Spiritualitatea ortodoxă "prezintă procesul înaintării crestinului pe drumul desăvârsirii în Hristos, prin curătirea de patimi si prin dobândirea virtutilor" (1). Asadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică si Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocatiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (2), aceasta fiind desăvârsirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiti, dar, voi desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârsit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârsit", aceasta este "măsura vârstei deplinătătii lui Hristos" (3).
Dar dezvoltarea organică si desfăsurarea doctrinei ascetice crestine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (abneget semetipsum), să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie (sequatur Me)" (4). Pornind asadar de la acest adevărat rezumat al întregii învătături ascetice a Evangheliei (5), completat de experienta în Duhul a Părintilor - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învătătura evanghelică (6) -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele Summae theologicae. Până atunci trata-tele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate si cuprindere având doar Scara sfântului Ioan « Scărarul », egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient (7) - si Convorbirile (Collationes summorum Patrum) sfântului Ioan Casian (+ probabil în anul 435) - în Occident.

I.2. Trăsăturile spiritualitătii crestine

Astăzi, datorită situatiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai usor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualitătii crestine, putem si să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualitătii crestine si ortodoxe.

Părintele Stăniloae, cu înăltimea si profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualitătii crestine ortodoxe:
"1. Starea culminantă a vietii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
"2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obtinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
"3. Această unire se înfăptuieste atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu si ea este totodată cunoastere si iubire.
"4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însotită de multe feluri de harisme"(8).

Dar, tinând seama că studiul nostru vizează spiritualitatea sfintelor slujbe - mai precis a imnografiei Mineielor -, care sunt o "Filocalie pentru toti" (9), o filocalie accesibilă tuturor nu numai din punctul de vedere cel mai pragmatic, ci si din punct de vedere teologic (10), deci pentru aceste motive voi prezenta trăsăturile spiritualitătii într-o formă care fără să fie simplistă e totusi mai simplă.

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toti autorii spirituali din Orient si aproape toti din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea sfântul Francisc de Sales (11) - au tratat o singură spiritualitate, pe care o numim (conventional) monastică. E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul Ioan Hrisostom le cere credinciosilor săi - care nu erau nicidecum monahi, ci crestini obisnuiti - nu numai să citească "Viata Marelui Antonie" (12), ci să si facă cele ce citesc, fără să-si mai caute - în zadar - scuze (13).

b) Învătătura ascetică ortodoxă este esentialmente evanghelică(14), având ca « piloni » principali, cum ziceam, lepădarea de sine - abneget semetipsum - si urmarea lui Hristos - sequatur Me(15). Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învătăturii ascetice evanghelice si, apoi, dezvoltat si explicitat de asceti - este: cu cât lepădarea de sine si asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârsită va fi urmarea lui Hristos (16). Cu precizarea că există o fază a înăltimii duhovnicesti în care, după ce ascetul s-a despă-timit si a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar si ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinta, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neasteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar (17).

c) O a treia trăsătură a spiritualitătii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici iubirea aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit si a desăvârsit Legea (18). Întradevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele (19), iar pe Dumnezeu Lau iubit posesiv si cu avaritie (20).

d) În sfârsit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură pe care vrem să o facem remarcată aici. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile (21). Mai mult, după cum remarca cu un oarecare repros Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumusetilor virtutii de practicat" (22). Totusi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul Iustin Popovici, omul a devenit învătător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" (23). Asadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) si pesimism moral (nu-i cereti să se îmbunătătească) - cum vor naturistii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătătit de morală si de religie)" (24). Pe de altă parte însă, e adevărat - experienta marilor asceti o arată - că este imposibil a se mentine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseste e transmisibil ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modali-tătile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însusi Domnul în taina ascultării si în măsura împlinirii poruncilor.

Asa se face că reprosul lui Pourrat din Concluziile la volumul I din a sa Spiritualitate crestină, cum că: "Ascetii cei vechi (în opozitie cu Francisc de Sales, n.n.) si în principal monahii, au o fată austeră, uneori contractată de efort. Ei găseau în această manieră ceva mai bărbătesc, mai potrivit pentru un bărbat, mai potrivit pentru un soldat al lui Hristos" (25), reprosul acesta, zic, mi se pare nejustificat. E destul să amintesc cazul celor doi monahi care s-au pocăit în aceleasi conditii dar în mod diferit: unul cu bucurie si multumind că l-a izbăvit Dumnezeu, iar celălalt cu gândul la moarte. Si rugându-se părintii, i s-a descoperit unuia că pocăinta amândurora a fost primită. Dar, ca să nu se socotească acest caz o exceptie, mai amintim si împrejurarea (26) că un monah de la chilii a vizitat în pustie pe avva Arsenie cel Mare - care "nu întâmpina lesne pe cineva" (27) - si pe avva Moise « cel din tâlhari », mai mult plăcându-i etiopianul Moise. "Si auzind unul din părinti, acestea s-a rugat lui Dumnezeu zicând: Doamne, arată-mi lucrul acesta, că unul fuge pentru numele Tău, iar altul îmbrătisează pentru numele Tău. Si, iată, i s-au arătat două corăbii mari pe râu si a văzut pe avva Arsenie si pe Duhul lui Dumnezeu plutind cu liniste într-una; iar avva Moise si îngerii lui Dumnezeu plutind în alta, si îl hrăneau pe el cu faguri de miere" (28).

I.3. Spiritualitatea în sfintele slujbe

Am văzut mai sus că spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate monastică. Iar spiritualitatea monastică o numim astăzi spiritualitate filocalică. Totusi, Filocalia ca si carte, ca si culegere de scrieri patristice care ne învată cum să ne curătim, cum să ne iluminăm si cum să ne desăvârsim, cum să ne perfectionăm religios-moral, n-a fost întotdeauna la îndemâna tuturor, si mai ales n-a fost la îndemâna credinciosilor din lume, a mirenilor. Dar, cu toate acestea, si mirenii au crescut în ambianta acestui spirit filocalic. Cum? - Prin sfintele slujbe (si dacă au participat la sfintele slujbe, nu doar la Sfânta Liturghie!), care sunt o "filocalie pentru toti", după expresia arhimandritului Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus - unul din părintii de astăzi care s-a ocupat multă vreme, si în mod sistematic, de studiul textelor liturgice, mai ales din punctul de vedere al spiritualitătii (29).

Desigur că această "filocalie pentru toti", această "filocalie la îndemâna tuturor" - adică sfintele slujbe - nu se ridică întotdeauna la nivelul Filocaliei. Si e si normal să fie asa, pentru că Filocalia e o carte care se citeste si se reciteste, se citeste si se meditează - chiar se toceste -, în timp ce sfintele slujbe - "filocalia pentru toti" - se desfăsoară într-o rânduială, si într-un ritm, se citesc sau se cântă si, de cele mai multe ori, fără să se revină asupra lor (30). Totusi, dacă textele filocalice au darul să aducă niste lămuriri ascetice în plus, slujbele noastre au în schimb darul de a ne angaja, hic et nunc, într-o trăire ortodoxă autentică. Astfel, Filocalia se prezintă ca trăită în sfintele slujbe. Pentru că, pe de o parte, sfintele slujbe contin comori de gânduri gândurile însemnând temeiuri de viată, de trăire ortodoxă, însemnând temeiuri de spiritualitate ce ne aduc la constiinta de a ne îmbunătătii sufleteste , dar, pe de altă parte, slujbele sunt si o asezare a noastră în fata lui Dumnezeu cu constiinta că vorbim cu Dumnezeu, că ne I ne rugăm (31).

Biserica (32) noastră ortodoxă este o Biserică a slujirii liturgice. Nu se concepe ortodoxie fără doxologie. Nu se poate concepe ortodoxie fără preamărirea lui Dumnezeu. ORTODOXIE = DOXOLOGIE. Pentru că:
Nu-i ortodox acela care nu aduce mărire lui Dumnezeu.
Nu-i ortodox acela care nu aduce cinstire Maicii Domnului.
Nu-i ortodox acela care nu se angajează prin sfintele slujbe preamăritoare de Dumnezeu.
Nu-i ortodox acela care de la preamărirea lui Dumnezeu, de la cinstirea Maicii Domnului, de la cinstirea sfintilor, nu trece la preamărirea lui Dumnezeu cu viata.

Pentru că există o doxologie a gândirii, a mintii, există o doxologie a simtirii si există o doxologie a trăirii, a vietii. Toate acestea trebuie să fie împreună. Pe această cale ne angajează sfintele slujbe.

I.4. Spiritualitatea Mineielor

Desigur, toate cele spuse despre spiritualitatea sfintelor slujbe se potri-vesc întocmai si pentru spiritualitatea slujbelor ciclului sanctoral, a Mineielor.

Ceea ce aduce poate în plus sărbătoarea unui sfânt este exemplul personal al acestuia, un exemplu viu, chiar dacă irepetabil.

Părintele Constantin Andronikoff, profesor de Teologie Liturgică la Institutul de Teologie Ortodoxă "Sfântul Serghie" din Paris, în Prefata la tomul întâi al lucrării sale Le sens des fetes(33), se întreabă ce este o sărbătoare, si răspunde: "Readucerea (le rappel) unor evenimente trecute, presentimentul unor lucruri ce vor să vină; un comentariu poetic si dogmatic al amândurora" (34). "

În cazul sărbătorii unui sfânt, am spune si mai mult: prezenta sfântului sărbătorit printre noi ca protos al adunării (sinaxei) eclesiale si presentimentul vietii ce va să fie prin prezenta moastelor - pentru că, să nu uităm, sărbătorile sfintilor sunt legate de locul unde li se află moastele, si de o biserică-locas ce le este închinată, lucru din păcate prea des uitat astăzi. Si unul si celălalt dintre aspecte, dintre laturile sărbătorii, ne arată de ce si cum s-a lucrat, se lucrează si se va lucra - până la sfârsitul veacurilor - mântuirea (35).

Dar aici cred că este locul să spunem câteva cuvinte despre motivele ce ne-au determinat să alegem acest subiect pentru studiu.
E vorba, în primul rând, de o descoperire personală. Am descoperit - pentru mine mai întâi de toate - bogătia si frumusetea slujbelor si am vândut toate pentru această comoară (36).

Apoi, din totalitatea sfintelor slujbe, alegerea ciclului fix sanctoral - al Mineielor - se datorează, îsi are începutul într-o nedumerire si într-o incitare. Toată lumea studiază - cu înversunare aproape - ciclul pascal, încât s-a ajuns la paradoxul - întristător, de altfel - ca să avem biblioteci întregi scrise despre ciclul pascal si foarte-foarte putin despre cel fix, sanctoral. Fără a-i aminti pe autorii occidentali (care sunt, între ortodocsi, mai ales rusii din exil), voi spune doar că la noi s-a ocupat cu mare succes si profunzime de textele ciclului pascal părintele arhimandrit Benedict Ghius. În privinta ciclului fix sanctoral însă, nu avem nimic - după cunostinta mea. Aceasta a fost incitarea care a provocat această teză.

Mai rămâne întrebarea: de ce tocmai slujbele cuviosilor?
Dintre toate cetele de sfinti ce le prăznuim noi, doar cuviosii, mucenicii si mărturisitorii se pretează la un studiu cu caracter mai general. Pentru că prorocia, apostolia, ori episcopatul sunt daruri si haruri mai speciale, care nu sunt date (si care nu pot fi date) tuturor.
Iar dintre aceste trei rămase - cuviosia, martiriul si mărturisirea - doar ultima are un caracter propriu-zis general (si chiar atemporal), după cuvântul Mântuitorului, înainte de Înăltare, când zice: "Veti lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, si Îmi veti fi Mie martori în Ierusalim si în toată Iudeea si în Samaria si până la marginile pământului" (37).
Si într-adevăr, mărturisirea Domnului e cea mai importantă. Dar lucrurile sunt mai nuantate, pentru că în afara mărturisirii mărturisitorilor si a mucenicilor - mărturisire făcută în vreme de prigoană, ceea ce azi, când proliferează toate soiurile de drepturi, de la cele ale minoritătilor etnice si religioase, până la cele ale animalelor, ceea ce nu mai e cazul astăzi mai există si o altă mărtuisire: aceea a vietii, a nevointei de fiecare clipă - tollat crucem suam quotidie(38) -, mărturisire întruchipată, cu toată acrivia, în monahism. Astfel, când un frate din pustie îi spune bătrânului său că vrea să mărturisească pentru Dumnezeu, răspunsul pe care-l primeste este: "Dacă în vreme de nevoie, îsi va suferi cineva vecinul, este întocmai cu cuptorul celor trei tineri din Babilon" (39). Prin aceste cuvinte bătrânul arătându-i ucenicului ce înseamnă să-ti pui sufletul pentru aproapele tău, după porunca Mântuitorului. "De la aproapele - zice avva Antonie - este viata si moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim" (40).
Un alt aspect în comparatia mărturisitor-cuvios transpare dintr-o altă apoftegmă a Patericului: "Povesteau unii despre un sfânt, că pe vremea prigoanei a mărturisit si a fost chinuit, încât l-au pus să sadă pe un scaun de aramă înfierbântat. Atunci ajungând împărat fericitul Constantin, au fost sloboziti crestinii cei închisi si tămăduindu-se sfântul acesta, s-a întors la chilia sa. Si când a văzut-o, de departe, a zis: amar mie, că spre multe osteneli vin; gândind la luptele si nevointele dracilor" (41).
Am preferat aceste citate pentru că ele datează dintr-o epocă în care martiriul era contemporan si, de multe ori, nu putea fi evitat decât prin fugă!

Un rezumat al acestei relatii dintre martiriu si asceza ni-l face, în secolul al V-lea, Diadoh al Foticeii. Comentând cuvintele Apostolului "mă voi lăuda întru neputintele mele", Diadoh zice: "Apostolul numeste neputinte năpustirile vrăj-masilor crucii, care se întâmplă necontenit lui si tuturor sfintilor (...). Iar noi numim neputinte gândurile si slăbiciunile trupesti. Căci atunci trupurile sfintilor ce se nevoiau împotriva păcatului, fiind predate bătăilor aducătoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate în firea omenească prin păcat. Dar acum bisericile având pace multă de la Domnul, trebuie să fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slăbiciuni, iar sufletul cu gânduri rele (...). Deci trebuie să răbdăm cu multumire voia Domnului. Căci în felul acesta ni se va socoti nouă drept a doua mucenicie necontenita supărare din partea boalelor si lupta cu gândurile drăcesti. Căci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele căpetenii nelegiuite să se lepede de Hristos si să dorească slava lumească, spune si acum neîncetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile sfintilor si ocăra cumplit pe cinstitii dascăli prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite pătimiri mărturisitorilor evlaviei, împreună cu multe ocări si umiliri, mai ales când acestia ajută cu multă putere săracilor ce suferă pentru slava Domnului. De aceea trebuie să ne îndeplinim mucenicia constiintei noastre cu multă hotărâre si răbdare, înaintea lui Dumnezeu" (42).

Iată, deci, în putine cuvinte, pentru ce am ales slujbele cuviosilor ca teren de cercetare în spiritualitatea ortodoxă.

