare si ajungând pânã la nori; si pe unii urcând ca înaripati. Si acela, întinzându-si mâinile, pe unii îi vedea împiedicati de el, iar pe altii zburând mai sus si, dupã ce treceau, înãltându-se fãrã grijã. Pentru acestia uriasul acela scrâsnea din dinti, iar de cei ce cãdeau se bucura. Si îndatã s-a fãcut un glas cãtre Antonie: « Întelege ceea ce vezi! ». Si deschizându-i-se mintea, a înteles cã aceasta e trecerea sufletelor; iar uriasul care stã în cale este vrãjmasul care pizmuieste pe cei credinciosi, si pe cei vinovati si deci supusi lui îi prinde si-i împiedicã sã treacã, iar pe cei ce n-au ascultat de el nu-i poate opri si deci trec peste el" (p.230).

⁹ "În bine si în fericirea raiului se înainteazã prin ridicarea cu putere deasupra slãbiciunii rãului, care îsi aratã slãbiciunea pe de altã parte într-o mare putere de ispitire. Si existã ipostasuri în care rãul îsi atinge culmea supremã, ca si vointa lui de ispitire a altora. Sunt demonii." – nota 45 a Pãrintelui Stãniloae, în PALADIE, p.55.

¹⁰ Pimen 125.

¹¹ Agraphon, Resch 90, TU 30, 2, p.130.

¹² Evagrie 5.

¹³ Pimen 98 si 141.

¹⁴ Traduc peste tot dia/krisin prin dreaptã socotintã, pentru motivele pe care le expune Dan Ciachir în eseul "Socotealã si socotintã" (revista Epifania, editatã de Mãnãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul", Alba Iulia, anul III, nr.5, septembrie-octombrie 1998): în rezumat, socotealã aduce prea mult astãzi cu "a-ti face socoteala, socotelile", iar discernãmânt (desi folosit de Pãrintele Stãniloae) este un neologism pe filierã francezã.
De notat cã si pãrintele Nicolae Steihardt preferã dreapta socotintã.

¹⁵ Antonie 39.

¹⁶ Ioan Colov 39. Se poate compara cu Scrisoarea VI arabã: "Ne négligez pas mes paroles, car ils (les démons) savent que notre vie dépend mutuellement les uns des autres… Celui donc qui aime son frere, aime Dieu, et celui qui aime Dieu, s'aime soi-meme" (Pere Matta el-Maskine, Saint Antoine, ascete selon Évangile, suivi de Les vint Lettres de saint Antoine selon la tradition arabe, Éditions de Bellefontaine, SO 57).

¹⁷ Sfântul Atanasie cel Mare, Viata cuviosului pãrintelui nostru Antonie, LXXXIV, ed.cit., p.240.

¹⁸ Kardi/aj (inimã) si nu porni/aj (desfrânare). Asa spun specialistii variantelor vechi grecesti si latine ale textului cã trebuie citit manuscrisul. Vezi: REGNAULT, p.134, si GUILLAUMONT, nota 222, p.113).

¹⁹ Necinstea (atimi/a) estre pusã de avvii Teodor din Elefteropole (apoftegma 1) si Matoi (apoftegma 10) în opozitie cu slava (do/xa).

²⁰ Schetia numeste pe scurt Pustia Schetia, situatã la circa 70 kilometri de Delta Nilului, într-"o vale mare lungã de 30 de kilometri si largã de 6-7 kilometri, al cãrei fund se aflã sub nivelul mãrii si unde se gãsesc lacuri [zece la numãr] cãrora li s-a dat numele de Uadi el-Natrun [adicã: Valea Natrun] din pricina salpetrului nitric [sãruri si carbonati de natriu, pe care vechii egipteni îl foloaseau la mumificarea mortilor lor] extras de acolo încã din antichitate. Aici se situeazã pustia Schetia, unde în anul 330 s-a stabilit Macarie. El cunostea bine locurile, deoarece, cãmilar fiind, venea adeseori sã caute salpetru. […] Schetia nu va întârzia sã devinã [în ultimele decenii ale secolului al IV-lea] centrul cel mai înfloritor al vietii anahoretice, aici locuind Pãrintii cei mai renumiti." (REGNAULT, p.42). Dupã invazia Egiptului de cãtre arabi, Califul musulmanilor din Arabia permite cãlugãrilor crestini de aici sã-si practice credinta. Pentru acest motiv, locul devine resedinta oficialã a patriarhului copt. Pânã astãzi, patriarhul este ales dintre monahii din Uadi el-Natrun. A se vedea si nota 201 în TSAMIS, p.89.

²¹ Care-i este înnãscutã – sunanafurei=san. De la: sunanafai/nw – arãt ceva, mã arãt sus tot într-o vreme, sau împreunã cu… (IOANIDU); sau sunanafai/nomai – se montrer ou paraître ensemble (BAILLY).
Editiile românesti precedente ale Patericului au tradus sun-ana-furei=san prin amestecatã cu el sau frãmântatã cu dânsul, iar editiile franceze au tradus, în ordinea aparitiei, cu: qui lui est adapté [G I], qui lui est inné [G II], qui lui correspond [R].

²² Ef. 5, 29: "nimeni vreodatã nu si-a urât trupul sãu, ci fiecare îl hrãneste si îl încãlzeste". Apostolul Pavel priveste aceastã iubire, atentie, grijã pentru cele ale trupului ca pe ceva firesc, si îsi permite chiar sã facã o comparatie între relatia cap-trup, bãrbat-femeie si Hristos-Bisericã.

²³ O explicare a dinamicii acestei a doua miscãri a trupului dã Sfântul Diadoh al Foticeii († 29 martie), în Cuvânt ascetic: "Când mintea înoatã în valurile bãuturii, nu numai cã vede în somn cu patimã chipurile zugrãvite de draci, ci si plãzmuieste în sine anumite vederi frumoase, îmbrãtisând cu foc nãlucirile sale, ca pe niste amante. Cãci înfierbântându-se mãdularele ce servesc la împreunarea trupeascã de cãldura vinului, mintea e silitã sã-si înfãtiseze vreo umbrã plãcutã a patimii" (§.49, p.410 în Filocalia româneascã, vol. 1, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992). Alte asemenea texte ale Sfântului Diadoh al Foticeii în celelalte capitole din Cuvântul ascetic, care se referã la înfrânare (§.42-51, pp.407-410, ed.cit.).

²⁴ Aceastã apoftegmã este luatã din Scrisoarea I a avvei Antonie cel Mare (a se vedea Letrre I, §.3, în: Pere Matta el-Maskine, Saint Antoine, ascete selon Évangile, suivi de Les vint Lettres de saint Antoine selon la tradition arabe, Éditions de Bellefontaine, SO 57, p.83).

²⁵ Comparatia între neamul bãtrânilor celor vechi si generatiile mai noi de monahi o vom afla în mai multe locuri în Pateric: Ilie 8, Ioan Colov 14, Ishirion etc.

²⁶ Într-o altã relatare apoftegmaticã, în care episcopul Adelfios al Aravisei cere si primeste de la Dumnezeu sã vadã în ce stare a fost rânduit Sfântul Ioan Gurã de Aur, cel care i-i arãta, în extaz, pe Pãrinti transeazã: "Vorbesti de Ioan, dascãlul pocãintei? Pe el nu poate sã-l vadã om în trup, cãci el acolo stã unde este tronul Stãpânului." (LIMONARIU, §.128, p.127).

²⁷ 1 In. 4, 18: "iubirea desãvârsitã alungã frica".

²⁸ sarkikhn a)na/pausiv, corporalis quies, odihna trupeascã. Aceastã odihnã trupeascã sau viatã usoarã este opusul linistirii isihaste adevãrate – h(sixia, quies –, pe care "unii au ales-o înainte sã le-o dea Dumnezeu". (?). Vezi: Visarion 12, Ilie 6, Teodor al Fermii 2. REGNAULT vorbeste de "O odihnã în ostenealã" (pp.139-141).

²⁹ Aceastã apoftegmã puncteazã momentul si modul înfiintãrii "Chiliilor" (Kellia), una din cele trei asezãri monastice ale celui mai important centru monastic din Egiptul de Jos (nord-vestul Egiptului) al secolelor IV-V, format din "pustiile" Schetiei (Sketis, vezi nota 20 la Antonie 20), Nitriei si Chiliilor. Chiliile (Kellia) se situau la 70 km sud-est de Alexandria, la intrarea în desertul libian, si 18-20 km sud de Nitria (asezare întemeiatã de avva Amun), de care a si depins initial, fiind un loc de o mai mare retragere pentru monahii din Nitria doritori de o ascezã mai asprã si de o viatã de linistire, mai isihastã. Amãnunte foarte interesante, în GUILLAUMONT, pp.205-227.

³⁰ Orele 2-3 dupã-amiaza.

³¹ Aproximativ 18-19 km. "Antonie demonstreazã cã aceastã distantã este convenabilã: cãlugãrii se vor bucura aici de suficientã singurãtate; în acelasi timp, se vor putea si vizita reciproc, dupã prânz – timpul cuvenit, conform traditiei, pentru vizite! – cu fratii lor din Nitria: douã exigente în egalã mãsurã de importante pentru cãlugãrii din aceste pustiuri, care practicau semi-anahoretismul. Acest echilibru între singurãtate si comunitate este, dupã cum vom vedea, esential pentru viata monasticã de la Kellia." (GUILLAUMONT, p.206).

³² e)gkra/teia – înfrânare, stãpânire de sine; cumpãtare; statornicie; rãbdare. [IOANIDU]

Pentru avva Arsenie
 

Provenit dintr-o familie nobilã senatorialã, Arsenie s-a nãscut la Roma în vremea mortii sfântului Antonie. A detinut importante functii la curtea imperialã de la Constantinopol, fiind si educatorul fiilor împãratului Teodosie I, viitorii împãrati Arcadie si Onorie. În anul 394, la vârsta de 34 de ani, fuge de lume si de slava ei, se retrage în tainã în Egipt si se face monah în Schetia pe lângã avva Ioan Colov. Dupã ce stã un timp la Petra, apoi în Canop (Alexandria), pãrãseste definitiv Schetia dupã devastarea ei de cãtre saracini în 434 si îsi petrece ultimii ani  ai vietii la Troe (astãzi Tura, la 15 km sud-est de Cairo). Se duce la Domnul în jurul anului 449, pomenirea lui fãcându-se pe data de 8 mai. Arsenie este una dintre figurile cele mai bine conturate ale Patericului si va rãmâne pentru totdeauna unul dintre campionii fugii de lume si model râvnit de toti isihastii: «Arsenie, îngere, puterea tãcerii (isihiei), roagã-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, pãcãtosii!» (Canonul Pãrintilor, din Sâmbãta brânzei, cântarea întâi).

 

1. Avva Arsenie, fiind încã în palatele împãrãtesti, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: «Doamne, îndrumeazã-mã, ca sã stiu cum mã voi mântui». Si i-a venit glas zicându-i: «Arsenie, fugi de oameni si te vei mântui».
 

2. Acesta, dupã ce s-a dus la viatã pustniceascã, iarãsi s-a rugat, acelasi cuvânt zicând (Mt. 26, 44). Si a auzit glas zicându-i: «Arsenie, fugi, taci, linisteste-te¹; cã acestea sunt rãdãcinile nepãcãtuirii».
 

3. Odatã au venit dracii la avva Arsenie în chilie, nãcãjindu-l. Si venind cei ce slujeau lui² si stând din afarã de chilie, l-au auzit strigând cãtre Dumnezeu si zicând: «Dumnezeule, nu mã pãrãsi! Nimic bun n-am fãcut înaintea Ta; dar dã-mi, dupã bunãtatea Ta, sã pun început³".
 

4. Se zicea pentru dânsul, cã precum în palat nimeni nu purta haine mai bune decât dânsul, tot asa nici în Bisericã nimeni nu purta mai dispretuite (de nimica) decât dânsul.
 