II. Spiritualitatea poeziei slujbelor cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie

II.1. Consideratii preliminarii

Luna ianuarie este cea mai bogată lună din întreg anul bisericesc în prăznuirea cuviosilor. Astfel, chiar lăsând la o parte praznicele sfintilor Vasile cel Mare (1 ianuarie), Ioan Botezătorul (7 ianuarie), Grigorie de Nyssa (10 ianuarie), Atanasie si Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei (18 ianuarie), Maxim Mărturi-sitorul (21 ianuarie), Grigorie Teologul (25 ianuarie), Ioan Gură de Aur (22 ianuarie), Chir si Ioan (31 ianuarie), care ei însisi au fost mari asceti, tot mai rămân (în Mineiul românesc pe ianuarie e bine de specificat, pentru că mineiele românesti urmează în cea mai mare măsură pe cele grecesti, si nu se interesează practic deloc de cele rusesti) nu mai putin de cincisprezece praznice de cuviosi cu slujbă de sine (43). De acest record se mai apropie doar luna mai cu treisprezece slujbe de cuviosi si luna iulie cu douăsprezece.
Mai mult, în această pleiadă de sfinti se găsesc câtiva de o deosebită importantă pentru întreaga spiritualitate crestină.
Astfel, cuviosul Pavel Tebeul (44) a rămas în istoria monahismului ca primul ascet care s-a retras în cele mai dinăuntru ale pustiului, primul eremit (45). Cuviosul Antonie cel Mare (46), părintele monahilor, este poate cel mai popular ascet si socotit a fi începătorul vietii călugăresti (47). Macarie cel Mare, un nume cu deosebită rezonantă, este renumit prin viata lui în care a încercat să-i întreacă pe toti în nevointe, precum si prin Omiliile sale (48). Speciala pretuire a Bisericii pentru cuviosului Eftimie cel Mare întemeietorul unei chinovii (49) la anul 482 (50) se vede în aceea că si el are slujbă cu priveghere, ca si cuviosul Antonie.
Asadar, datorită importantei acestei pleiade de cuviosi pentru spiritualitatea crestină, si cu deosebire pentru cea ortodoxă (51), am ales slujbele cuviosilor prăznuiti în luna ianuarie ca teren, ca suport si ca material al studiului nostru de spiritualitate.

Împărtirea în subcapitole (I. Tropare, condace si icoase; II. Stihirile de la Doamne strigat-am, Stihoavnă, Laude si Sedelnele; III. Stihirile canoanelor; IV. Sinaxarele) si ordinea în care s-au tratat nu este întâmplătoare. Lăsând la o parte consideratiile liturgice de istorie a cultului si a poeziei cultice, vom spune doar că din punctul de vedere al doctrinei ascetice am observat în această ordine si pe aceste grupe o dezvoltare a învătăturilor ascetice si mistice de la mai general (troparele de obste si troparele particulare ale sfintilor, cu condacele si icoasele lor) la mai special (stihirile canoanelor fiind cele mai speciale compozitii poetice din mineie, intrând uneori în probleme ascetice de amănunt si de nuantă). Astfel, poezia canoanelor de la utrenie este poate cea mai adâncă (52). Vom mai reveni asupra acestui punct în concluzii.

II.2. Spiritualitatea troparelor, condacelor si icoaselor

Cele două tropare de obste ale cuviosilor (glasul al 8-lea si glasul 1) si tro-parul de obste al cuvioaselor (glasul al 8-lea) se aud cel mai des în biserică. Astfel, ele trebuie să fie reprezentative pentru spiritualitatea monastică, constituind un rezumat (pe cât se poate în câteva rânduri), un rezumat a vietii monastice.
Le vom analiza mai jos pe toate trei, ele completându-se :

a) Troparul de obste al cuviosilor, glas 8: Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor (sau: nerodirea pustiului o ai lucrat  editia de la 1893) si cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare (sau: întru însutite osteneli, ai făcut-o roditoare ed. 1954); si te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, (N), părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (53)
Eremitii sunt ascetii care ies cu totul din zona oraselor, a comunitătilor ome-nesti; sunt cei care ies din pământurile roditoare materialiceste în pustia cea neroditoare. Dacă o asezare omenească se clădeste de obicei în jurul unui izvor care să facă posibilă viata, o asezare monastică sfidează aceste legi trupesti si sufletesti. Monahul are un alt sistem de gândire. El se asează în jurul unui alt izvor, izvorul lacrimilor, umilinta, plânsul după Dumnezeu. Plânsul cel după Dumnezeu este zice sfântul Ioan Scărarul întristarea sufletului si îndurerarea inimii care pururea caută cu înfrigurare pe Cel după care însetează (). Sau încă: plânsul constituie boldul cel de aur al sufletului, care îl eliberează de pironirea pe lemnul grijilor lumesti si de orice împătimire si care, printr-o cuvioasă întristare, îl face să se îndrepte continuu spre supravegherea inimii (54). Asadar, plânsul îl face pe anahoret să se lepede desăvârsit de legăturile cu lumea si de orice împătimire, după lepădarea cea văzută. Dar izvorul lacrimilor este un dar, o harismă mai puternică decât botezul (55), pe care nu o au si nu o primesc toti. Ceea ce pot face însă toti călugării si, de ce nu, si mirenii este să suspine din adânc, să aibă umilintă din inimă. Pentru aceasta au zis Părintii că plângerea este învătător, căci îl învată pe om tot folosul (56). Îl învată tot folosul, îi face ostenelile, fără de care ne învată Mântuitorul nu se mai intră în Împărătia lui Dumnezeu (din zilele lui Ioan Botezătorul), îi face ostenelile însutit roditoare. Ostenelile trebuiesc; si mai ales monahul este osteneală (57). Dar si ostenelile sunt zadarnice fără smerenie (58), care este poarta cerului (59). Iar smerenia cea duhovnicească de care si vorbeste troparul acesta face ca roada să fie însutită. Este si o smerenie trupească, care are valoarea ei. Ea e mai degrabă o smerire (o autosmerire sau o provocare a umilintelor smeritoare, scoborâtoare), decât o smerenie propriu-zisă, duhovnicească. Si ea aduce roadă, după cuvântul Domnului: una o sută, alta saizeci, alta treizeci (60). Iar roada desăvârsită o aduce smerenia duhovnicească.
Pe acesti desăvârsiti asceti, ce ajung să strălucească si să lumineze lumea cu harismele lor (61) îi lăudăm cu acest tropar si le cerem, la sfârsitul laudelor, să se roage si pentru noi, ei, prietenii Mirelui.

b) Al doilea tropar de obste al cuviosilor, glasul întâi: Locuitor pustiului (sau: cetătean pustiului ed. 1893, 1954) si înger în trup si de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru, (N); si cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, ceresti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi si sufle-tele celor ce aleargă la tine cu credintă. Slavă Celui ce ti-a dat tie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri (62).
Troparul acesta accentuează mai mult harismele ce însotesc desăvârsirea (sau, o anume desăvârsire, în fapt nedesăvârsită) cuviosilor. Harismele însă nu sunt pentru monah nici un scop în sine (si nici măcar un scop, simplu) si nici o recom-pensă pentru asceză si privatiuni (63). Ele sunt un dar cu totul gratuit de la Dumnezeu. E de observat totusi că fiecare dintre părinti se remarcă cu câte ceva darul lui sau harisma lui (si arareori darurile sau harismele lui). Însă nu toti monahii trebuie să învie mortii. Dar fiecare trebuie să se învie pe sine însusi din morti (64), trebuie să moară pentru aproapele, ca să învie la rugăciune în linistea chiliei (65).
Dar ceea ce aduce acest tropar în plus ca si completare al celuilalt este prezentarea mijloacelor de îmbunătătire sufletească: postul, privegherea si rugăciunea. Bineînteles că acestea nu sunt toate mijloacele de îmbunătătire sufletească, dar cu sigurantă sunt cele mai importante.
Postul, desigur, se întelege a fi mai mult decât înfrânarea de la bucate. Pentru nevoitor toată viata îi este o regulă a postului, după cuvântul cuvioasei Singlitichia (66). De la postul înteles ca abtinere de la bucate, si mai ales de la această postire de toată vremea, ascetul trebuie să treacă la postul cel desăvârsit: paza inimii. Căci, după cuvântul Mântuitorului, tot ce intră în gură se duce în pântece si se aruncă afară. Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă si acelea spurcă pe om. (67) Dar cum vom păzi inima noastră, fiind deschisă limba noastră si pântecele? (68)
Privegherea este al doilea mijloc de îmbunătătire pomenit în acest tropar, privegherea constând în luarea aminte. Si ce înseamnă să iei aminte? Înseamnă să stii ce se întâmplă cu tine, în fiinta ta, în tine; ce se întâmplă în raport cu cei din jurul tău; ce se întâmplă cu tine în raport cu ceilalti oameni (69). Asadar, privegherea de care vorbeste Mântuitorul când le spune ucenicilor Privegheati si vă rugati, ca să nu intrati în ispită (70) este de fapt maximalist gândind lucrurile, adică monahiceste paza inimii. Si abia în al doilea rând privegherea este înteleasă în spiritualitatea ortodoxă ca o înlăturare a somnului. Totusi, puternica chemare către starea îngerească pe care o au simtit monahii a făcut ca si această practică (si întelegere) să capete răspândire.
Mântuitorul a zis: Privegheati si vă rugati ca să nu intrati în ispită (71). Asadar, rugăciunea se vădeste a fi un mijloc foarte important pentru înlăturarea răului (de orice fel) si împlinirea binelui. Rugăciunea, adică: rugăciunea liturgică, rugăciunea particulară si rugăciunea de toată vremea, care pentru mireni este o recomandare iar pentru monahi este o obligatie: Fratele nostru (N, monahul) primeste sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăiunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura lui numele Domnului Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul. (72).
Acestea mijloacele de îmbunătătire sufletească si accentuarea harismelor ce le primesc cei ce se unesc cu Dumnezeu sunt principalele elemente ce completează tabloul descris de primul tropar.

c) Troparul de obste al cuvioaselor, glasul al 8-lea: Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; si lucrând ai învătat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă (N), duhul tău. (ed. 1893, 1954, 1983)
Acest tropar ne vorbeste despre mântuirea celui după chip, adică ne vorbeste propriu-zis despre drumul pe care omul căzut îl are de parcurs spre izbăvirea de omul cel vechi si îmbrăcarea în cel nou.
Cum se face aceasta?
i. Prima fază: luând crucea ai urmat lui Hristos, este faza activă, lucrătoare despre care am vorbit si în Introducere , care e apoi explicitată: lucrând, nu oricum, ci cu osârdie (e aceeasi idee cu rodul însutit, doar că într-o altă exprimare, într-o altă formă poetică), a învătat si acestea sunt de fapt primele roade ale lucrării sufletesti, că experienta harului îl învată pe ascet lupta, si, mai ales, lupta în situatiile noi , a învătat să nu se uite la trup, ci să poarte grijă de suflet. Propriu-zis învătătura aceasta e cunoscută tuturor crestinilor după cuvintele Mântuitorului: Nu purtati grijă pentru viata voastră ce veti mânca si ce veti bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veti îmbrăca; oare nu este viata mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? [] Asadar, nu vă îngrijorati spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? că pe toate acestea păgânii le caută; că stie Tatăl vostru Cel Ceresc că aveti nevoie de toate acestea; ci căutati mai întâi împărătia lui Dumne-zeu (iar împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru Lc. 17, 21) si dreptatea Lui (thn dikaiosunhn adică: suma tuturor virtutilor), si toate acestea vi se vor adăuga vouă. (73). Ceea ce aduce în plus textul troparului este: nu numai să nu poarte de grijă de trup, ci încă mai mult, să nu se uite la trup maximalismul monahicesc: fără să fie omorâtori ai trupului (74), ei sunt totusi omorâtori ai cărnii spre slăvirea trupului, spre transformarea trupului carnal în trup pnevmatic.
ii. Faza să-i spunem negativă e completată de una pozitivă: grija de suflet. Aici troparul cuvioaselor este fericit completat de cel al cuviosilor (glasul 1) cu mijloacele de îngrijire si îmbunătătire sufletească (§ II.2.b).
iii. Urmează, în sfârsit, finalul: împreună-bucuria si împreunăcântarea cu îngerii, adică starea de mântuire.

d) Un alt tropar, de data aceasta personal (75), care mi s-a părut revelator pentru spiritualitatea monastică este troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea (76): "Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie si urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului si ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre." (ed. 1954)

Cele mai importante elemente ce se cuvin remarcate aici sunt trei:
i. asemănarea cu "obiceiurile râvnitorului Ilie", adică râvna: "Orice ati face, lucrati din toata inima, ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni" (77). Dar si cele ce spune sfântul Atanasie cel Mare: Zicea [Antonie, n.n.] în sine că nevoitorul trebuie să învete din vietuirea marelui Ilie să-si vadă pururea ca într-o oglindă viata lui (78), referindu-se la cuvântul lui Ilie: Viu este Dumnezeu înaintea căruia mă voi înfătisa azi (III Regi 18, 15) (79), înteles în accentuarea lui azi a nu măsura timpul trecut, ci a pune pururea început, a se sili în fie-care zi să se înfătiseze asa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inimă curată si gata să asculte de voia Lui si de nimeni altul. Si, în altă parte: Să ne fie întâi de toate sârguinta comună a tuturor, ca din cele ce le-am început să nu dăm înapoi, nici să descurajăm în osteneli, nici să zicem: « Ne nevoim de multă vreme ». Că mai degrabă să ne sporim râvna, ca si când am începe în fiecare zi. (80) relatia « Ilie » - « râvnă » - « a pune pururea început ». Patima opusă acestei virtuti a râvnei ar fi moleseala. Se cade din râvnă în moleseală: când mă-sori cele ce ai făcut, cele ce ai lăsat etc.; când măsori timpul ostenelilor tale; când te lauzi; când te încrezi în tine însuti (81).
ii. urmând Botezătorului: si aici e vorba nu numai de petrecerea în pustie a sfântului Ioan Botezătorul, ci de întreaga lui viată umblată pe cărări drepte.
iii. ai întărit lumea cu rugăciunile tale aceasta este fără îndoială o trăsătura monahicească, pentru că bine zice cuviosul Siluan Athonitul: Monahul e un om care se roagă si plânge pentru întreaga lume. () Multumită monahilor, rugăciunea nu se întrerupe niciodată pe pământ, iar aceasta este de folos pentru întreaga lume, căci lumea dăinuie prin rugăciune. Dar când rugăciunea va slabi, atunci lumea va pieri (). Vei zice, poate, că nu mai sunt Monahi care se roagă pentru întreaga lume; dar eu îti voi spune că atunci când nu vor mai fi pe pământ astfel de oameni, atunci va fi sfârsitul lumii, mari nenorociri se vor abate asupra ei si aceasta se întâmplă deja. (82)

e) Condacul cuviosului Antonie vine cu alte precizări: Lepădând tulburările lumesti viata sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părintilor, Antonie. (ed. 1954)
Vom remarca mai întâi că si acest condac este, în fapt, de obste.
Maximalismul monahicesc este din nou scos în evidentă: după ce ai lepădat tulburările lumesti primul pas (83) si cel care creează conditiile împlinirii perceptului monahal fundamental: eu singur si Dumnezeu suntem în lume (84) viata sihăstrească o ai dus până la capăt pasul al doilea (85) care se cere de fapt tot monahului. Si Botezătorului urmând îndeaproape, cu el te si cinstim pentru că ceea ce faci tu, face si el (86) si: Cine se aseamănă, se adună, cum zice proverbul.

f) Icosul cuviosului Antonie este mai specific, punctând însă foarte clar chemarea evanghelică si viata evanghelică a cuviosului (87): Glasul lui Hristos auzind, ai umblat după poruncile Lui, despărtindu-te de lume (De voiesti să fii desăvârsit, mergi, vinde avutiile tale si venind urmează Mie Mt. 19, 21. Antonie, auzind acest cuvânt la biserică, l-a simtit, l-a perceput, l-a primit ca spus anume pentru el Cf. Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, II, ed.cit., pp. 192-193), si lepădând toată grija avutiilor, a mosiilor si a slugilor si a surorii sale (Apoi când, intrând iarăsi în biserică, a auzit pe Domnul zicând: « Nu vă îngrijiti de ziua de mâine » Mt. 6, 34 , nerăbdând să mai astepte, a iesit si-a dat si ceea ce mai avea săracilor, iar pe sora sa încredintând-o unor fecioare cunoscute si credincioase, () el a început în fata casei o viată de nevointă, luând aminte la sine si învătându-se cu asprimea. Ibid., III, p. 193), de Dumnezeu purtătorule Antonie. Si singur în pustietăti vorbind cu Dumnezeu (urmărirea principiului fundamental al vietii monastice de care am vorbit mai înainte), în chip prealămurit ai luat harul cunostintei (este vorba de o cunoastere prin experiere a celor ceresti, har pe care-l si cerem în cuvintele ultime ale acestei alcătuiri) (ed. 1954)

g) O aceeasi urmare a lui Hristos, evanghelică, aflăm si în condacul cuviosului Ioan Colibasul(88), prăznuit la 15 ianuarie: având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu (ed. 1954). Adică: având Evanghelia ca si carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evangheliceste cum altfel? , ai urmat lui Hristos.
Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibasul mai accentuează si o altă latură: sărăcia monahului, sărăcie mai larg înteleasă decât numai ca o lepădare de bogătii. Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: ai urât bogătia părintilor tăi pentru ce ? râvnind sărăcia care nu se fură: fără de grija si smerenia.

h) Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibasul aduce elemente noi: ai defăimat cele de jos (cu bună chibzuire) pentru ce? dorind a câstiga cu întelepciune cele de sus: e o dezlegare de cele de jos pentru ca sufletul si omul întreg să se poată înălta la Dumnezeu. Si lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane. (ed. 1954)
Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: Întruparea (adică, într-un sens, kenoza: sărăcirea de ale Sale), Moartea si Învierea, Înăltarea (care nu era fără sărăcire).

Oprim aici acest capitol, după analiza troparelor, a condacelor si a icoaselor care ni s-au părut cele mai semnificative si mai pline de continut. Fără îndoială însă că se pot analiza filocalic toate alcătuirile de acest fel, dar poate că nu cu aceleasi roade pentru analiza spiritualitătii slujbelor cuviosilor.

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am, de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor

Dintru început, din nou, trebuie spus că deoarece materialul de studiu este enorm, voi rămâne să analizez câteva dintre cele mai semnificative, în opinia mea, alcătuiri din cadrul anuntat în titlul capitolului.
Însă mai trebuie spus că voi urma ordinea din calendar, fără să caut aici o sistematizare a continuturilor.

a) O primă alcătuire plină de continut este stihira întâi de la Doamne, strigat-am, vecernia cuviosului Teoctist (4 ianuarie), egumenul din Cucumia Siciliei (89):

Când ti s-a rănit, preafericite, sufletul de dumnezeiasca dragoste, bucurându-te ai luat asupră-ti crucea ta si ai urmat lui Hristos;
si ucigându-ti cugetul trupului cu înfrânarea,
ai primit lucrarea Duhului cea vie, ca să risipesti viforul boalelor, cu căldura rugăciunilor tale celor bine primite () (ed. 1954).

Mi s-a părut potrivit să împart în trei această alcătuire (după cele trei alineate).
i) Prima parte, mai generală (90), repetă din nou rezumatul întregului drum ascetic al crestinului: asumarea crucii proprii (în fiecare zi, adică în toată vremea) si urmarea lui Hristos. Totusi, chiar această parte generală (care e foarte întelept că o găsim în fiecare slujbă si chiar de mai multe ori), aduce două precizări foarte importante.
1. Întâi, cum ajunge omul să-si ia crucea sa si să urmeze Domnului: rănit fiind de dumnezeiasca dragoste. Am văzut când am vorbit despre icosul cuviosului Antonie cel Mare (91) că, ascultând el evanghelia, a auzit ca pe Domnul vorbindu-i personal si s-a umplut de râvnă: Râvna casei Tale m-a mistuit, Doamne, zice si Psalmistul. Este desigur focul dragostei, care răneste sufletul si-l umple de râvnă pentru cele dumnezeiesti. Felurile chemării lui Dumnezeu sunt de o mare varietate (92), dar în ultimă analiză ele sunt chemările Iubirii, care rănesc sufletul cu razele iubirii. Iubirea este începutul La început a fost Iubirea, zice Părintele Stăniloae si sfârsitul (93). Dar, mai mult, iubirea este si « mijlocul », după cuvântul sfântului Marcu Ascetul: Dumnezeu (Care este Iubire - I In. 4, 8, 16) este începutul, mijlocul si sfârsitul oricărui bine (94). Mijloculbinelui, postirile, privegherile, rugăciunile, sărăcia, fecioria, ascultarea si oricare altă virtute evanghelică sau monas-tică, solitudinea completă sau moartea fată de lume toate nu trebuie să aibă decât o singură si unică ratiune: dragostea Domnului Iisus spre a fi plăcut Tatălui printr-o ascultare si o credinciosie desăvârsite (95).
2. Astfel, fiind răniti de dumnezeiasca dragoste, putem să ne luăm crucea cu bucurie. Iar dacă socotim înfrânările, sărăcia, înstrăinarea de toate, rugăciunea ca fiind supărări, dacă ne lăsăm pătrunsi de supărare e cu neputintă ca simtind durerea ostenelilor trupesti, să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca niste momele si să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supărati de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim acele osteneli de dorul bucuriilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viata de aici asupra noastră (96).
ii) A doua parte a stihirii este si ea o formulare a mijlocului realizării binelui: omorârea cugetului trupului prin înfrânare. Dacă prima parte a fost mai mult ioaniană, accentuând dragostea si bucuria vietii în Hristos, această a doua parte este mai degrabă pauliniană, accentuând dramatismul luptei dintre carne si duh (Romani 7 si 8), dintre cugetul trupului sau dorinta cărnii (97) care este moarte (Rom. 8, 6) si dorinta Duhului, care este viată si pace (Rom. 8, 6). În această luptă, arma principală care osteneste, si în final, cu harul lui Dumnezeu, o omoară, este înfrânarea. Înfrânarea curată a trupului de înclinările lui carnale îl scoate de sub legea păcatului si a mortii, si-l învată legea duhului (98). Si, pe măsura rămânerii în legea duhului, în împlinirea poruncilor, Îl aflăm pe Domnul, Care e ascuns El însusi în poruncile Sale (99). Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pacea. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt. (100)
iii) Iată deci, ce adâncime de teologie ascundeau aceste cuvinte ale stihirii: si ucigându-ti cugetul trupului (nota 97) cu înfrânarea, ai primit lucrarea Duhului cea vie: cea vie, adică cea vădită si pentru noi în haris-mele ce le-ai primit în spetă risipirea viforului boalelor cu rugăciunea (101).

b) Altă alcătuire, tot de la vecernia cuviosului Teoctist :

Când ti-ai curătit părinte ochiul sufletului, cu rugăciuni neîncetate, locas te-ai făcut dumnezeirii celei în trei străluciri [] (Stihia a doua de la Doamne strigat-am, ed. 1893).

Vorbind despre suflet, sfântul Ioan Damaschin spune în Dogmatica sa în traducerea românească a părintelui Dumitru Fecioru (102): Sufletul este o substantă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupesti, nemuritoare, ratională, spirituală, fără de formă; se serveste de un corp organic si îi dă acestuia putere de viată, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. (103)
Asadar ochiul sufletului, de a cărui curătire vorbeste alcătuirea noastră, ne este spiritul (duhul, pneuma I Tes. 5, 23) sau mintea (intellectus, nouj) cum îl numesc părintii bizantini după secolul al IV-lea (104) inteligenta intuitivă, cea mai înaltă facultate a omului, cea care are în el puterea de a comanda, de a dirija (pentru aceasta se si numeste adesea egemonikon). Prin ea [prin minte, n.n.] omul are posibilitatea de a se situa, de a se stăpâni, de a se transcende. (105) Si, încă mai înalt vorbeste sfântul Grigorie Palama: Mintea are o putere prin care se depăseste pe sine si prin care se uneste cu Dumnezeu si care devine, în timpul rugăciunii prin Dumnezeu lucrare // Unirea aceasta, care depăseste natura mintii, evident că este mai presus de toate lucrările mintii si nu e cunoastere căci depăseste cunoasterea; ea leagă mintea de Dumnezeu si nu de lucrurile create ca cunoasterea. (106)
Iată deci ce se întâmplă: mintea ochiul sufletului în loc să se hrănească din Dumnezeu prin rugăciune, ea se scoboară la trăirea prin simturi, astfel îmbolnăvindu-se si întunecând sufletul prin aceea că ea, ochiul sufletului nu mai poate primi lumina, după cum ochiul bolnav al trupului nu suferă lumina fizică si vizibilă.
Curătirea mintii se face prin toate mijloacele de care am mai vorbit. Dintre acestea, rugăciunea este mai mult decât mijloc de îmbunătătire sufletească, ea este zice sfântul Iustin Popovici cel mai sigur păzitor al mintii. Ea împrăstie norul patimilor si « face să strălucească » cerul mintii (Cuvântul 35, p. 155 al sfântului Isaac Sirul, n.n.). Ea călăuzeste întelepciunea în gândire (Cuvântul 85, p. 346 ibid., n.n.) (). Rugăciunea duhovnicească se preschimbă în extaz în care se descoperă tainele Dumnezeirii Treimice (107).
Iată deci ce înseamnă:
Când ti-ai curătit părinte ochiul sufletului [adică mintea prin post, priveghere, răbdarea necazurilor, dezlipirea de cele ale lumii, rugăciune, etc.], cu rugăciuni neîncetate te-ai făcut locas sfânt al Dumnezeirii în trei străluciri

În ziua de 8 ianuarie Biserica prăznuieste pe cuvioasa Domnica (108). La vecernie îi cântăm stihira:

Rănită fiind de dragostea lui Hristos, o, Domnico, prea lăudată, Lui ai urmat, lepădându-te de slava cea trecătoare (sau: fala cea trecătoare ed. 1893) si de plăcerile trupului (sau: dulcetile trupului ed. 1893) si de orice altă desfătare a vietii. Drept aceea te-a sălăsluit în cămară prea luminoasă, Iisus, Iubitorul de oameni si Mântuitorul sufletelor noastre.
(stihira a doua de la Doamne strigat-am, ed. 1954)

Din nou pentru că altfel nu se poate sfântul nostru (sfânta aici) e rănit(ă) de dorul dragostei lui Hristos si-I urmează.
Dorul dragostei lui Hristos sfântul Maxim Mărturisitorul (care si el e prăznuit în luna ianuarie, pe 21 ale lunii) spune în ale sale Capetele despre dragoste(109) că dragostea lui Hristos cea după lege (noua Lege, se întelege) nu o are decât cel ce s-a curătit de patimi. Până atunci iubirea omului e amestecată si inconstantă din cauză că sufletul său e împărtit cu lumea prin legăturile păcatelor, ale patimilor.
Anume după această dragoste desăvârsită doreste cuvioasa noastră când purcede a-I urma lui Hristos.
Dar, de data aceasta, urmarea Lui e prezentată sub alte aspecte (doar fiecare persoană e unică si irepetabilă!):
i. În primul rând prin lepădarea de slava cea trecătoare, sau de fala cea trecătoare cum zice editia din 1893. Slava cea trecătoare este strălucirea (h) pomph) de suprafată a unei lumi căzute. Omul, iesit din adâncul intimitătii sale cu Dumnezeu (Împărătia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru Lc. 17, 21), se complace într-o superficialitate care pierde esentele: se îmbracă pentru pompa hainelor, mănâncă pentru plăcerea mâncatului, etc. Aceasta este aceeasi « strălucire » a lumii ce s-a dat diavolului, o falsă si aberantă strălucire (Trece slava lumii acesteia).
Asadar, nu lumea e o maya (o părelnicie ontologică adică), ci « strălucirea » (h( pomph), trufia, pompa, slava, fala ei. Ascetul nu urăste lumea, ci acest ersatz al binelui si frumosului.
Sfânta noastră ajunge la Constantinopol si e botezată în urma unei viziuni a patriarhului. La botez ea s-a lepădat tocmai de această pompă a satanei: Te lepezi de satana? Mă lepăd! Si de toată strălucirea (h( pomph strălucirea, trufia, etc.) lui ? Mă lepăd! Această lepădare pe care neofitul o face la botez, cel ce intră în monahism o continuă în mod firesc adică maximalist. Această trăsătură a urcusului ascetic, pusă în evidentă de viata cuvioasei Domnica, este de fapt valabilă pentru toti monahii.
ii. Un al doilea aspect al lepădării este lepădarea de plăcerile sau dulcetile trupului. Sfântul Diadoh al Foticeii, apărând în secolul al V-lea desăvârsirea botezului, spune că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieste în adâncurile lui încercând să stăvilească toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Din ceasul în care ne nastem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. (110) Iar mai departe explică si mai lămurit: duhurile cele rele de aici înainte se mută si se încuibează în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Rom. 7, 22), iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul plăcerilor (111) de către satana, învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceata poftelor nerationale. (112) Aceste supărări din partea dracilor le îngăduie Domnul ca să-l învete [pe suflet, n.n.] să facă deosebirea între bine si rău si să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curăteste simte tot mai multă rusine de urâciunea gândurilor drăcesti. (113) Si, mai departe: Deci satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mainainte, dată fiind prezenta harului, călăreste pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup (iar trupul primeste aburul dulce al plăcerilor nerationale pentru faptul că îngăduie duhurilor rele să stea cuibărite în el), ca prin firea usor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-l povârnească spre lunecusul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci li se îngăduie, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce luptă întins împotriva păcatelor, pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururea sub cerere. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Căci unul ca acesta a înviat, încă înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârsit împotriva păcatului. (114)
Asa a fost si cu cuvioasa Domnica!
Lepădarea de toate celelalte desfătări ale vietii venite prin simturi sau la nivel sufletesc de la duhurile oarecum mai subtiri (115) se încadrează în acelasi larg comentariu de mai sus.

Cu privire la această alcătuire, as mai vrea doar să observ că cuvântul Mântuitorului: Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie (Lc. 9, 23), este explicitat printr-un cuvânt al Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeste lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (I In. 2, 15-17)

Stihira a treia de la Doamne strigat-am (tot din slujba cuvioasei) spune:

Înnoind întru sineti (sau: arătând întru tine de fată ed. 1893) patimile Domnului si Făcătorului tău, fecioară, te-ai arătat ca o făptură cuvântătoare a Cuvântului si prin cuvânt ai înfrânat alunecările patimilor celor necuvântătoare.
Drept aceea, îndreptându-ti după asemănare căile tale, pururea lăudată, te-ai vădit prinos (chip, zice editia din 1893) adevărat si curat lui Dumnezeu. (ed. 1954)

Prima parte a acestei alcătuiri (pe care am împărtit-o în două paragrafe) este o apologie a stării de « cuvântător » a omului.
Ca făptură a Cuvântului lui Dumnezeu, crestinul trebuie să fie o făptură cuvântătoare, adică binecuvântătoare si de Dumnezeu cuvântătoare.
Dar:
Există o degradare.
La început e Cuvântul. Logosul.
Oamenilor li se hărăzeste a cuvânta.
Cuvântul se degradează în vorbă.
Vorbele se prefac în sabloane automate. Aceasta e faza decăzută a lozincii.()
Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca lavă înghetată transmite minciuna în stare stabilă, congelată. (116)

Omul din starea lui decăzută (până la necuvântătoarea stare pătimasă), trebuie să urce din nou pe această «scară a cuvântării».
Mare este cuvântul duhovnicesc; el umple de sigurantă simtirea mintii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăste din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceste, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grija. Fiindcă atât de mult se lărgeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei (117). Fără îndoială, aceasta e starea cuvioasei noastre, de care ne vorbeste stihira. În dragostea ei, ea a cuprins în sine deplin patimile Domnului. Despătimindu-se, ea a putut cum am văzut mai înainte să primească dragostea cea după Lege, din care dragoste a cuvântat duhovniceste.
Dar până să ajungă aici, ea a trecut printr-un alt stadiu: prin cuvânt (adică prin rugăciune si meditatie), a alungat alunecările mintii către patimile cele necuvântătoare, ce-l scoboară pe om la starea de animalitate. Până să ajungă la măsura de a cuvânta despre Dumnezeu din iluminarea Cuvântului, ascetul tace si asteaptă: Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu. (118)

A doua parte (al doilea paragraf al stihirii) este un fel de concluzie la cele de mai sus: asadar, din toată fiinta ta căutând tu asemănarea cu Dumnezeu prin căile tale, te-ai arătat chip adevărat si curat lui Dumnezeu. Adică: chipul s-a plinit întru asemănare.