5. A zis un oarecare⁴ fericitului Arsenie: "Cum noi din atât învãtãturã si întelepciune nimic nu avem, iar acesti tãrani egipteni au dobândit atâtea fapte bune?» Zis-a avva Arsenie lui: «Noi din învãtãtura lumii nimic nu avem, iar acesti tãrani egipteni din ostenelile lor si-au dobândit faptele bune».
 

6. Întrebând avva Arsenie oarecând pe un bãtrân egiptean pentru gândurile sale, un altul, vãzându-l, i-a zis: «Avvo Arsenie, cum atâta învãtãturã latineascã si elineascã având, întrebi pe acest tãran pentru gândurile tale?» Iar el a zis cãtre dânsul: «Învãtãtura latineascã o am eu cu adevãrat, dar alfabetul acestui tãran încã nu l-am învãtat».
 

7. A venit odatã fericitul Teofil, arhiepiscopul [Alexandriei], cu un dregãtor la avva Arsenie si l-a rugat pe bãtrân sã audã de la el cuvânt. Iar bãtrânul, tãcând putintel, i-a rãspuns: «Si dacã vã voi spune un cuvânt, îl veti pãzi?» Iar ei i-au fãgãduit cã-l vor pãzi. Si le-a zis lor bãtrânul: «Oriunde veti auzi cã este Arsenie, sã nu vã apropiati».
 

8. Altãdatã, vrând iarãsi arhiepiscopul sã meargã la avva Arsenie, a trimis întâi sã stie de-i va deschide usa. Iar bãtrânul i-a trimis acest rãspuns, zicând: «De vei veni, îti voi deschide; si de îti voi deschide tie, tuturor voi deschide; si atunci nu voi mai sedea aici». Acestea auzind arhiepiscopul, a zis: «Dacã mã duc ca sã-l alung pe el, atunci nu mã voi mai duce».
 

9. Un frate a rugat pe avva Arsenie ca sã audã cuvânt de la el. Si i-a zis lui bãtrânul: «Pe cât îti este cu putintã, sârguieste-te ca lucrarea ta cea dinlãuntru sã fie dupã Dumnezeu si vei birui patimile cele dinafarã».
 

10. Zis-a iarãsi: «De vom cãuta pe Dumnezeu, Se va arãta nouã; si de-L vom tine pe El, va rãmâne cu noi».
 

11. Zis-a oarecine cãtre avva Arsenie: «Mã nãcãjesc gândurile, zicându-mi: « Nu poti sã postesti, nici sã lucrezi, deci mãcar cerceteazã pe cei bolnavi; cãci si acest lucru este dragoste. »». Iar bãtrânul, stiind sãmãnãturile dracilor, i-a zis lui: «Mergi, mãnâncã, bea, dormi si nu lucra; numai de la chilie nu te depãrta». Cãci stia cã rãbdarea în chilie îl aduce pe monah la rânduiala lui.⁵
 

12. Zicea avva Arsenie: «Monahul strãin în tarã strãinã sã nu se amestece în nimic si atunci va avea odihnã».⁶
 

13. Zis-a avva Marcu cãtre avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi?» Zis-a lui bãtrânul: «Dumnezeu stie cã vã iubesc pe voi, dar nu pot sã fiu si cu oamenii si cu Dumnezeu. Cele de sus, mii si zeci de mii, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot sã las pe Dumnezeu si sã vin cu oamenii».
 

14. Spunea avva Daniel pentru avva Arsenie cã toatã noaptea petrecea priveghind si când voia sã doarmã dimineata pentru nevoia firii, zicea somnului: «Vino, rob rãu». Si atipea putin sezând si îndatã se scula.⁷
 

15. Zis-a avva Arsenie, cã de ajuns este monahului sã doarmã un ceas, de este nevoitor.
 

16. Spuneau bãtrânii, cã s-au dat oarecând la Schetia putine smochine uscate si, ca unele ce erau de nimic, nu i-au trimis lui avva Arsenie, ca sã nu se parã cã îl ocãrãsc. Iar bãtrânul auzind, n-a venit la bisericã, zicând: «M-ati despãrtit [de restul fratilor] nedându-mi binecuvântarea pe care a trimis-o Dumnezeu fratilor si de care nu am fost vrednic sã mã împãrtãsesc". Si au auzit toti si s-au folosit de smerenia bãtrânului. Si mergând preotul, i-a dus lui smochinele, si l-au adus pe el la bisericã cu bucurie.
 

17. Spunea avva Daniel: «Atâtia ani a petrecut cu noi si numai un cos de pâinite îi fãceam pe an; si când mergeam la el, din acelea mâncam».⁸
 

18. Spunea iarãsi pentru avva Arsenie, cã numai odatã într-un an schimba apa în care muia frunzele de curmal⁹, si-atunci numai adãuga la cea veche. Cã împletea fâsii si le cosea pânã la ceasul al saselea¹⁰. Si l-au rugat bãtrânii, zicând: «De ce nu schimbi apa de pe frunze, cã miroase greu?» Si le-a zis lor: «În locul mirodeniilor si aromatelor, de care m-am bucurat în lume, trebuie sã sufãr acest miros".
 

19. Se zicea iarãsi cã dupã ce auzea cã s-au copt tot felul de poame, atunci singur zicea: «Aduceti-mi». Si gusta o singurã datã putin din toate, multumind lui Dumnezeu.
 

20. S-a îmbolnãvit odatã avva Arsenie la Schetia si avea nevoie de o cãmasã de in. Si neavând cu ce s-o cumpere, a luat de la unul milostenie si a zis: «Multumescu-?i ?ie, Doamne, cã m-ai învrednicit sã iau milostenie pentru numele Tãu».
 

21. Se spunea pentru dânsul, cã era chilia lui departe de treizeci si douã de mile [de Schetia] si nu iesea degrabã; cãci altii îi fãceau slujba¹¹. Si când s-a pustiit Schetia, a iesit plângând si zicând: «A pierdut lumea Roma si cãlugãrii Schetia»¹².
 

22. Întrebat-a avva Marcu pe avva Arsenie, zicând: "Bine este a nu avea cineva în chilia sa mângâiere? Cã am vãzut pe un frate care avea putine verdeturi si pe care le smulgea». Si a zis avva Arsenie: «Sigur cã este bine, însã dupã asezarea omului; cã de nu va avea putere într-acest chip de petrecere, iarãsi le va sãdi».
 

23. Povestit-a avva Daniel, ucenicul lui avva Arsenie, zicând: «M-am aflat odatã aproape de avva Alexandru si l-a apucat pe el o durere si din pricina acelei dureri s-a întins cu fata în sus. S-a întâmplat atunci sã vinã fericitul Arsenie ca sã vorbeascã cu el; si l-a vãzut întins. Deci, dupã ce i-a vorbit, i-a zis lui: «Cine era mireanul acela pe care l-am vãzut aici?» Si i-a zis avva Alexandru: «Unde l-ai vãzut?» Si a zis: «Când mã coboram din munte, am cãutat aici spre pesterã si am vãzut pe cineva întins cu fata în sus». Si i-a fãcut lui metanie, zicând: «Iartã-mã, eu am fost; cãci mã apucase o durere». Si i-a zis lui bãtrânul: «A, tu ai fost? Bine. Eu am socotit cã este vreun mirean, si pentru aceasta te-am întrebat».
 

24. Altãdatã avva Arsenie a zis cãtre avva Alexandru: «Dupã ce vei despica smicelele tale, vino sã gusti cu mine; iar de-ti vor veni strãini, mãnâncã cu ei». Ori, avva Alexandru lucra egal¹³ si cu luare-aminte. Si sosind ceasul, încã mai avea smicele, si voind sã pãzeascã cuvântul bãtrânului, a stat sã termine smicelele. Deci, vãzând avva Arsenie cã a zãbovit, a luat gustarea, socotind cã a avut strãini. Iar avva Alexandru, târziu, dupã ce a terminat, s-a dus. Si i-a zis lui bãtrânul: «Ai avut strãini?» Iar el a rãspuns: «Nu!» Si i-a zis lui iarãsi: «Dar cum nu ai venit?» Iar el a zis: «Pentru cã mi-ai spus: « dupã ce vei despica smicelele tale, vino ». De aceea, pãzind cuvântul tãu, n-am venit, fiindcã nu terminasem». Si s-a minunat bãtrânul de acrivia¹⁴ lui si i-a zis: «Mai devreme sã dezlegi [postul de fiecare zi], asa încât si pravila sã ti-o faci si apa sã ti-o bei. Iar de nu, degrabã are sã se bolnãveascã trupul tãu».
 

25. A mers odatã avva Arsenie într-un loc, si era acolo trestie si se misca din cauza vântului. Si a întrebat bãtrânul pe frati: «Ce este sunetul acesta?» Iar fratii i-au spus cã este sunetul trestiei. Zis-a bãtrânul cãtre dânsii: «Cu adevãrat, de va sedea cineva în liniste [isihie] si va auzi glas de pasãre, inima nu mai are aceeasi liniste; cu atât mai mult voi, având sunetul trestiilor acestora".
 

26. Spunea avva Daniel, cã oarecari frati vrând sã meargã la Tebaida pentru in, au zis: «Cu acest prilej sã-l vedem si pe avva Arsenie». Si a intrat avva Alexandru si a zis bãtrânului: «Niste frati venind de la Alexandria, voiesc sã te vadã». Zis-a bãtrânul: «Înstiinteazã-te de la dânsii, pentru care pricinã au venit». Si înstiintându-se cã merg la Tebaida pentru in, a vestit bãtrânului. Si el a zis: «Cu adevãrat, nu vor vedea fata lui Arsenie, cãci nu au venit pentru mine, ci pentru treaba lor». Odihneste-i pe ei si-i sloboade cu pace, zicându-le cã bãtrânul nu poate sã-i întâmpine.
 

27. Un frate s-a dus la chilia lui avva Arsenie la Schetia si s-a uitat pe fereastrã si a vãzut pe bãtrânul peste tot ca focul¹⁵ (cãci era vrednic fratele de a vedea unele ca acestea). Si cum a bãtut, a iesit bãtrânul si vãzând pe fratele ca si spãimântat, i-a zis lui: «Este multã vreme de când bati? Nu cumva ai vãzut ceva?» Si i-a rãspuns lui fratele: «Nu!» Si dupã ce-a vorbit cu el, i-a dat drumul.
 

28. Sezând odatã avva Arsenie la Canop¹⁶, a venit de la Roma o fecioarã de familie senatorialã, bogatã foarte si temãtoare de Dumnezeu, ca sã-l vadã. Si fiind primitã de arhiepiscopul Teofil, l-a rugat ca sã-l înduplece pe bãtrânul sã o primeascã. Si venind [arhiepiscopul] la el, l-a rugat zicând: «Cutare fecioarã, din familie senatorialã, a venit de la Roma si voieste sã te vadã». Iar bãtrânul n-a primit sã se întâlneascã cu ea. Deci, dupã ce i-a vestit aceasta, ea a poruncit sã i se pregãteascã dobitoacele, zicând: «Cred lui Dumnezeu cã-l voi vedea. Cã nu om am venit sã vãd – cãci sunt si în cetatea noastrã multi oameni; ci prooroc am venit sã vãd». Si dupã ce a ajuns la chilia bãtrânului, din iconomia lui Dumnezeu, a gãsit pe bãtrânul petrecând afarã din chilie, cu oarecare lucrare; si vãzându-l, a cãzut la picioarele lui. El însã a ridicat-o cu mânie. Si a luat seama de-aproape la dânsa zicând: «Dacã fata mea vrei s-o vezi, iat-o, priveste-o!» Iar ea de rusine n-a cãutat la fata lui. Si i-a zis bãtrânul: «N-ai auzit de lucrurile mele? Acestea sunt de nevoie sã le vezi. Cum ai îndrãznit sã faci atâta cale pe mare? Nu stii cã esti femeie si nu ti se cade sã iesi niciodatã nicãieri? Sau ca sã mergi la Roma si sã zici cãtre celelalte femei: « Am vãzut pe Arsenie », si sã se facã marea drum de femei, care sã vinã la mine?» Iar ea a zis: «De va voi Domnul, nu voi lãsa pe niciuna sã vinã aici. Ci roagã-te pentru mine si mã pomeneste totdeauna!» Iar el rãspunzând a zis: «Mã rog lui Dumnezeu, ca sã se steargã pomenirea ta din inima mea». Si acestea auzind, a iesit tulburatã. Si dacã a venit în cetate, de mâhnire a cãzut în friguri. Si a vestit fericitului Teofil arhiepiscopul cã e bolnavã. Si venind la ea, o ruga sã-i spunã ce are. Iar ea a zis cãtre dânsul: «O, de n-as mai fi venit aici! Cã am zis bãtrânului: « Pomeneste-mã pe mine », si el a zis: « Mã rog lui Dumnezeu, ca sã se steargã pomenirea ta din inima mea ». Si iatã, eu mor de mâhnire». Si i-a zis ei arhiepiscopul: «Au nu stii cã esti femeie si prin femei vrãjmasul îi luptã pe sfinti? Pentru aceasta a zis bãtrânul asa; cã pentru sufletul tãu se roagã totdeauna». Si asa s-a mângâiat sufletul ei si s-a dus cu bucurie la ale sale.¹⁷
 