Tot în această zi (8 ianuarie) îl prăznuim si pe cuviosul Gheorghe Hozevitul (119), căruia îi cântăm în stihira întâi de la Doamne strigat-am:

Năvălirile gândurilor nu au miscat cetatea sufletului tău fericite; că punând înainte nevointele tale cele tari, ca un zid de apărare, te-ai păzit pe tine neclătinat (nerănit, zice ed. 1893) si cu totul nevătămat (fără nici o stricăciune, zice ed. 1893) de cumplitul vrăjmas, si ai stătut înaintea Stăpânului tuturor, încununat, ca un biruitor. (ed. 1954)

Stihira aceasta, cumva definitorie pentru cuviosul Gheorghe că de-asta si e prima a întregii slujbe (120) arată folosul nevointelor.
Ascetul e asaltat de gânduri Opreste vântul! (121) , că de asta nimeni nu-i scutit. Chiar cel despătimit suferă asalturile, atacurile gândurilor drăcesti: Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiti de draci, căci atunci ar trebui să iesim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiti fiind de ei, să rămânem nebiruiti. (122) Dar fiindcă precum am văzut mai-înainte ce zice tot dumnezeiescul Diadoh războaiele gândurilor se pornesc din cauza usoarei închinări a trupului spre dulceata plăcerilor, tot de aici porneste si lupta: De aceea, zice Diadoh al Foticeii, trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecusul plăcerilor (123).
Astfel intrând în spiritul poetic al stihirii sufletul e o cetate fără apărare proprie, bătută de vânturile gândurilor, atacată de năvălirile gândurilor. Dar ascetul face din nevointele sale cele tari (sihăstresti, zice ed. 1893) ca un zid de apărare, care-l păzeste neclătinat (fără nici o stricăciune) si cu totul nevătămat (nerănit) de cumplitul vrăjmas. Si astfel, poate sta în fata Stăpânului, ca un încununat, biruitor.

În 11 ale lunii facem pomenirea cuviosului Teodosie Chinoviarhul, începătorul vietii de obste si dascălul pustiei (124). La Utrenie îi cântăm Biserica toată această sedealnă:

Împodobindu-ti sufletul tău cu înfrânare, cu dureri si cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviintă te-ai făcut părtas cuviosilor, pururea slăvite, si daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputintele celor ce te cinstesc pe tine cu credintă. Drept aceea si multimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greseli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (ed. 1954)

Această alcătuire este privind viata cuviosului un foarte complet si de esentă rezumat al vietii sale.
Pentru că dintre toate virtutile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o mostenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă, n.n.): o severă (aspră) asceză (Împodobindu-ti sufletul tău cu înfrânare), până la moarte, însotită de o credintă nestrămutată, (cu dureri punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci atins, către sfârsitul zilelor, de o lungă si dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege si nu slăbeste întru nimic regula sa de asceză si rugăciune Le Synaxaire, p. 377; vezi nota 120), mila fată de săraci si bolnavi (că pentru aceasta daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputintele celor ce te cinstesc pe tine cu credintă. Drept aceea si multimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie), si sârguinta neîncetată către rugăciune si către lauda lui Dumnezeu (si cu rugăciune) (125). Dar acestor «podoabe» el a adăugat cuviinta cea dumnezeiască, desăvârsita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curătiei »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?, a răspuns: Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Si fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie si în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea mintii. Dar este trebuintă si de acoperământul si de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupesti. (126) Si, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, as adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupesti, sunt încă si mai mult decât acoperământ (zid cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) si podoabă (desi podoabă are un înteles foarte puternic, cum ne arată viersul Domnul a împărătit, întru podoabă S-a îmbrăcat Ps. 92, 1 , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupesti, ca si frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag si absorb lumina (Lumina!). De aici marea pretuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.
Pentru această desăvârsire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greseli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.
E aici si o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ti prăznuiesc pomenirea. Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toti marii conducători de oameni (si urmând modelul Mântuitorului), făgăduieste o mijlocire specială pentru mănăstirea sa (127).
Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toti cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el. Cum ziceam si în Introducere, sfântul care în viată a fost în fruntea unei comunităti pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice a sinaxei liturgice ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viată), ca protos, conducându-ne tainic viata, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunsi de duhul său (128).

Tot cuviosului Teodosie purtătorul de Dumnezeu (teoforul) îi cântăm si o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei (Slava stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru îndreptătorii călugărilor. De aceea o si întâlnim si în slujbele altor cuviosi (129). Iată cuprinsul acestei cântări:

Multimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit esti că lui Hristos ai slujit si ai biruit puterea vrăjmasului. Cela ce esti împreună vorbitor cu îngerii, si cu dreptii si cu cuviosii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre. (ed. 1954)

E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca Slavă a stihoavnei) a cuviosului, mai ales cum ziceam ca îndreptător al călugărilor. E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) si pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări: Multimile călugărilor (până la urmă, iarăsi, în obstea cuviosului s-au « încadrat » toti călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, (« Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia si arăta tuturor, prin purtarea si învătăturile sale, un chip viu al lui Hristos » Le Synaxaire, p. 376), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: cărarea cea dreaptă e cărarea călugăriei, cel mai abrupt si mai scurt drum, dar desigur si cel mai greu la viteze mari cea mai mică greseală poate fi fatală De cărarea cea dreaptă vorbea si troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul adică cu cel ce striga: În pustie gătiti calea Domnului! , cu sfântul prooroc Ilie, care si el a trăit monahiceste si prin pustie (130), sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului Gen. 12 cf. Le Synaxaire, p.374) Si cinstirea, lauda continuă: Fericit esti că lui Hristos ai slujit si ai biruit puterea vrăjmasului. Cela ce esti împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: « împreună-cuvântător », si-atunci era mai clar că-i vorba nu de « discutiile » cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, si mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, fiind asezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârsia a toată sfintenia, pentru o înăltare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curătie a luminii celei nemăsurate ce se răspândeste din lucrarea de sfintire cea mai presus de desăvârsire este curată, luminată si desăvârsită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos (131)), si cu dreptii si cuviosii împreună-locuitor (cuviosii au fost împreună-locuitori pustiului în viată si sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagăte Domnului să miluiască sufletele noastre.

Slujba cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie) este de o extraordinară bogătie. Ar trebui cu de-amănuntul analizată în întregime Textele sunt foarte cuprinzătoare si, în general, explicite. Se simte în cele mai multe duhul întregii opere a sfântului Antonie (132): un ascetism solid si sănătos (133). Cât despre învătătura ei mistică spune părintele Matta el-Maskin nu se poate afla aici nici o urmă a misticii origeniste (134). Se va recunoaste mai degrabă autentica mistică primitivă, din epoca sfântului Antonie, înainte ca Evagrie Ponticul să o transforme în teorii sistematice si în practici ascetice, ce vor fi mai târziu răspândite în tot Orientul. (135) Bineînteles, slujba fiind alcătuită în parte (mult) mai târziu, noi vom afla în ea o teologie ascetică mai dezvoltată.

Stihira întâi de la Vecernia Mica îi cântă:

Când în mormânt pe tine însuti bucuros te-ai închis, Părinte, din dragostea lui Hristos, cu putere ai răbdat ispita demonilor, dar prin întelepciune si har vicleniile lor le-ai arătat mai slabe decât pânza de păianjen. Atunci cetele îngerilor au bătut din mâini strigând: Slavă Celui ce te-a întărit pe tine, Antonie. (ed. 1954)

Alcătuirea aceasta e legată de perioada aproape 20 de ani! cât Antonie s-a închis pe sine într-un mormânt (136), perioada celei mai acerbe lupte cu demonii, când l-au ispitit în toate chipurile, dar el i-a biruit: Mai bine zis, a fost o biruintă în Antonie a Mântuitorului, Care a osândit păcatul în trup, ca să se împlinească dreptatea legii în noi care «nu umbla după trup, ci după duh» (Rom. 8, 3-4) (137). Pentru aceasta si îngerii care nu sunt nepăsători fată de luptele noastre (138) au bătut din palme pentru Antonie, desigur , dar au strigat pentru Domnul: Slavă Celui ce te-a întărit pe tine, Antonie.
Mai trebuie precizat că vicleniile demonilor sunt mai slabe decât pânza de păianjen. Dar nu în orice conditii! Sfântul Serafim de Sarov face afirmatia că diavolul ar putea si numai cu un deget să întoarcă lumea pe dos. Atâta doar că nu-l lasă Dumnezeu. Totusi, omul e chemat să fie mai presus decât îngerii fiind încununare a creatiei dumnezeiesti si singurul după chipul Lui , astfel că el poate prin întelepciune si har să-i biruiască pe demoni. Întelepciunea, într-un prim înteles, cunostinta curselor si uneltirilor vrăjmasului este de mare folos în vreme de ispită. Dar ea dăunează în vreme de rugăciune, când se suprapune dragostei, tinderii către Unul. Întelepciunea aceasta care e într-o primă fază naturală, este întărită, plinită si desăvârsită prin har. Prin har ea se apropie de izvorul ei: întelepciunea dumnezeiască.

Stihia întâi de la Vecernia Mare este dintre cele foarte cuprinzătoare si rezumative:

Cela ce a-i fost luminat cu razele Duhului, când dumnezeiescul dar pe tine te-a aprins, si sufletul ti-a întraripat să doresti după dragostea Lui, cu adevărat nemărginită atunci, defăimând trupul si sângele si afară din lume ajungând, prin multa sihăstrie si liniste cu Dânsul te-ai unit.
Pentru aceasta te-ai umplut, precum ai cerut, de frumusetile cele de acolo, si ai strălucit ca o stea, luminând sufletele noastre, Antonie. (ed. 1854)

Din nou, aflăm aici tot drumul ascetic, într-o anume formă.
Există un moment în viata unui om când, contra tuturor legilor (mecaniciste) firesti, se produce un scurtcircuit existential si totul dar mai ales sufletul ia foc, se aprinde de dumnezeiesc dor (varianta românească a dragostei ca relatie ce caută să se desăvârsească într-o unire cât mai deplină). Fiecare va exploata acest moment de obicei unic în felul său si după anumite măsuri: unul treizeci, altul saizeci si altul o sută (139). Acestia din urmă sunt desigur sfintii. Dar si ceilalti sunt mântuiti, căci, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, trei sunt cetele celor ce se mântuiesc: credinciosii, virtuosii si desăvârsitii:
Iar credinciosi (I), virtuosi (II) si contemplativi (III) a numit pe începători (I), înaintati (II) si desăvârsiti (III), care pot fi numiti si robi (I), lucrători cu plata (II) si fii (III), ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc. (I.) Robi sau credinciosi sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenintărilor stăpânului si lucrează cu bunăvointa cele încredintate. (II.) Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătătilor făgăduite, greutatea si arsita zilei, adică necazul legat de viata aceasta din osânda protopărintelui si ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute. Acestia schimbă întelepteste, prin hotărâre de bună voie, viată cu viată, cea prezentă pentru cea viitoare. (III.) Iar fii sunt cei care nici de teama amenintărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic si al unei deprinderi în înclinarea si dispozitia voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis: « Fiule, tu totdeauna esti cu mine si ale mele cu ale tale sunt » (Lc. 15, 31). Acestia sunt prin afirmare voluntară si prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este si e crezut Dumnezeu după fire si cauză. (140)

I.	II.	III.
credinciosi	virtuosi	contemplativi
începători	înaintati	desăvârsiti
robi	lucrători cu plata	fii

În această ultimă ceată se înscrie si cuviosul Antonie cel Mare. Dar, fără îndoială (exceptiile sunt întotdeauna suspecte), a trecut si el prin primele două. De prima s-a rupt când s-a aprins de dumnezeiescul dor. Atunci a început lupta faza bucurătoare, cum îi zice sfântul Maxim cu trupul si sângele, defăimându-l. Si afară din lume ajungând, nu numai cu fuga sa în pustie, ci mai ales prin fuga în liniste, în interior, acolo unde, după cuvântul Mântuitorului, se află împărătia, cu toate frumusetile cele de sus biruinta asupra păcatului este biruinta asupra urâciunii păcatului si regăsirea frumusetii. Si ce este frumusetea? Nu e o categorie estetică, ci e o categorie a noului vital si vivifiant. Frumusetea e punctul de plecare pentru relatie, pentru un eros. Pentru a te îndrăgosti trebuie să începi prin a te minuna de o frumusete, nu-i asa ? (141)
Iar iubirea la care ne duce frumusetea aceasta este însăsi viata firii dumnezeiesti (142), în care intră, cu care se uneste cel desăvârsit.

Stihira a treia de la Doamne strigat-am este lăudătoare a harismelor cuviosului. Dar nu numai atât, ci ni-l arată si coplesit de lumina dumnezeiască. Aici avva Antonie este deja pe culmile sfinteniei. Alcătuirea ne arată cele două laturi ale desăvârsirii: interior primirea covârsitoare a luminii dumnezeiesti; si exterior primirea a tot felul de harisme, dar si, în acelasi timp, sarcina iubirii desăvârsite a celui desăvârsit.

Cela ce esti plin de dumnezeiestile daruri, pe tine, părinte, aflându-te Hristos, ca pe o fără de pată oglindă a dumnezeiestilor arătări (adică chip ce reflectă, pe cât se poate unei oglinzi, asemănarea Aceluia cărui chip este: Trei părinti aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Si cei doi îl întrebau pentru gândurile lor si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici si nimic nu mă întrebi! Si răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, părinte. (143); în cuvios, ca într-o oglindă se reflectă Împărătia lui Dumnezeu, de asa manieră încât vede Împărătia lui Dumnezeu în ochii lui si nu poate să nu se aprindă de dorul ei)
a făcut (Hristos) să strălucească asupra ta lucirile strălucite ale luminii Sale (fără îndoială, repetitia în forme si/sau întelesuri diferite este schema poetică cea mai des întrebuintată de imnografii bizantini; aici sugerează preaplinul de lumină si de strălucire).
De aceea te-ai arătat izvor îndestulat de vindecări si hrană celor flămânzi, iar dorirea celor însetati o adăpi prin ploaie si stările lor sufletesti văzând, cu întelepciune, i-ai făcut mai buni, cu cuvântul tău, lui Dumnezeu (Cu un cuvânt rău si pe cei buni îi faci răi, si cu un cuvânt bun si pe cei răi îi faci buni (144). Cum zice despre el sfântul Atanasie: Domnul îi dădea har lui Antonie si în vorbire. Prin aceasta mângâia pe multi întristati, iar pe altii care se dusmăneau între ei îi împăca făcându-i prieteni. Pe toti îi îndemna să nu pună nimic din lume înaintea dragostei fată de Hristos. Le spunea si le cerea să se gândească la bunătătile viitoare si la iubirea de oameni arătată nouă de Dumnezeu, « Care n-a crutat nici pe Fiul Său, ci L-a dat pe El pentru noi toti » (Rom. 8, 32). Convingea pe multi să aleagă viata monahicească si asa sau ivit în munti locasuri de vietuire singuratică si pustia s-a umplut de monahi, care au părăsit toate ale lor si si-au însusit vietuirea cerească. (145)).
Pre Carele roagă-L să mântuiască si să lumineze sufletele noastre. (ed. 1954)

Stihira a patra de la Doamne strigat-am este o explicitare a motivului pentru care cuviosii, si în special cuviosul Antonie cel Mare, sunt asemănati cu sfântul Ioan Botezătorul:

Cela ce esti curat la suflet si la inimă, înger pământesc, si om ceresc, învătătorul fecioriei, cumpăna desăvârsită a înfrânării, Antonie,
împreună cu Stăpânul tău fiind si aducându-I doxologie fără încetare, fericite, împreună cu îngerii si cu cuviosii si cu toti mucenicii, pe cei ce săvârsesc sfânta ta pomenire, slobozeste-i pururea, din cumplitele nevoi si din greseli. (ed. 1954)

Pentru studiul de fată mai mult interes prezintă partea întâi.
E foarte importantă lămurirea asemănării cuviosilor cu sfântul Ioan Botezătorul. Iar că alcătuirea aceasta stă în legătură si cu sfântul Ioan Botezătorul ne-o arată cuvintele « înger pământesc si om ceresc » care sunt tipice pentru Înaintemergătorul Domnului (e cunoscut că asa e si pictat în icoane: cu aripi îngeresti) (146). Surpriza e că asemănarea dintre cuviosi si sfântul Ioan Botezătorul nu provine din aceea cum poate ne-am fi asteptat că toti au dus viată pustnicească, în feciorie si mare asceză; sau nu în primul rând din asta. Ceea ce stă aici în prim plan este curătia sufletului si a inimii . Acestea sunt în fapt cele ce-i fac si pe unii si pe Botezător « îngeri pământesti si oameni ceresti ». Si abia după aceea urmează celelalte: « învătătorul fecioriei » care este mai mult decât o naivă necunoastere a vietii omenesti firesti si întru tot normale: este o întreagă întelepciune ca dar al harului (147) , si « cumpăna desăvârsită a înfrânării ». Mai ales în privinta cumpătării, a echilibrului, a dreptei socoteli, Antonie e un exemplu ce nu poate fi trecut sub tăcere. Când a iesit din mormânt, după aproape douăzeci de ani de nevointe, cei ce l-au privit s-au minunat văzând trupul lui având aceeasi înfătisare, nici umflat nici nemiscare, nici subtiat de posturi si de lupta cu demonii. Era la fel cum îl stiau si înainte de retragere. Iar sufletul arăta aceeasi curătie în purtări. Nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit de râs, nici coplesit de tristete; nu s-a tulburat văzând multimea, nici nu s-a veselit văzându-se primit cu bucurie de atâta lume. Ci era întreg egal cu sine, ca unul ce era călăuzit de dreapta judecată si statornicit în ceea ce e propriu firii. (148).