29. Povestit-a avva Daniel pentru avva Arsenie, cã a venit odatã un magistrat¹⁸, aducându-i testamentul unui senator, rudã a lui, care îi lãsa foarte multã mostenire. Si luându-l, a vrut sã îl rupã. Si a cãzut magistratul la picioarele lui, zicând: «Rogu-te, nu îl rupe, cã mi se ia capul». Si i-a zis avva Arsenie: «Eu mai înainte de acela am murit, iar el acum a murit"¹⁹. Si l-a trimis înapoi, nimic primind.
 

30. Se spunea iarãsi pentru el, cã sâmbãta seara, pe când se lumina duminica²⁰, lãsa soarele înapoia lui si întindea mâinile la cer, rugându-se, pânã când iarãsi strãlucea soarele înaintea fetei lui. Si atunci sedea.²¹
 

31. Se zicea pentru avva Arsenie si pentru avva Teodor al Fermii cã, mai mult decât toate, urau slava oamenilor. Pentru aceasta Arsenie nu întâmpina lesne pe cineva, iar avva Teodor întâmpina cu adevãrat, dar ca o sabie îi era.
 

32. Sezând odatã avva Arsenie în pãrtile cele de jos²² si supãrându-se acolo, a socotit sã lase chilia²³. Si neluând nimic din ea, asa s-a dus cãtre ucenicii sãi faraniti²⁴ Alexandru si Zoil. Deci i-a zis lui Alexandru: «Scoalã-te si mergi cu corabia pe râu în sus». Si a fãcut asa. Si lui Zoil i-a zis: «Vino cu mine pânã la râu si îmi cautã o corabie care sã meargã la Alexandria, si apoi ia si tu o corabie pe râu în sus pânã la fratele tãu!» Iar Zoil, tulburându-se pentru cuvântul acesta, a tãcut. Si asa s-au despãrtit unii de altii. Deci bãtrânul s-a pogorât în pãrtile Alexandriei si s-a îmbolnãvit de boalã grea. Iar slujitorii [ucenicii] lui au zis unul cãtre altul: «Nu cumva vreunul din noi a mâhnit pe bãtrânul si pentru aceasta s-a despãrtit de noi?» Si n-au aflat nimic întru ei, nici cã nu l-au ascultat pe dânsul cândva. Iar dupã ce s-a însãnãtosit bãtrânul a zis: «Mã voi duce la Pãrintii mei». Si asa mergând cu corabia pe râu în sus, a venit la Petra²⁵, unde erau slujitorii lui. Si fiind el aproape de râu, venind o copilã etiopianã, s-a atins de cojocul lui. Iar bãtrânul a certat-o; dar copila i-a zis: «De esti cãlugãr, du-te la munte!» Iar bãtrânul, umilindu-se de cuvântul acesta, zicea întru sine: «Arsenie, de esti cãlugãr, du-te la munte!» Si numaidecât dupã acestea, au venit întru întâmpinarea lui Alexandru si Zoil. Si cãzând ei la picioarele lui, s-a aruncat si bãtrânul jos, si au plâns câtestrei. Si a zis bãtrânul: «Nu ati auzit cã m-am îmbolnãvit?» Si i-au zis lui: «Ba da». Si a zis bãtrânul: «Si pentru ce nu ati venit sã mã vedeti?» Si i-a zis lui avva Alexandru: «Despãrtirea ta de noi nu a fost înteleasã si multi nu s-au folosit, zicând: « De nu ar fi cãlcat cuvântul bãtrânului nu s-ar fi despãrtit de dânsii »». Zis-a lor: «Iarãsi dar vor zice oamenii: « Nu a aflat porumbita odihnã picioarelor sale si s-a întors la Noe în corabie » (Fac. 8, 9)». Si asa s-au mângâiat. Si a rãmas cu ei pânã la sfârsitul sãu.
 

33. Zis-a avva Daniel: «Ne-a povestit nouã avva Arsenie ca pentru altul – desi poate chiar el era – cã sezând un bãtrân în chilia sa i-a venit un glas zicând: « Vino si îti voi arãta lucrurile oamenilor ». Si sculându-se, a iesit; si l-a dus într-un loc, si i-a arãtat un etiopian tãind lemne si fãcând o povarã mare. Si se cãznea acela sã o ridice, dar nu putea; si în loc de a mai lua din ea, el încã mai tãia lemne si adãoga peste povarã. Si a fãcut aceasta vreme îndelungatã.
«Si mergând putin mai înainte i-a arãtat un om stând lângã un lac si scotând apã din el si turnând-o într-un jgheab gãurit, din care apa curgea iarãsi în lac.
«Si i-a zis lui iarãsi: « Vino sã-ti arãt altul ». Si a vãzut un templu si doi oameni cãlãri pe cai tinând o prãjinã de-a curmezisul, unul împotriva celuilalt; si voiau sã intre pe usã si nu puteau, pentru cã era prãjina de-a curmezisul. Si nici unul nu s-a smerit pe sine înapoia celuilalt, ca sã întoarcã prãjina dreaptã; si pentru aceasta au rãmas afarã de usã. « Acesti oameni – i-a zis vocea – sunt cei care poartã jugul dreptãtii cu mândrie, si nu s-au smerit ca sã se îndrepteze pe ei însisi si sã cãlãtoreascã pe calea cea smeritã a lui Hristos; pentru aceasta si rãmân afarã de împãrãtia lui Dumnezeu. Iar omul ce tãia lemne, este cel întru multe pãcate, care în loc de a se pocãi, adaogã alte fãrãdelegi la pãcatele sale. Si omul ce scotea apã, este cel care face lucruri bune, dar pentru cã are întru ele amestecare rea, cu aceasta prãpãdeste si lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie sã fie treaz la lucrurile sale, ca sã nu se osteneascã în zadar »».
 

34. Tot acesta a povestit cã odatã au venit niste pãrinti de la Alexandria ca sã-l vadã pe avva Arsenie. Si unul dintre dânsii era unchiul bãtrânului arhiepiscop al Alexandriei Timotei – de i se zicea «cel Sãrac» –, si avea cu el pe unul din copiii fratelui sãu. Iar bãtrânul se afla atunci bolnav si nu a voit sã-i întâlneascã, ca sã nu mai vinã si altii si prea mult sã-l supere – era atunci la Petra Troiei. Iar ei s-au întors mâhniti. Dupã aceea s-a întâmplat de s-a fãcut nãvãlire a barbarilor, si venind [Arsenie], a petrecut prin pãrtile cele de jos²⁶. Si auzind aceia, iarãsi au venit sã-l vadã si el i-a primit cu bucurie. Si i-a zis lui fratele care era cu ei: «Nu stii, avvo, cã noi am venit si la Troia sã te vedem si nu ne-ai primit?» Si i-a zis lui bãtrânul: «Voi ati gustat pâine si ati bãut apã, iar eu, fiule, cu adevãrat, nici pâine, nici apã n-am gustat, nici am sezut jos, chinuindu-mã pe mine pânã când m-am înstiintat cã ati ajuns la locul vostru; cãci si voi pentru mine v-ati ostenit. Însã iertati-mã, fratilor». Si mângâindu-se ei, s-au dus.
 

35. Acesta [avva Daniel] zicea, cã l-a chemat într-o zi avva Arsenie si i-a zis: «Odihneste pe pãrintele tãu, ca, dupã ce va merge cãtre Domnul, sã se roage pentru tine si sã-ti fie bine».
 

36. Se spunea pentru avva Arsenie, cã bolnãvindu-se odatã în Schetia, s-a dus preotul si l-a adus la bisericã si l-a pus pe asternut cu o pernã micã la capul lui. Si iatã un bãtrân venind sã-l cerceteze pe el²⁷. Si vãzându-l pe asternut si perna sub capul lui, s-a smintit zicând: «Acesta este avva Arsenie? Si pe acestea este culcat?» Si luându-l preotul deoparte, i-a zis: «Ce lucru ai avut la satul tãu?» Iar el a zis: «Am fost cioban». «Cum dar – a mai întrebat el – petreceai viata ta?» Iar el a zis: «Cu multã ostenealã petreceam». Si i-a zis lui iarãsi: «Dar acum cum petreci la chilie?» Iar el a zis: «Mai mult mã odihnesc». Si atunci i-a zis: «Vezi pe acest avva Arsenie? În lume era pãrinte al împãratilor²⁸ si mii de robi încinsi cu brâuri de aur si cu brãtãri, si îmbrãcati cu haine de mãtase stãteau înaintea lui; si covoare scumpe erau sub picioarele lui. Iar tu, pãstor fiind, nu ai avut în lume odihna pe care o ai acum. Însã acesta n-are aici desfãtarea pe care a avut-o în lume. Iatã, dar, cã tu te odihnesti, iar acesta pãtimeste necaz». Iar el auzind acestea, s-a umilit si a pus metanie zicând: «Iartã-mã, avvo, cã am gresit. Într-adevãr, aceasta este calea cea adevãratã: cã acesta a venit la smerenie, iar eu la odihnã». Si folosindu-se bãtrânul, s-a dus.²⁹
 

37. A venit un pãrinte la avva Arsenie si, bãtând în usã, bãtrânul i-a deschis, socotind cã este slujitorul sãu. Si dacã a vãzut cã este altul, s-a aruncat cu fata la pãmânt. Iar acela i-a zis lui: «Scoalã, avvo, ca sã mã închin tie». Si i-a zis bãtrânul lui: «Nu mã scol, de nu te vei duce». Si mult rugându-se, nu s-a sculat pânã ce s-a dus.
 

38. Se spunea pentru un frate care a venit la Schetia ca sã-l vadã pe avva Arsenie, cã venind la bisericã, se ruga clericilor, ca sã se întâlneascã cu avva Arsenie. Deci i-au zis lui: «Odihneste-te putintel, frate, si-l vei vedea». Iar el a zis: «Nu gust nimic de nu mã voi întâlni cu el». Au trimis dar un frate ca sã-l ducã, cã era departe chilia lui³⁰. Si bãtând în usã, au intrat amândoi si închinându-se bãtrânului, au sezut tãcând. Deci a zis fratele cel de la biserica Schetiei: «Eu mã duc, rugati-vã pentru mine!» Iar fratele cel strãin, neaflând îndrãznealã cãtre bãtrânul, a zis fratelui: «Vin si eu cu tine». Si au iesit împreunã. Însã fratele cel strãin l-a rugat zicând: «Ia-mã si la avva Moise cel din tâlhari». Si venind ei la acela, i-a primit cu bucurie si, tratându-i cu ospitalitate, i-a slobozit. Si i-a zis fratele cel ce-i ducea: «Iatã, te-am dus la cel strãin (Arsenie) si la egiptean (Moise); care dintr-acestia doi ti-a plãcut?» Iar el, rãspunzând, a zis: «Mie, pânã acum, egipteanul mi-a plãcut». Si auzind unul din pãrinti acestea, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: «Doamne, aratã-mi lucrul acesta, ca unul fuge pentru numele Tãu, iar altul îmbrãtiseazã pentru numele Tãu». Si, iatã, i s-au arãtat douã corãbii mari pe râu si a vãzut în una pe avva Arsenie si pe Duhul lui Dumnezeu plutind cu liniste (isihie), iar în cealaltã pe avva Moise si îngerii lui Dumnezeu, hrãnindu-l cu faguri de miere.³¹
 

39. Zicea avva Daniel: «Când era avva Arsenie sã moarã, le-a poruncit, zicând: « Sã nu va îngrijiti sã faceti dragoste (milostenie) pentru mine. Cã eu de mi-am fãcut mie dragoste (milostenie), aceasta am s-o gãsesc »».
 