Slava cuviosului de la Doamne strigat-am (alcătuire a lui Sicheotul):

Păstrând chipul lui Dumnezeu nevătămat (adică după baia botezului, când înviază omul cel nou după chipul lui Dumnezeu, păstrându-te nevătămat de uneltirile vrăjmasilor) si mintea stăpână peste patimile cele pierzătoare (a doua fază a luptei: pe maură ce patimile sunt desfiintate sau puse sub stăpânirea mintii chestiune de limbaj , chipul capătă culori, tinde către asemănare, cum zice Diadoh al Foticeii (149)), nevoindu-te pustniceste, te-ai suit pe cât este cu putintă la asemănarea cu Dumnezeu.
Că silindu-ti cu bărbătie firea, te-ai nevoit a robi ceea ce este rău la ceea ce este mai bun si a supune trupul duhului (sufletului, zice ed. 1893) (ed. 1954)

Această ultimă parte ilustrează o temă foarte des întâlnită în cântări: cuviosul si-a supus trupul duhului (sau, în altă terminologie: sufletului).
Aici este, fără îndoială, altceva decât lupta dintre « cugetul trupului » si « cugetul duhului ». Căci dacă în această ultimă dispută (de care am vorbit în altă parte) unul din combatanti trebuie să moară, să fie desfiintat, în disputa dintre trup si suflet nu se poate pune problema desfiintării vreunuia fiecare având realitate ontologică prin creatie ; ci lupta aceasta este pentru suprematie. Si, în virtutea unei dreptăti dumnezeiesti, trupul trebuie, în legea harului, să se supună (să fie supus) sufletului. Aceasta o mărturiseste pentru noi si Sfântul Grigorie Teologul când zice: Si « dreptate » (I Cor. 1, 30) I se spune (unei Persoane dumnezeiesti), pentru că El împarte după vrednicie (Mt. 16, 27; Rom. 2, 6) si rânduieste în chip drept celor « de sub lege » si « de sub har » (Rom. 6, 14), anume sufletului si trupului lor, puterea ca unul să conducă, celălalt să fie condus si ca aceea ce e mai bun să stăpânească asupra a ceea ce e mai rău, ca răul să nu se răscoale împotriva binelui (celui bun)? (150). Iată deci că această stăpânire a sufletului peste trup trebuie să fie tocmai pentru ca cugetele trupesti să nu le omoare pe cele duhovnicesti. Asta în viata de aici, pentru că după învierea cea de obste nu se mai poate pune o asemenea problemă.
La rândul lui, cuviosul Antonie cel Mare îsi acoperea tot mai mult si mai mult trupul si-l purta ca pe un rob ca nu cumva biruind în unele să fie tras în jos în altele (151).

Slava Litiei este o alcătuire de o deosebită importantă pentru sesizarea esentialului chemării lui Antonie: 1. Evanghelia se citeste si se ascultă la persoana întâi singular; 2. Iubirea e totul.

Cuvioase părinte, ascultând glasul Evangheliei Domnului, ai părăsit lumea, iar bogătia si slava le-ai socotit lucruri de nimic.
Pentru aceasta tuturor strigi: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic să nu doriti mai mult decât dragostea Lui. Ca atunci când va veni întru slava Sa, să aflati odihna cu toti sfintii; cu ale cărui rugăciuni, Hristoase, apără si mântuieste sufletele noastre. (ed. 1954)

Rezumatul si mesajul părintelui călugărilor către fiii săi, care l-au si mostenit.
As spune mai întâi că Evanghelia, mesajul Evangheliei, glasul viu al Evangheliei se ascultă(152). În toată traditia rabinică, prima poruncă nu era cum socotim noi astăzi Să nu ai alt Dumnezeu afară de Mine , ci: Ascultă, Israele! (153). Căci în traditia iudeo-crestină nu este o ruptură între a asculta si a face, ci ascultarea si facerea (lucrarea) sunt legate indisolubil: ascultarea este baza, fundamentul tuturor poruncilor, si, deci, al credintei.
Această poruncă a ascultării este prima si în testamentul lui Iisus: Si, apropiindu-se unul din cărturari, care îi auzise vorbind între ei si, văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele!» (Mc. 12, 28-29). De asemeni, în evanghelii, cuvântul Ascultati (Mc. 4, 2) este aproape un strigăt apocaliptic ce marchează întreaga activitate mesianică a Mântuitorului.
Noi, în limba română, avem acest nepretuit dar, ca cuvântului ebraic schema să-i corespundă a asculta cu aproape aceeasi cuprindere semantică: a face ascultare, a realiza, a face.
Asa a înteles să asculte si Antonie: făcând, făcând ascultare, realizând. Si pentru dragostea lui, pentru inima lui lărgită de dragoste, si cuvântul Domnului s-a mărit, a crescut întru el, până ce a zis: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic; nimic să nu doriti mai mult decât dragostea Lui.
Si, în final, acestea nu le-a spus de la sine, ci de la Domnul, Cel ce a zis: întâia porunca este: « Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn » si: « Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta ». Aceasta este cea dintâi poruncă (154).

Urmează, la Stihoavna Litiei trei stihuri de o mare valoare spirituală. Teologia lor nu are nevoie de tâlcuiri, fiind plină de limpezime si simplitate (155). Mai mult, continutul dogmatic al celei dintâi trădează si o uimitoare vechime (156):

Bucură-te cela ce ai fost conducătorul sihastrilor si nebiruitul întâi luptător.
Că tăind rădăcinile poftelor (Rădăcinile poftelor sunt gândurile, sau, mai fin, în tâlcuirea sfântului Marcu Ascetul, «momelile», sau « atacurile »: Atacul (momeala) este o miscare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercati, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Căci miscarea fără chipuri este un atac nevinovat (157). Pe acestea sfântul Marcu Ascetul le mai numeste si gânduri întâi-născute nemuscate de fiere ce trebuie jertfite, de către adevăratul ascet, lui Hristos pe altarul inimii de la prima lor răsărire în inimă (158).)
si împotrivindu-te năvălirilor demonilor, ai biruit neputinta lor (neputinta, pentru că, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu au putut nimic împotriva lui: Si bătându-si Antonie joc de diavoli zicea către ei: « Dacă ati avea vreo putere în voi, ar fi fost destul să vină numai unul din voi. Dar fiindcă v-a slăbit Domnul, încercati să mă speriati prin multime. E un semn al neputintei voastre că luati chipurile animalelor ». Si îndrăznind iarăsi zicea: « De sunteti tari si ati luat putere împotriva mea, nu zăboviti, ci năvăliti. Iar de nu puteti, pentru ce va tulburati în zadar? Nouă ne este pecete si zid de apărare credinta în Domnul nostru ». Iar aceia, încercând multe, scrâsneau din dinti, încât se făceau mai degrabă pe ei de râs decât pe el. (159).)
si înselăciunea cea de suflet pierzătoare,
iar cu lucrarea crucii Mântuitorului ai arătat putere nebiruită.
Cu care încingându-te ai biruit pe toti cei ce leapădă dumnezeiasca Arătare în trup a lui Hristos (160).
Pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

A doua stihoavnă din cele trei:

Stâlp luminos (A mers avva Ilarion din Palestina, la munte, către avva Antonie. Si i-a zis lui avva Antonie: Bine ai venit, luceafărule cel ce răsari dimineata! Si i-a zis avva Ilarion: Pace tie, stâlpule de lumină care luminezi lumea. (161))
întărit cu fapte bune, si nor umbrit te-ai făcut celor din pustie (adică, dumnezeieste, ziua si noaptea si în tot ceasul)
povătuind de pe pământ la cer, pe cei ce văd pe Dumnezeu; si cu toiagul crucii ai despărtit marea patimilor; iar pe întelegătorul Amalec alungându-l, de Dumnezeu binecuvântate, neîmpiedicată suire la cer ai aflat si mostenire nestricăcioasă, stând cu cei fără de trupuri, cu mare bucurie, înaintea scaunului lui Hristos (în acest pasaj Antonie e încadrat de către imnograf în anabasis-ul ascetic-mistic al sfântului Grigorie de Nyssa, din lucrarea De vita Moisi).
Pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

Si a treia alcătuire din acest triptic imnografic (162):

Bucură-te cela ce locuiesti întru cele de sus, împreună cu cetele îngeresti, Antonie. Că viata acelora cu adevărat pe pământ ai vietuit, Părinte, nevoindu-te cu fapta bună; si te-ai arătat oglindă prea curată si fără de pată, primind răsfrângerile razelor Sfântului Duh, prea fericite.
Pentru aceasta luminat fiind, ai văzut cele ce vor să fie, si le-ai arătat pe toate de mai-nainte, din dumnezeiasca arătare de lumină, urmând pe Hristos; pe Carele roagă-L să dea sufletelor noastre mare milă. (ed. 1954)

Temele primei părti ale alcătuirii (sunt niste teme leit-motiv) le-am comentat în altă parte.
Partea a doua este putin obscură în această traducere: nu stim dacă vrea să spună că Antonie a arătat întru sine cele viitoare sau dacă face referintă la darul mai înainte vederii. Editia din 1893 ne lămureste e vorba de darul mai-nainte vederii: fiind luminat ai văzut cele ce vor să fie, toate mai-nainte spunându-le, de dumnezeiasca arătare de lumină fiind învătat (ed. 1893). Iar Patericul ne spune: Ziceau unii pentru avva Antonie, că era purtător de Duh, dar nu vroia să grăiască pentru (din cauza, n.n.) oameni(lor). Ci cele ce se făceau în lume si cele ce aveau să vină, le vestea. (163)

La Utrenie după întâia stihologie (la Dumnezeu este Domnul) punem sedealna:

Legându-ti sufletul de dragostea lui Hristos (peste toate acestea, îmbrăcati-vă întru dragoste, care este legătura desăvârsirii Col. 3, 14), si toate cele pământesti urând (toate acestea, de care vorbeste Pavel colosenilor), cu adevărat, te-ai sălăsluit în pustietăti si în munti, Părinte cuvioase.
Că din pomul cunostintei gustând, preaslăvite, ca un cunoscător al celor ascunse, îngereste ai strălucit.
Pentru aceasta străbătând norul trupului tău, ai alungat întunericul demonilor, fericite, cel ce ai fost între călugări mai ales.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, iertare de greseli să dăruiască, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta. (ed. 1954)

Nu voi mai vorbi despre cele ce am vorbit deja.
Trebuie doar să fac remarcată splendida alcătuire din penultimul paragraf: străbătând norul trupului tău, ai alungat întunericul demonilor!
Trupul carnal este un nor întunecător pentru om. Dar vocatia lui e să devină străveziu, duhovnicesc, pnevmatic: Căci nu voiesc fratilor, ca voi să nu stiti că părintii nostri au fost toti sub nor si că toti au trecut prin mare. Si toti, întru Moise, au fost botezati în nor si în mare. Si toti au mâncat aceeasi mâncare duhovnicească; si toti aceeasi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. (164). Asadar, acest trup întunecat de demoni, va fi luminos nu evitându-l Chassez le naturel et il revient au galop, zice proverbul , ci străbătându-l cu lumina lui Hristos, Cel ce e Lumina lumii. Omul trebuie să devină cum zice Simone Weil o clorofilă ce se hrăneste din Lumină (165).

După Polieleu cântăm o altă sedealnă:

Părăsind tulburările lumesti si crucea ta pe umere luând, întreg te-ai adus pe tine Domnului tău, Părinte

Este aici un punct foarte important pe care părintele Matta el-Maskin îl număra între cele două principii fundamentale la care se poate rezuma viata ascetică a Marelui Antonie (166), si pe care el îl numeste dinamismul secret al ascezei: a-si oferi întreaga viată lui Dumnezeu (167); sau, cum spune această alcătuire, a se aduce întreg Domnului (168). Astfel, el a putut mai târziu să le scrie fiilor săi: nu încetez să mă rog pentru voi, zi si noapte () ca să vi se dea o inimă trează, si un duh de discernământ, ca să puteti să vă oferiti pe voi însivă lui Dumnezeu, jertfă vie si sfântă (169).
Apoi alcătuirea continuă:

si afară din trup si din lume fiind, te-ai făcut părtas Duhului Sfânt (Afară din lume trebuie completat cu afară din trup; prima e începutul căii monastice, cea de-a doua e semnul împlinirii ei. E « semn » pentru că îl arată pe monah împreună-pururea-cântător, lăudător, doxologitor, cu puterile cele fără de trupuri. Iar adevărata împlinire e cea pe care o dă Duhul plinirea dragostei).
Pentru aceasta spre râvna ta pe popoare însufletind ai desertat cetătile, si pustietătile cetăti le-ai făcut (ed. 1954)

Tot osârdia este mesajul principal si al celor două sedelne ale sfântului. Prima zice: povara pustniciei cu osârdie ai răbdat

La Laudele Utreniei cântăm:

Cuvioase Părinte Antonie, ridicând pe umeri jugul lui Hristos (« Luati jugul Meu asupra voastră si învătati de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima si veti găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul meu e bun si povara Mea e usoară. » Mt. 11, 29-30. Jugul este crucea fiecăruia; jugul, crucea sunt usoare pentru că sunt date de Domnul Iubirea), cu crucea ai surpat înăltarea satanei si ai arătat, prin felul vietii tale, pustiile, ca niste cetăti, o, prea fericite, lauda sihastrilor. Pentru aceasta pe Hristos roagă-l, să ne miluiască pe noi. (prima stihiră în ed. 1954)

Ne descoperă această alcătuire, în ultima parte, de ce se tot numeste pustia cetate: întâi, desigur, pentru că monahi ca Antonie au umplut-o de oameni (de noroade); apoi, prin (pentru) felul vietii monahul a trăit aici « normal », dar într-o altă «normalitate»; s-a multumit (îndestulat) cu hrana desertului, cum se îndestulează orăseanul cu toate ale sale; s-a împrietenit cu fiarele sălbatice si a fost slujit de ele, precum orăseanul de cele domestice; s-a adăpat nu cu apă, ci cu rugăciunea cu lacrimi. Într-un cuvânt: a biruit firea, făcând-o să trăiască « normal » la un alt nivel de asceză, de « normalitate ».