40. Când era avva Arsenie sã moarã, s-au tulburat ucenicii lui. Si le-a zis lor: «Încã nu a venit ceasul; iar când va veni ceasul, vã voi spune. Însã am sã mã judec cu voi la scaunul de judecatã cel înfricosãtor, de veti da trupul meu cuiva». Iar ei au zis: «Si ce vom face, cã nu stim sã-l îngropãm?» Si le-a zis lor bãtrânul: «Nu stiti sã legati o funie de piciorul meu si sã mã trageti la munte?»
Si acesta era cuvântul bãtrânului³²: «Arsenie, pentru ce ai iesit [din lume]? De multe ori m-am cãit cã am vorbit; iar cã am tãcut, niciodatã». Iar când era aproape de a muri, l-au vãzut fratii plângând si i-au zis: «Într-adevãr si tu te temi, pãrinte?» Si le-a zis lor: «Într-adevãr, frica ce este cu mine acum, în ceasul acesta, cu mine este de când m-am fãcut cãlugãr». Si asa a adormit [întru Domnul].
 

41. Se mai spunea cã în toatã vremea vietii sale, când sedea la lucrul mâinilor, avea o cârpã în sân, pentru lacrimile care curgeau din ochii sãi. Si auzind avva Pimen cã a adormit [întru Domnul], lãcrimând a zis: «Fericit esti, avvo Arsenie, cã te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Cã acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de chinuri, este cu neputintã a nu plânge».
 

42. Povestit-a avva Daniel pentru dânsul, cã niciodatã nu voia sã grãiascã vreo întrebare din Scripturã, mãcar cã putea sã grãiascã, de ar fi voit. Încã nici scrisoare degrabã nu scria. Si când venea la bisericã câteodatã, sedea dinapoia stâlpului, ca nimeni sã nu vadã fata lui, nici el sã caute la altul. Si era chipul lui îngeresc ca al lui Iacov. Era cu totul alb, încuviintat la trup, dar uscãtiv. Si avea barba lungã, ajungând pânã la pântece iar perii ochilor cãzuserã de plâns. Si era lung, dar se gârbovise de bãtrânete. Si a murit în vârsta de nouãzeci si cinci ani. A petrecut în palaturile fericitului întru pomenire, împãratului Teodosie cel mare, ani patruzeci, fãcându-se pãrinte al fiilor lui, Arcadie si Onorie. Si acolo a fãcut ani patruzeci, iar zece ani a fãcut la Troin al Babilonului celui de sus, în preajma Memfisului si trei ani în Canopul Alexandriei si ceilalti doi i-a petrecut iarãsi în Troin si acolo a adormit, sãvârsindu-si cãlãtoria cu pace si cu frica lui Dumnezeu. Cãci era bãrbat bun si plin de Duh Sfânt si de credinta. Si mi-a lãsat mie haina lui cea de piele si vesmântul cel alb de par si încãltãmintele cele de coaja de finic. Si eu nevrednicul – zice avva Daniel – le-am purtat pe ele ca sã mã binecuvintez.
 

43. Povestit-a iarãsi avva Daniel pentru avva Arsenie, cã odatã el a chemat pe pãrintii mei, adicã pe avva Alexandru si pe Zoil si smerindu-se pe sine, a zis: «Fiindcã dracii se luptã cu mine si nu stiu de mã furã în somn, deci în noaptea aceasta osteniti-vã cu mine si pãziti-mã, dacã dormitez la priveghere». Si au sezut unul de-a dreapta lui si altul de-a stânga, de cu seara, pãstrând tãcere. «Si spuneau pãrintii mei – zice avva Daniel – cã noi am adormit si nu ne-am sculat si nu l-am simtit pe el, dacã dormiteazã. Si cãtre dimineata – Dumnezeu stie, de la sine a fãcut ca sã socotim cã a dormit, sau cu adevãrat firea somnului a venit – a suflat trei suflaturi si îndatã s-a sculat, zicând: « Am dormit cu adevãrat? » Iar noi am rãspuns: « Nu stim! ».»
 

44. Au venit odatã oarecari bãtrâni la avva Arsenie si mult l-au rugat ca sã se întâlneascã cu dânsul. Iar el le-a deschis lor. Si l-au rugat pe el sã le spunã lor cuvânt pentru cei ce se linistesc si cu nimeni nu se întâlnesc. Si le-a zis lor bãtrânul: «Când fecioara este în casa tatãlui sãu, multi vor sã se logodeascã cu dânsa. Iar dupã ce va lua bãrbat, nu place tuturora; unii o defãimã, iar altii o laudã si n-are cinste asa multã ca întâi când era ascunsã! Asa si cele ale sufletului: dupã ce se vor vãdi, nu pot sã încredinteze pe toti».
 

¹ Fugi, taci, linisteste-te! Feu=ge, siw/pa, h(su/xaze! Fuge, tace, quisce! Unul dintre cele mai puternice mesaje ale vietii monastice.

² Vezi Arsenie 21.

³ A pune început [bun] este sinonim cu

⁴ E vorba, conform variantelor siriacã si latinã, de avva Evagrie.

⁵ Iraclie 1, Ierax 1, Moise 6, Pafnutie 5. Un studiu despre "Sederea în chilie" la REGNAULT (§.VII).

⁶ Evagrie 7, Moise 3. Despre monahii strãini si despre înstrãinare la REGNAULT, pp.55-56 si GUILLAUMONT, pp.117-157.

⁷ Arsenie 15, 30 si 43.

⁸ "Pentru Pãrintii desertului pâinea era alimentul principal, dacã nu si unicul. […] E vorba despre niste pâinite mici, rotunde si subtiri ce se fabricã si acum în Egiptul de Sus si în mãnãstirile copte, pâini ce puteau fi uscate si pãstrate astfel mai multe luni sau chiar un an. […] Aceste pâini mãsoarã circa 12 centimetri diametru si cântãresc ceva mai mult de 150 grame. […] Ratia zilnicã a majoritãtii anahoretilor consta în douã astfel de pâinite. Ei mâncau o pâine la ceasul al nouãlea (orele 2-3 dup-amiaza), rezervându-o pe cealaltã pentru a o împãrti eventual cu un vizitator. Monahul care nu primise nici o vizitã mânca aceastã a doua pâine seara." (REGNAULT, cap. « Pâinea, alimentul esential  », pp.91-93).

⁹ Frunzele de curmal (numite sivin), foarte rezistente si ajungând pânã la o mãrime de 2-3 m, erau mai întâi desprinse de pe ramuri (smicele) si asezate în apã ca sã se înmoaie pentru a se face mai suple. Erau apoi tãiate cu un cutit, iar din ele se fãcea o funie lungã. Aceasta era vândutã ca atare sau din ea se fabricau cosuri, panere, sau rogojini (REGNAULT, p.120, subcapitolul « Muncile monahilor în chilie »). Din aceastã materie foarte asprã unii cãlugãri si pustnici îsi confectionau hainele lor (vezi: TSAMIS, Anonimi, VII, si nota 89, p.45, Moise si Psoe, 2, p.146. Sau: LIMONARIU, 123, p.121).

¹⁰ Orele 11-12.

¹¹ Cum chilia lui avva Arsenie era atât de departe de Schetia (32 de mile înseamnã mai mult de 50 de kilometri) si, în plus, ducea viatã de linistire (Arsenie 2), erau frati care-i fãceau slujba de vânzare a lucrului mâinilor lui.

¹² Roma a cãzut sub vizigotii lui Alaric în 410. Schetia a fost devastatã în mai multe rânduri e incursiunile barbarilor; de exemplu în 357 si 434 de saracini, în 407-408 si 578 si de tribul berberic al mazakinilor. Îndeosebi dupã distrugerea integralã din 407-408 multi pustnici s-au refugiat în alte centre monahale: avva Siluan cu însotitorii lui s-au dus în Sinai si avva Sisoe în Clisma (TSAMIS, nota 201, p.89).

¹³ Adicã, în tot timpul cât lucra, lucra la fel, de o potrivã, egal.

¹⁴ Exactitatea, luarea aminte a lui cea cu de-amãnuntul.

¹⁵ Iosif din Panefo 6-7; Pamvo 12; Sisoe 14; Siluan 12.

¹⁶ Oras situat pe unul din bratele vestice ale Deltei Nilului, la 25 km de Alexandria. În antichitate era cel mai important port al Egiptului, pe unde trecea tot comertul dintre greci si egipteni.

¹⁷ Ea s-a îmbolnãvit din cauza asupririi de gând; pentru cã n-a înteles bine cuvântul bãtrânului, aspru ca sã previnã transformarea vizitei ei într-un precedent pentru celelalte fecioare de la Roma.

¹⁸ Magistrat se numea pe atunci orice functionar din administratia imperiului.

¹⁹ Casian 8.

²⁰ Sâmbãta seara, la ultimele raze ale soarelui, când biblic ("Si a fost searã si a fost dimineatã: ziua întâi" – Fac. 1, 5) si liturgic (ziua liturgicã începe cu vecernia de seara zilei precedente) începe duminica.

²¹ Arsenie (cum ne aratã si alte apoftegmele Arsenie 14 si 42) se ruga toatã noaptea, si numai spre dimineatã se lãsa sã adoarmã câte putin, cel mult o orã (Arsenie 15).

²² În Egiptul de Jos (Inferior).

²³ În acest loc însã era supãrat de multi vizitatori, ceea ce-l fãcea sã "nu întâmpine degrabã pe cineva" (Arsenie 31), chiar dacã acest cineva venea din partea arhiepiscopului (Arsenie 28) sau era însusi arhiepiscopul de Alexandria (Arsenie 7 si 8).

²⁴ Din Faran, în Muntele Sinai.

²⁵ E vorba de Petra Troiei (vezi Arsenie 34).

²⁶ v. nota 54.

²⁷ " bolnav am fost si m-ati cercetat…" (Mt. 25, 36, 45).

²⁸ "Pãrinte", în întelesul de învãtãtor, educator al copiilor împãratului Teodosie I, Onorie si Arcadie.

²⁹ O apoftegma asemãnãtoare se povesteste pentru avva romanul.

³⁰ Chilia avvei Arsenie era la circa 50 km de Schetia (vezi Arsenie 21).

³¹ Ne aflãm în prezenta unui foarte important text de spiritualitate, care defineste cele douã principale cãi spirituale din traditia crestinã: pocãinta cu întristare, cu mâhnire (poate cel mai reprezentativ pentru aceastã cale fiind avva Arsenie) si pocãinta cu bucurie (poate cel mai reprezentativ pentru aceastã cale fiind avva Moise « cel din tâlhari »). Unul fuge pentru Dumnezeu, iar celãlalt îmbrãtiseazã pentru Dumnezeu. La fel de important este însã faptul cã aceste douã cãi nu se exclud una pe alta: sfântul Pahomie (întemeietorul vietii monahale de obste) era aspru, dur, mâhnit etc., iar ucenicul lui cel mai apropiat, sfântul Teodor, era blând, binevoitor, mângâietor, amabil etc. O altã exemplificare sugestivã se gãseste în colectia de apoftegme a pãrintilor fãrã nume, asezate pe capitole tematice: §.VI, 9.

³² Adicã: obisnuia bãtrânul a zice cãtre sinesi.