Voi încheia această serie lungă de alcătuiri spre cinstirea cuviosului Antonie cu una ce mi se pare « recenzie » a chemării si drumului sihastrului :

Părinte al Părintilor, Antonie, de nesătioasa dragoste si de iubirea lui Hristos sufletul tău fiind miscat // în pustietăti l-ai căutat pe El, depărtându-te de toate tulburările vietii; si numai cu Acela singur vorbind si cu mintea unindu-te ce El, de lumină te-ai umplut. Cu care luminează si sufletele noastre, ale celor ce te lăudăm pe tine. (Stihia a patra de la Laudele Utreniei, ed. 1954)

*
* *

În ziua de 19 facem pomenirea cuviosului Macarie Egipteanul (170). La Doamne strigat-am îi cântăm stihia (întâia):

Dorind după fericirea cea mai presus de gând, dumnezeiescule Părinte, ai socotit înfrânarea desfătare, sărăcia bogătie, neaverea adevărată avere, si cumpătarea slavă.
Pentru aceasta ai si aflat dorirea cea după gândul tău, sălăsluindu-te în locasurile sfintilor, Macarie. (ed. 1954)

Dacă e să ne gândim la spusele sfântului Maxim Marturisitorul, că trei sunt cetele celor mântuiti: robi, lucrători pentru plată, si fii (171), atunci e clar că stihira aceasta nu ne permite să-l încadrăm pe cuvios decât în cea de-a treia ceată care e si cea desăvârsită. Pentru că una e să primesti înfrânarea ca pe desfătare, sărăcia ca pe bogătie etc. ceea ce ar însemna o încadrare în a doua ceată , si cu totul altceva e să socotesti înfrânarea desfătare etc.
Asa că reprosul lui Pourrat de care vorbeam în Introducere, cum că asceza sihastrilor orientali e încrâncenată, cade odată cu această stihiră.
Ascetul, complet lepădat de sine si rămas în seama lui Dumnezeu, nu mai se interesează de nimic, fără numai de Dumnezeu Însusi, căci: lumea este răstignită pentru mine si eu pentru lume. (172)

Toată viata desfătată ai lepădat-o, smerindu-ti trupul tău, de Dumnezeu înteleptite, amărându-ti simtirea cu ostenelile înfrânării, cu aspre nevointe, cu răbdarea ispitelor si cu statornicia în necazuri. Pentru aceasta ai luat desfătarea cea fără de sfârsit, si îndulcirea cea neîntreruptă si bucuria cea negrăită.
(stihira a treia de la Doamne strigat-am, ed. 1954)

Crestinul, iar monahul în mod maximalist, e cel care-si urăste sufletul său, viata sa, pentru Dumnezeu. Astfel, în viata aceasta scurtă, el renuntă cu bucurie stie el ce stie ! la desfătări pentru amărăciuni si pentru acreli, căci acreala e proprie nevointelor, iar curătirea e proprie desăvârsirii (173). El stie prin credintă care este încredintarea (temelia, zice Marcu Ascetul; sau: ipostazierea, ipostasul, u(po/stasij) celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (174) , că viata aceasta e doar o etapă către viata în care desfătarea e fără de sfârsit, îndulcirea e neîntreruptă si bucuria negrăită.

Cu focul sihăstriei fiind încercat, întelepte, te-ai arătat mai lămurit decât aurul în cuptor. Pentru aceasta te-ai mutat către împărătiile ceresti. De aceea cu credintă lăudându-te, strigăm: Cere-ne nouă, Părinte, har, milă si iertare greselilor.
(Sedealna sfântului, ed. 1954)

Toti crestinii sunt încercati printr-un anume foc, căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă (175). Si explicatia: Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită. (176) adică nu ne aflăm în fata unei dovezi a sadismului lui Dumnezeu Atâta doar că pustnicul si orăseanul sunt încercati fiecare în felul lui: Un frate a întrebat pe avva Matei, zicând: ce voi face, că limba mea mă supără si când vin în mijlocul oamenilor nu pot să o înfrânez, ci îi osândesc în tot lucrul bun si îi mustru pe dânsii. Deci ce voi face? Si răspunzând bătrânul, a zis: dacă nu poti să te stăpânesti pe tine, fugi deosebi, că este slăbiciune. Iar cel ce sade cu fratii, nu trebuie să fie cu patru colturi, ci rotund, încât către toti să se rostogolească (177).

*
* *

În 20 ale lunii prăznuim pe cuviosul Eftimie cel Mare (178).
Stihira a doua de la Doamne strigat-am (Vecernia Mare) stă în legătură cu troparul cuviosului, se explicitează si lămuresc unul pe altul:

Părinte Eftimie, ca rod din cea stearpă ai odrăslit, dar te-ai arătat cu adevărat mult roditor. Că din sământa ta cea duhovnicească s-a umplut de monahi pustiul, care mai înainte era neumblat. Si acum te roagă, să se dăruiască sufletelor noastre pace si mare milă. (ed. 1954)

Istoriile noastre sfinte ne învată că din cele sterpe au iesit întotdeauna persoane deosebite: Sara cea stearpă, Ana cea stearpă mama profetului Samuil , Elisabeta mama Botezătorului Domnului si, desigur, sfânta Ana mama Maicii Domnului. Si istoria aceasta se continuă si-n timpul (epoca) Bisericii sau a Duhului (179); un exemplu e Eftimie, a cărui mamă era stearpă. Dar, iată, imnografii ne învată că aceasta s-a întâmplat nu doar cu mama lui Eftimie, ci si cu pustia! Pustia cea stearpă a fost însământată de sământa duhovnicească a lui Eftimie, adică din cuvântul lui cel cu putere multă, odrăslind multime de fii, pe care Eftimie i-a hrănit, după rânduiala pustnicească, mai ales cu înfrânarea si cu cuvântul lui Dumnezeu.

Stihira a doua de la Litie, o alcătuire foarte cuprinzătoare spune:

Întărindu-ti mintea cu dumnezeiasca cunoastere, părinte Eftimie, peste cele trecătoare ai trecut, nicidecum mirându-te de cele pământesti (A venit unul din bătrâni către avva Theodor si a zis lui: iată, cutare frate s-a întors în lume. Si i-a zis lui bătrânul: pentru aceasta te minunezi? Nu te minuna, ci mai vârtos te minunează de vei auzi, că a putut cineva să scape din mâna vrăjmasului (180) adică: minunează-te de lucrarea lui Dumnezeu, iar nu de cea a vrăjmasului; la care Sfântul Isaac Sirul adaugă încă si mai transant: N-a cunoscut pe Dumnezeu, cine nu se minunează de Dumnezeu)
Si în necazuri te-ai arătat cu inimă îndrăzneată si prea viteaz (că doar Mântuitorul, Leul cel din Iuda, a zis: Îndrăzniti, Eu am biruit lumea);
iar în nevointe si întru bucurie, smerit si măsurat (sau: si în pustie si întru sufletească liniste smerit si blând ed. 1893. Această împreunare a ascezei cu blândetea este foarte importantă, deoarece cum bine observa Stefan Zweig (181) aceia care renuntă complet la bucuriile simple ale vietii tind să facă din această renuntare benevolă la ei însisi o lege pentru toti ceilalti si se vor strădui să le impună ceea ce pentru ei e firesc, iar pentru restul lumii e contra firii. Întotdeauna ascetul Robespierre e un exemplu e cel mai primejdios despot. Cine nu trăieste din plin si cu inima usoara alături de semenii săi tot ceea ce e omenesc, cine nu are să-si ierte nimic siesi, va fi mereu intolerant fată de oameni.)
Si noianul cel nestătător al vietii de pe pământ, cu iscusintă trecândul, la limanul cel linistit ai ajuns. Pe Hristos roagă-l, să miluiască sufletele noastre. (ed. 1954)

Cele trei stihiri de la Laudele Utreniei sunt o replică a respectivelor lor din slujba cuviosului Antonie. Această idee a imnografului e însă foarte corectă, pentru că precum sfântul Antonie în Egipt, Părintele nostru sfântul Eftimie a fost, câtiva ani mai târziu, fondatorul si părintele unei mari miscări monastice, care va umple desertul Palestinei (182).
E parcă aici un concurs, o emulatie în dragoste. Fără îndoială, trăsăturile esentiale vor rămânea întotdeauna aceleasi adică cele pe care le-am prezentat în Introducere , tocmai pentru că sunt esentiale. Tocmai pentru aceasta imnograful a putut face o paralelă, iar cuviosii au putut să se lase cuprinsi de o emulatie în dragostea pentru Domnul (adică tocmai pentru că esenta e aceeasi si comparatia poate avea loc): Avva Ammun Nitriotul s-a dus la avva Antonie si i-a zis: văd că eu mai multă osteneală am, si cum numele tău s-a mărit între oameni mai mult decât al meu? Zis-a lui avva Antonie: pentru că eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine. (183)
Totusi, dacă întru cele esentiale ale ascetismului se aseamănă, cuviosii se deosebesc net în cele personale. Că si cuviosii sunt ca stelele pe cer: frumosi toti, dar de frumuseti diferite stea de stea se deosebeste în strălucire (slavă), zice Apostolul (184). Pentru că fiecare a scos în evidentă ceea ce n-a scos si celălalt.
Asadar, trebuie făcută o sinteză din ceea ce este esential la fiecare, iar nu să se absolutizeze cutare sau cutare trăsătură a unuia sau a altuia: Erezia zice Christos Yannaras este absolutizarea relativului si relativizarea absolutului (185). Imnografii stiau foarte bine acest lucru. Astfel, dacă se dedau la comparatii, o fac numai în cele esentiale. În cazul nostru, prima stihiră de la Laude este esential identică cu omonima ei din slujba cuviosului Antonie cel Mare: într-o primă parte, precizarea desăvârsitei urmări lui Hristos, si, într-o a doua parte, imnografii ni-i arată ca transformatori ai pustiei în cetăti monahicesti de luptă cu sinele propriu si cu demonii.
În stihira a doua, pe lângă un nou paralelism (Antonie s-a închis în mormânt desăvârsit biruind pe demoni, iar Eftimie în pesteră locuind [] în chip vădit a călcat toată trufia demonilor), apare o precizare la Eftimie: te-ai arătat [] mireasma ortodocsilor si luminoasă făclie luminii, căci e stiută ortodoxia lui în credintă, si lupta ce a dus-o în apărarea dreptei credinte; în vremile tulburi dintre sinodul de la Efes (431 d.Hr.) si cel de la Calcedon (451 d.Hr.), el a fost pentru credinciosi un criteriu sigur al adevărului si stâlp al ortodoxiei. El a trimis chiar discipoli la ambele sinoade, acestia jucând un rol notabil. (186)

*
* *

În 24 ale lunii facem prăznuirea unei cuvioase, sfânta Xeni (187).
Exapostilaria Utreniei precizează esenta exemplului ce-l propune cuvioasa monahilor si mirenilor:

Dorind, prea cinstită Xeni, locasul cel ceresc, te-ai înstrăinat, de Dumnezeu purtătoare, ca o iubitoare de cucernicie, de patrie, de bogătie si de neam; si ridicându-ti crucea ta, cu osârdie ai alergat către Hristos, Cel ce a venit din Fecioara, în chip neobisnuit, să mântuiască pe oameni.

Ultima parte (ridicându-ti crucea) putea fi si prima, pentru că de fapt este si prima poruncă pentru tot crestinismul. Ceea ce arată doar că e vorba de o monahie este osârdia că asta si este monahul, după definitia avvei Ioan Colov (188). Această osârdie monahicească a făcut-o pe Eusebia să devină Xenia, adică Străina.
Înstrăinarea, cuvântul cheie al cuvioasei, respiră si e prezent în toată slujba.
În alcătuirea noastră, înstrăinarea e privită mai ales sub un aspect, ca să zic asa, imediat: înstrăinarea de neam (că era sfânta nobilă), de bogătii, si de patrie. Părintii de la Pateric însă, vin să completeze acest prim stadiu al lepădării, de multe ori înteles prea exterior si numai exterior (189) cu fata ei interioară, care singură o desăvârseste. Astfel, fiind întrebati ce este înstrăinarea, avva Tithoe si avva Pistos au răspuns: înstrăinarea este a-si stăpâni omul gura sa (190), si să taci si în tot locul unde te vei duce, să zici: nu am treabă si aceasta este înstrăinarea (191).

*
* *

Mă opresc aici cu selectia si comentarea acestei categorii de texte. Fără îndoială însă că au rămas multe bogătii (sper, nu îngropate) în Mineiul pe ianuarie, fiind obligat la o anume selectie din cauza spatiului dedicat lucrării.

În continuare voi trece la o categorie aparte de alcătuiri imnografice: canoanele.

II.4. Spiritualitatea stihirilor canoanelor

Canonul, ca formă poetică bisericească clar definită, a atins perfectiunea si a căpătat o autoritate normativă odată cu marii melozi savaiti Ioan Damaschin (754) si Cosma Melodul, episcop de Maiuma pe la 743 (192). Astfel, veacul al optulea este, am putea zice, veacul canonului poetic (193). Această epocă de înflorire a imnografiei se prelungeste si secolul al nouălea, favorizată de triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului. Acum maestrii găsiră în urmasii lor imitatori plin de zel, ba chiar ucenici vrednici de dascălii lor, unii rivalizând cu dânsii (194).
Astfel, prin forma sa mai întinsă, canonul a fost prilej de înalte teologhisirii, dar, din nefericire, a favorizat si platitudinile poetice a imnografilor neinspirati. De aceea, Biserica a creat o ierarhie a creatilor imnografice, cu precizări clare si exigente spre exemplu că imnele sfântului Ioan Damanschin vor avea întotdeauna prioritate asupra oricăror altora la o aceeasi prăznuire. Îmbogătirile si « epurările » au continuat până ce astăzi avem Mineiele pe care le avem (195).
Pentru motivele acestea voi preciza, când se cunoaste, si numele imnografului compunător al canonului în discutie.

*
* *

Canonul cuviosului Teoctist, igumenul Cucumiei Siciliei (196), pe care îl prăznuim în 4 ale lunii, a fost alcătuit de monahul Teofan Graptul, un nume cu deosebită rezonantă între imnografi (197).
Slava cântării (peasnei) întâi:

Întraripându-te cu dragostea lui Hristos, te-ai înăltat depărtându-te de tulburarea cea lumească.
Drept aceea ai alergat către nevointele cele ostenitoare ale sihăstriei, si prin înfrânare ca un înger ai vietuit. (ed. 1893)

Această cântare mi se pare a fi potrivită, în prima ei parte, si pentru necălugări. Pentru că ea nu vorbeste de depărtarea de lume, ci de depărtarea de tulburarea lumească (nu a lumii, ci lumească), care este o datorie pentru tot cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatăl [adică: nu apartin ontologic creatiei care era bună foarte], ci sunt din lume (I In. 2, 16).
Asadar, îndepărtarea de tulburarea cea lumească nu este neapărat îndepărtarea de lume (Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzesti pe ei de cel viclean In. 17, 15), ci înăltarea mintii către Hristos prin întrariparea dragostei. Că dacă cineva iubeste lumea, iubirea Tatălui nu este întru el (198).
A doua parte punctează vocatia monahală: cine aleargă către osteneala sihăstriei, acela se îmbracă cu cinul îngeresc.

Am mai spus si-n alte locuri că după Botez satana e alungat în simturi. Pentru aceasta, una din principalele lucrări ascetice este curătirea simturilor. Si cum simturile prin minte înfătisează cele sensibile, tot prin minte se face si curătirea simturilor. Astfel, imnografii de multe ori înfătisează mintii imagini în care simturile sunt complet date peste cap se iese din logica omenească ce se identifică de cele mai multe ori (în domeniul celor spirituale) cu o întoarcere la Legea Veche, si se intră în logica duhovnicească, surprinzătoare: sudorile ostenelilor picură dulceată (adică amărăciunea ostenelilor e o senzatie căzută si neduhovnicească pe care imnograful încearcă să o dea la o parte), dulceată ce pierde amărăciunea demonilor (iată a cui este amărăciunea a demonilor: Scris este: în ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu, Dumnezeule Ps. 40, 1. Fiindcă cerbii în pustie înghit multe jigănii târâtoare, iar când îi arde otrava, doresc să vină la ape, si după ce beau se răcoresc de otrava jigănilor. Asa si călugării, în pustie sezând se ard de otrava dracilor celor vicleni si doresc sâmbăta si duminica să vină la izvoarele apelor, adică la Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să se curătească de amărăciunea celui viclean (199)) stihira întâi a cântării (peasnei) a 4-a (ed. 1954).
Asadar, aici poetul a lucrat asupra simtului gustului, încercând o redirectionare a energiilor pe care mintea le descătusează în colaborarea cu acest simt.

Stihira întâi a cântării a 5-a cuprinde (îmi pare mie) toată teologia rugăciunii:

Cu plugul rugăciunilor destelenind ogorul inimii, ai semănat într-însul sământa Cuvântului, Părinte cugetătorule de Dumnezeu, si ai cules destulă (din destul, zice editia 1893) roadă bună, care hrăneste sufletele tuturor dreptcredinciosilor, celor ce te laudă pe tine. (ed. 1954)

Imnografii, după modelul Mântuitorului, folosesc imagini comune dar cu o mare putere de sugestie. În cazul de fată: plugăritul.
Rugăciunea este plugăria sufletului. Plugarul, cel ce conduce plugul, este în această alegorie mintea, partea conducătoare a sufletului pentru care motiv ea se si numeste adesea egemonikon(200). Ogorul-inima este astfel destelenită de feluritele buruieni ale patimilor care necontenit încearcă (încearcă, fără o dinamică personală cum ar sugera-o verbul , ci în una «naturală», căci patimile capătă, după ce am înghitit momeala, protbolh, o anume familiaritate cu noi: ele sunt ale noastre, nu mai putem da vina pe cel rău), încearcă să se înrădăcineze acolo, mai întâi prin consimtire (dar, cum spun părintii, diavolul nu stie ce gânduri să dea fiecăruia, ci seamănă la întâmplare spre a vedea spre care se apleacă omul acela, si pe acelea i le va da mai cu seamă). Iar în ogorul inimii astfel destelenit se seamănă (ca să fie roadă) sământa Cuvântului, care este cuvântul Cuvântului Evanghelia. De roadele (din destul ale) acestei însământări ne asigură rugăciunea dinaintea Evangheliei, în Liturghia sfântului Ioan Hrisostom: Străluceste în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, Lumina cea curată a cunoasterii Dumnezeirii Tale si deschide ochii gândului nostru (ai mintii, ochiul duhovnicesc, mintea, n.n.) spre întelegerea evanghelicestilor Tale propovăduiri. Pune în noi (sau: sădeste în inimile si în toată fiinta noastră, n.n.) si frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vietuire duhovnicească să petrecem, cugetând si făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta (201). Care roade din destul vor hrăni si sufletele dreptcredinciosilor, celor ce-L laudă cu credintă.

Stihira imediat următoare se tine si ea în zona (esentială) a luptei cu gândurile:

Aducând întotdeauna gând treaz, Părinte, cugetătorule de Dumnezeu, ai adormit patimile cele pierzătoare de suflet grăbindu-te a ajunge la zorile cele dumnezeiesti, la strălucirea luminii celei neapuse (de care vorbeste rugăciunea dinainte de Evanghelie, citată mai sus, n.n.), unde este locasul celor ce se veselesc. (ed. 1954)

Deci gândul treaz, trezvia, privegherea ca atentie asupra miscării gândurilor (privegherea este veghea, « postul » pe care-l face ostasul lui Hristos, supraveghind miscarea de trupe a vrăjmasului) adoarme patimile (le leagă, le face nelucrătoare) si conduce la zorile cele dumnezeiesti, la strălucirea luminii celei neapuse pe care o si anuntăm către sfârsitul Utreniei (Slavă Tie Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!) si de care chiar ne împărtăsim (hic et nunc) dacă am fost cugetători de Dumnezeu cu gând treaz. Acesta si este locasul celor ce se veselesc, care locas e loc si mai ales stare (împărtăsire) de dumnezeiasca veselie .
Trebuie observat însă că gândul treaz, trezvia, privegherea, atentia mintii asupra gândurilor nu poate decât să adoarmă patimile, pentru că mintea nu are în sine o putere ca aceasta. Ci când năpădesc asupra sufletului, îndată trebuie să alerge cu rugăciune către Cel ce l-a făcut pe el si Acela le topeste ca ceara. (202)
Asadar trezvia « rece », tăioasă, dar neroditoare (stearpă) a omului natural, trebuie plinită cu plugul rugăciunii si făcută să rodească prin însământarea Cuvântului. Sfântul Marcu Ascetul sintetizează si el foarte bine: Sământa nu va creste fără pământ si apă; iar omul nu se va folosi fără osteneli de bună voie si fără ajutor dumnezeiesc. (203)

*
* *

Ziua a 5-a a lui ianuarie ne prilejuieste întâlnirea cu sfânta Singlitichia, una din marile amme ale secolului al IV-lea (204).
Cântarea a 5-a cuprinde două stihiri care sunt una lângă alta si pe care si aici le voi pune una după alta căci se completează:

Ucisu-ti-ai trupul cel rumenit cu har firesc, prin multe osteneli, si ti-ai luminat mai vârtos chipul sufletului, care străluceste vesel, cu lumina faptelor bune. (stihira a doua, ed. 1954)
Materia trupului arzând-o tu cu dragostea sufletului tău cea către Hristos, acum cu adevărat te bucuri într-un chip nematerialnic, împreună cu îngerii cei fără de materie, privind pe Dumnezeu.
(Slava cântării a 5-a, ed. 1954)

Trebuie observat dintru început că prima stihiră nu vorbeste de uciderea trupului pur si simplu, ci de uciderea trupului cel rumenit cu har firesc, sau, cum zice cea de-a doua, de arderea materiei trupului. Cu dragostea (ardoarea, osârdia) sufletului cuvioasa îsi arde prin osteneli materialitatea scoborâtoare din trup, sau, cu alte cuvinte, ale imnografului, rumeneala firească, dovedind că a înteles cuvântul Apostolului, care zice: Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie si nu poate să le înteleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceste (205). Astfel, ea, care a avut gândul lui Hristos (206), a preferat să-si pună în valoare mai mult chipul sufletesc, decât cel trupesc desi ar fi fost mai simplu si mai comod (mai «natural», mai « firesc ») să lucreze în sensul punerii în evidentă a chipului trupesc , făcându-l să strălucească vesel (= cu o bucurie nematerialnică), cu lumina faptelor bune.
Anume această desfiintare a carnalitătii (Ucide carnea ca să câstigi trupul! nezbârcit si pnevmatizat) o asază pe cuvioasă în rândul cetelor îngeresti, la modul cel mai propriu. Căci nici îngerii nu sunt « spirite pure » sau « spirite neîntrupate » (chiar dacă unii Părinti îi mai numesc si asa, o corporalitate angelică există si se poate face chiar vizibilă). (207)
Tot această idee de transformare a frumusetii « firesti » în frumusete sufletească, nematerialnică, si suprafirească care este, dacă-mi este permis să spun asa, firul rosu al întregii slujbe (care la cuvioasa Xeni a fost, am văzut, înstrăinarea) apare într-o formulă poetică reusită si-n stihira a doua a cântării a 8-a:

Cu frumusetea cea din fire fiind aleasă, întelepteste te-ai nevoit, pentru patimile sufletului, ca să biruiască chipul frumusetii patimile cele sufletesti. Drept aceea stingând frumusetea trupului, ti-ai aprins prin sihăstrie sufletul tău. (ed. 1893)

*
* *

Canonul cuviosului Gheorghe Hozevitul (208) ne prilejuieste, la utrenia din 8 ianuarie, bucuria unei alegorii foarte reusite:

Ca un cer te-ai arătat, împodobit cu stelele faptelor bune, purtând ca pe un soare pe Domnul, Care a luminat sufletul tău ca pe o lună si te-a arătat părtas al slavei Lui.
(cântarea a patra, stihira a doua, ed. 1954)

Din nou comparatia, alegoria, se sprijină pe un suport foarte obisnuit: firmamentul, cerul fizic, cu toti luminătorii.
Bineînteles, fiecare comparatie, fiecare alegorie are limitele ei. Dar remarcabilă trebuie să fie partea pozitivă, pentru că tocmai pe aceea a avut-o în vedere si cel ce a compus-o.
În cazul nostru, primul avantaj al acestei alegorii este că reuseste foarte bine să evidentieze interioritatea Împărătiei lui Dumnezeu. Căci Împărătia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Si nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărătia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (209).
A doua « pozitivitate »: Domnul străluceste mai cu seamă în inima omului, centrul, axul fiintei noastre, după cum si soarele are maximă strălucirea în mijlocul cerului. De-acolo (din inimă) cuprinde cu lumina Sa totul în mod optim.
O a treia « pozitivitate », care mie mi se pare si foarte importantă: când soarele răsare, stelele nu se mai văd. Sfântul Diadoh al Foticeii o spune si el: Postul (si, prin extensie, toată fapta bună) are în sine laudă, dar nu la Dumnezeu. (210). Stelele faptelor bune sunt frumoase, strălucitoare, dar când apare Soarele Hristos toate pălesc, nemairămânând decât dragostea începutul, mijlocul si sfârsitul oricărei fapte bune, cum ziceam în altă parte, parafrazându-l pe Marcu Ascetul (211).
Dar cerul tot anul întreg se umple de strălucirea si lumina soarelui Hristos si se luminează ca Soarele: Atunci cei drepti vor străluci ca soarele în împărătia Tatălui lor. (212)
Doar atunci când Soarele Hristos Se ascunde si lasă sufletul într-o părăsire povătuitoare, faptele bune si sufletul strălucesc. Pentru că această părăsire povătuitoare produce în inimă îndată frica de Dumnezeu si lacrimi de mărturisire, precum si multă dorintă de tăcere (213). Dar trebuie să stim că atunci când se dă lupta între suflet si satana, ciocnindu-se ca două fiinte, datorită părăsirii povătuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, dar conlucră cu sufletul (adică: luminează totusi luna, n.n.), dându-i ajutor nesimtit, ca să arate vrăjmasilor sufletului că biruinta este numai a lui. (214)

*
* *

Canonul cuviosului Teodosie (11 ianuarie) stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.
Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) părăsirea lumii si a celor din lume e pusă în legătură cu goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan.
În cuvinte putine imnograful cuprinde un univers foarte larg de întelesuri. Când zice urmarea Stăpânului, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, desertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăintei.
Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică si irepetabilă, si pentru că Hristos Însusi e Cel ce face chemarea. Nu importă situatia, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însusi se înfătisează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, s.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.
Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.

Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:

Lipindu-ti mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, întelepteste ti-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia si cu chinuirea, prea fericite Teodosie. (ed. 1954)

Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonantă deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărtită si împărtită de păcat. Astfel, El ne-a recapitulat pe toti (câti am fost, suntem si vom fi) întru Sine, si tot ce a făcut întru Sine a făcut si întru noi. Si pentru că tot ce a lucrat El a fost bun foarte (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.
Asa si aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină si nu suferă ispitire, cum cântăm la Întruparea Domnului. Putem aici să luăm expresia Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan cu care S-a botezat si Domnul si botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referinduse la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam si în comentariul la stihira precedentă. Optând pentru această din urmă variantă, lipirea mintii de Domnul este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (si de lume si de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă ) si hrănirea din El hrănirea din (cu) Trupul si Sângele Său adevărată mâncare si adevărată băutură (215). Căci hrănirea cu Pâinea Vietii (216) e cea care întăreste trupul cel slăbit cu pustnicia si cu chinurile.

*
* *

Ziua a 14-a: cuviosii ucisi în Sinai si Rait.
Mesajul acestui praznic este (socot eu), acela că mucenicia cea sâgeroasă e o confirmare (când se produce) a muceniciei celei fără de sânge, că cine biruieste împotriva duhurilor celor rele, cum nu va birui si pe oamenii cei răi prin dragostea lui Hristos ?

Făcându-vă asemenea luminii prin sihăstrie (Zis-a avva Iosif lui avva Lot: nu poti să te faci călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot. Si: A mers avva Lot la avva Iosif si i-a zis: avva, după puterea mea îmi fac putina pravilă si putinul post si rugăciunea si citirea si linistea si după puterea mea sunt curat cu cugetele. Ce am a mai face? Deci, sculându-se bătrânul, si-a întins mâinile la cer si i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Si i-a zis: de voiesti, fă-te tot ca focul ! (217) adică cuviosii acestia au fost si monahi adevărati),
lămurit v-ati arătat dumnezeiesti la chip prin vărsarea sângelui (mucenicia, lămurirea, plinirea monahismului) (stihira întâi, cânt. întâi, ed. 1954)

Stihira următoare confirmă acestea, într-o altă formă poetică:

În marea lacrimilor voastre ati înecat mai întâi, înteleptilor, pe Faraonul cel întelegător;
iar pe urmă, cu pâraiele sângiurilor l-ati omorât si l-ati trimis la piericiune. (ed. 1954)

Aici apare si mai clară mucenicia ca împlinire si desăvârsire a monahismului (si avva Antonie a iesit de două ori din pustie ca să mărturisească, dar nu l-a lăsat Dumnezeu să mucenicească). Acestea pot fi mai bine întelese (sic!) dacă ne gândim la Întruparea si Moartea Mântuitorului.
Iadul s-a cutremurat încă de la Întrupare, presimtindu-si soarta. Dar de omorât, s-a omorât odată cu moartea Mântuitorului, pe Care nu L-a putut cuprinde.
Si aici, ca si în prima alcătuire, călugăria cuviosilor apare desăvârsită: marea lacrimilor este botezul cel de-al doilea al lacrimilor, dor al despătimirii.
Mai spune această alcătuire că biruind noi asupra vrăjmasilor din văzduhuri (Ef. 6, 12), vom birui toate încercările, inclusiv mucenicia.

În sfârsit, alte două stihiri care prezintă aceeasi idee:

Nebiruiti fiind de patimile trupului, ati biruit pe vrăjmasi si omorâti fiind cu sabia, prea fericitilor, v-ati mutat împreună către viata cea cerească, bucurându-vă.
Omorându-vă de bună voie mai-nainte de moarte, prin înfrânare, Cuviosilor, cumplit ati fost omorâti de bună voie de săbiile celor fără de lege, încredintati fiind de viata cea de dincolo de moarte.
(stihirile întâia si a doua, cânt. a 4-a; ed. 1954)

Exemplele ar putea continua, pentru că acesta este laitmotivul, cheia slujbei acestei zile, cheie pe care imnograful nu vrea să o pierdem. (218)

*
* *

Alcătuirile din 15 ianuarie ziua de prăznuire a cuviosilor Pavel Tebeul si Ioan Colibasul sunt si ele pline de comori de spiritualitate ortodoxă:

Cu razele faptelor bune ai alungat în chip arătat negura patimilor, Părinte, primind în inima ta luminarea Duhului.
(stihira a doua, cântarea a 3-a, canonul cuviosului Pavel, alcătuit de Ioan Damaschinul; ed. 1954)

Negura care e risipită de lumină e una din imaginile privilegiate de către imnografi.
Satana lucrează cu putere asupra ascetului învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum (ceată, negură n.n.), în dulceata poftelor nerationale (219).
Razele faptelor bune alungă această negură în măsura în care sunt pline de harul, de lumina dumnezeiască, iar nu de întunecimea eului propriu.
Atunci, ascetul credintei primeste (ca dar absolut gratuit) în inimă lumina Duhului, lumina Împărătiei, plină de toate bunătătile.

Slava cântării a 3-a din canonul cuviosului Ioan Colibasul e simplă si plină de întelepciune ascetică:

După lege, stăruind în rugăciuni si în postiri, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, Prea Cuvioase, smerindu-ti zburdările trupului, cu puterea dumnezeiescului Duh. (ed. 1954)

Vorbind despre miscările (sau zburdările, cum le zice această alcătuire) trupesti, cuviosul Antonie spune: socotesc că trupul are miscare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimasă miscare. Este încă si altă miscare ce stă în a hrăni si a îngrăsa trupul spre lucrare. Pentru aceasta si zice Apostolul: nu va îmbătati cu vin întru care este curvia (Ef. 5, 18). Si iarăsi Domnul în Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor le zicea: luati aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu satiul mâncării si cu betia (Lc. 22, 34). Este încă si altă miscare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăsia si din zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a sti, că trei sunt miscările trupesti: una firească, alta din neluarea aminte a hranei si a treia de la draci. (220)
Ei bine, pe de-o parte, aceste miscări sunt stinse prin stăruinta în postiri si în rugăciuni, si pe de altă parte, cu puterea dumnezeiescului Duh. E vesnica sinergie între lucrarea omului si lucrarea Domnului, care singură bagă pe om în limanul nepătimirii.
Cele două laturi ale părtii omului (Ajută-te si cerul te va ajuta Ioana d'Arc) sunt rugăciunea si ostenelile, care se sustin una pe cealaltă; dar, mai ales, stăruinta în acestea (elementul tipic monahal, adică maximalist).

O altă stihiră foarte concentrată este a doua din cântarea a 4-a, canonul cuviosului Pavel Tebeul:

Cu focul dragostei lui Hristos ai ars spinii patimilor si pe tine te-ai arătat, Părinte, lăcas Duhului. (ed. 1954)

Important! Spinii patimilor nu-i ard postirile, privegherile ori alte osteneli, nici chiar rugăciunea; singurul care poate să-i ardă este focul dragostei lui Hristos. Iar dacă uneori ascetii spun că ostenelile ard patimile o spun tot în acest înteles: focul dragostei din osteneli arde patimile. În lipsa acestui foc ostenelile mai mult dăunează ascetului, înrăindu-l si învârtosându-l (Pe bună dreptate blândetea cuviosilor e o prezentă nelipsită în alcătuirile imnografice.). Dacă putem ceva din vointa noastră, atunci acest ceva este pornirea unei dragoste sufletesti naturale; o dragoste moderată si aproape imposibil de păstrat multă vreme. Ea e cu totul altceva decât dragostea Duhului, dar ea aprinde cu totul sufletul către Dumnezeu (221).

În finalul citărilor din canoanele zilei de 15 ianuarie, vreau să-mi îndeplinesc făgăduinta din Introducere, anume că voi reveni, cu prilejul vorbirii din slujba cuviosului Ioan Colibasul, asupra caracterului profund evanghelic al spiritualitătii crestine. Fără îndoială, Ioan Colibasul e un caz unic, si exemplul lui nu trebuie urmat în cele exceptionale ale lui (că a vietuit într-o colibă lângă casa părintească, bunăoară, nu-i un exemplu de urmat pentru călugări); dar el ne aduce în fată cu putere caracterul evanghelic al urmării lui Hristos.
Stihira nu necesită nici un comentariu fiind vădită:

Urmat-ai în chip vădit Evangheliei, pe care ai primit-o în mâini, si ai sărăcit fericite, plângând toată viata; si blând si fără răutate fiind, ai mostenit împărătia cea de sus.
(Stihira a doua, cântarea a 8-a; ed. 1954).

*
* *

Se spune, că unul din părinti s-a rugat lui Dumnezeu să vadă pe părinti si i-a văzut pe ei fără avva Antonie. Deci, a zis celui ce îi arăta lui: unde este avva Antonie? Iar el a zis lui: în locul unde este Dumnezeu, acolo este el. (222)
Fără îndoială, e greu ca imnele ce i le cântăm să se ridice până la înăltimea cuviosului. Iar dacă credem totusi, e numai pentru că sunt slujbele lui Dumnezeu si beneficiază de prezenta nemijlocită a Părintelui călugărilor.

Cu gând întărit si cu răbdare stătătoare stingând văpaia patimilor, te-ai îmbrăcat în luminata haină a nepătimirii, părinte Antonie si în vestmântul mântuirii.
(stihira întâi, cântarea a 3-a; ed. 1893)

În legătură cu acestea, dacă se poate spune asa, zice Marcu Ascetul: Fugi de ispită prin răbdare si prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivesti fără acestea, vine asupră-ti si mai năvalnic (223). Si în altă parte: Cel ce nu ia asupra sa de bunăvoie ostenelile pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără de voie (224). Si încă: Dacă vrei să-l folosesti fără vorbă multă pe iubitorul de învătătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credintă dreaptă si la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti. (225)
Stihira noastră ne foloseste, asadar, după cum zice Marcu Ascetul, fără vorbă multă, punându-ne înainte răbdarea stătătoare si gândul întărit.
Gândul întărit este rugăciunea, adică cugetul (gândul) întins statornic si tare către Dumnezeu.
Răbdarea stătătoare este îndelungă-răbdarea sau răbdarea neclătinată. Cuvintele lui Pavel către Romani cum că suferinta aduce răbdare si răbdarea încercare, si încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rusinează (Rom. 5, 22-23), ne arată răbdarea ca întăritoare a lucrurilor asupra cărora se fixează. Îndelunga-răbdare e pusă în seama roadelor Duhului (scara descrescătoare) de la Galateni la un loc de cinste, imediat după dragoste, bucurie si pace (226).
Dar confirmarea deplină a ceea ce afirmă stihira noastră si sfântul Marcu Ascetul, vine de la Apostolul Petru. În scara lui de virtuti răbdarea, evlavia si iubirea (iubirea fiind esenta rugăciunii) ocupă locurile cele mai de sus. (227)

În acelasi duh, dar încă si mai profund, merge stihira întâi a cântării a 8a:

Antonie, neadormit fiind în rugăciuni, întărit în ajunări si răbdător întru ispite, ai petrecut curat la cuget ca un înger si lui Dumnezeu ai strigat (ed. 1954)

Ideile cuprinse în această alcătuire sunt aceleasi cu ale celei dinainte. Ceea ce as vrea să fie aici remarcat, sunt trăsăturile specifice ale ascezei Marelui Antonie: 1. neadormirea în rugăciuni arată măsura dragostei sale pentru Dumnezeu; 2. întărirea în ajunări arată supunerea neconditionată si spontană fată de poruncă, pentru că e porunca lui Dumnezeu, e chemare si ordinul Domnului; nu este permis a o discuta, si nu trebuie a o privi prin prisma promisiunilor ce le comportă, nici observată (tinută, respectată) pentru recompensa ce s-ar putea obtine din ea (228); 3. răbdarea întru ispite arată lepădarea de viata proprie, oferirea (jertfirea) vietii proprii lui Dumnezeu, încredintarea sufletului în mâinile Domnului; ispitele nu mai sunt tentatiile demonilor, ci încercările (trecerile prin foc ale) Domnului

*
* *

Voi încheia acest capitol cu o minunată alcătuire din canonul cuvioasei Xeni (24 ianuarie):

Focul cel întelegător care te ardea pe tine, ca pe o materie lesne arzătoare, te-a înduplecat a te lepăda cu hotărâre plină de bărbătie, de înselăciunea cea lumească si de logodnicul cel trupesc si a te logodi, în chip neprihănit, cu Domnul.
(stihia a doua, cântarea întâi; ed. 1954)

Ne aflăm într-o epocă în care Focul cel întelegător mai era încă pretuit După cuvântul sfântului Simeon Noul Teolog (alt iubitor al Focului dumnezeiesc): iarbă uscată fiind eu, si străină minune! mă răcoresc nears, ca rugul cel de demult care aprins fiind, nu se mistuia (229).
Asadar, fiind cuvioasa Xeni o materie lesne arzătoare, adică un trup « uscat » de postiri si de privegheri, si un suflet ce a învătat să se lase pătruns de "gândul Domnului" (I Cor. 2, 16), a primit "cu hotărâre plină de bărbătie" (bărbătia aceasta duhovnicească poate tocmai maicile o pun mai bine în evidentă; la ele ea se prezintă în toată puritatea si esentialitatea ei, tocmai pentru că maicile sunt fiinte feminine; la călugări există pericolul ca virtutea duhovnicească a bărbătiei să se amestece cu oarecari sentimente sufletesti si firesti, ce o stirbesc) a se lepăda de înselăciunea cea lumească.

III. Concluzii

III.1. Domenii preferate de imnografi în alegerea temelor si imaginilor poetice spirituale

Cu privire la Evanghelii, părintele Nicolae Steinhardt observa că cele sase elemente din domeniul cărora îsi iau termenii si-si aleg imaginile parabolele din Evanghelie sunt: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada. Lectie de simplicitate si realism. Si de morală foarte clară. Familia. Munca. Sinceritatea. Ascultarea.() Peste peisajele din Evanghelie suflă un vânt aspru si curat (230).
Această caracterizare se potriveste si Mineielor, doar că, în cazul mai restrâns al slujbelor cuviosilor, domeniile sunt putin modificate. Astfel, se « pierd » năvodul, turma si cireada, dar se adaugă în plus, cu o mare pregnantă, elementele naturii (si mai ales râul, firmamentul, muntele si negura; soarele ocupă bineînteles un loc cu totul special). As mai preciza că gospodăria se apropie aici mai mult de cetate si viata ei.
În concluzie, domeniile predilecte ale imnografilor ar fi: cetatea; ogorul; via; natura (soarele, muntele, negura, apa-râul, cerul cu luminătorii).

III.2. Teme si imagini

a) Cetatea. Fără îndoială, cea mai pregnantă temă si cea mai dezvoltată imagine este aceea a cetătii (231).
Începând cu secolul al IV-lea, monahii au fost cei care au păstrat cel mai pregnant în inimile lor cuvântul Apostolului că nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13, 14). Astfel, ei si-au părăsit cetătile lor si au purces să caute Ierusalimul cel ceresc (Evr. 12, 22) sau, cum zic slujbele, Cetatea cea înaltă a Sionului(232), casa lui Dumnezeu, cortul cel minunat, cetatea îngerească.
Bineînteles că făcându-se cetăteni pustiului (233) si transformând pustietătile în cetăti (234), călugării nu s-au gândit la un Paradis pământesc desi, cum spune Paladie în Istoria sa, nu puteai să nu te gândesti la asta (235) , ci mai degrabă o icoană a Paradisului. Dar, ca icoană a Paradisului, cetatea pustiei stă într-o strânsă si dumnezeiască legătură cu Cetatea cea de sus.
Bineînteles, această realitate iconică acest «chip» se apropie sau se depăr-tea-ză de prototip, după cum vietuitorii ei se apropie sau se depărtează prin viata lor de Împărătia lui Dumnezeu.
În cetatea aceasta vietuitorii sunt monahii, cei îmbrăcati cu chipul îngeresc, ale căror legi de vietuire se apropie mai mult de-ale îngerilor decât de-ale oamenilor firesti (pradă firii căzute). Hrana lor este pâinea cea cerească: rugăciunea, cuvântul lui Dumnezeu si Euharistia. Băutura lor este apa vie: harul dumnezeiesc si Sângele Domnului. Ei, ca si îngerii, sunt într-o continuă slăvire a lui Dumnezeu si într-o continuă luptă cu îngerii căzuti vrăjmasii lor neîmpăcati. Se înmultesc prin sământa cea duhovnicească a cuvântului, udată cu lacrimi si cu sudorile ostenelilor (236).
Aceasta este, în câteva cuvinte, o temă extrem de uzitată si o imagine variat dezvoltată: CETATEA.

b) Plugăria. Plugăria sufletului sau a inimii, ce desteleneste patimile si seamănă înăuntru sământa cuvântului spre roadă din destul (237). Stă în legătură cu cetatea, lacrimile-izvor si cu apa vie.

c) Vita - vinul - Euharistia.

d) Natura:
i) Soarele-Hristos Lumina: lumina nematerialnică si întelegătoare
ii) Soarele-Hristos - muntele (ascetul) negura: aburul dulce al plăcerilor nerationale (238), negura posomorâtoare a celor materialnice, muntele virtutilor, lumina cea nematerialnică si întelegătoare care risipeste negura; Moise în munte (Viata lui Moise a sfântului Grigorie de Nyssa) si Ilie în munte, arhetip al monahului în rugăciune si luptă duhovnicească.
iii) apa - râul: simbolul Duhului;
iv) cerul cu luminătorii: sufletul cu faptele bune.

e) Lupta:
- cugetului trupului împotriva cugetului Duhului;
- lumii împotriva lui Dumnezeu;
- cărnii împotriva duhului (239).

f) Calea-Căile. Imagine celor 2 căi, temă foarte veche: o regăsim si în Didahie, I-VI, si în Epistola lui Barnaba, XVIII-XX. Dar si imaginea biblică a căii strâmte si imaginea căii (shimei) monahale. Plus calea de mijloc, împărătească, legată de discernământ, de dreapta socotintă.

La cuvioase se mai adaugă si altele:

g) Mirele Hristos - fecioara, cuvioasa-logodnică.

h) Frumusetea firească - frumusetea sufletească(240).

i) Bărbătia cuvioasei (accentuată paradoxal mai ales la cuvioase, iar nu la cuviosi).

III.3. Caracteristici poetice semnificative pentru spiritualitate în slujbele cuviosilor

a) Repetitia fără îndoială, repetitia în forme si/sau întelesuri diferite este schema poetică cea mai des întrebuintată de imnografii bizantini; iată câteva exemple:
i) Cela ce esti plin de dumnezeiestile daruri, pe tine, părinte, aflându-te Hristos, ca pe o fără de pată oglindă a dumnezeiestilor arătări a făcut (Hristos) să strălucească asupra ta lucirile strălucite ale luminii Sale (aici sugerează preaplinul de lumină si de strălucire).
Repetitia stă de multe la baza unor alcătuiri imnografice, ca formă poetică de sugerare a unui mesaj ascetico-mistic:
ii) Cu cuget zdrobit slujind Lui Dumnezeu, ati zdrobit semetia vrăjma-sului, fericitilor, când ati fost zdrobiti cu sabia si omorâti. (canonul cuviosilor ucisi în Sinai si Rait, 14 ianuarie, stihira întâi, cânt. a 2-a; ed. 1954)
Mai mult decât aspectul repetitiv, a zdrobi are o conotatie dinamică de opozitie: cuget zdrobit si zdrobirea semetiei sunt antonime.
iii) Voi fiind de toată dulceata, Cuviosilor Părinti, ati dezbrăcat pe vrăj-ma-sul cel prea rău, carele a dezbrăcat pe strămosi, si ca niste luptători, primind ves-mânt sfintit, l-ati îmbrăcat cu rusine, înteleptilor." (canonul cuviosilor ucisi în Sinai si Rait, 14 ianuarie, "Slava cântării a 8-a; ed. 1954)
Din nou, si aici, e mai mult decât o simplă repetitie: e si o continuă repetitie si joc (care trebuie să fie foarte percutant în greceste) între a îmbrăca si a dezbrăca.
Aceste jocuri de cuvinte, la care limba greacă se pretează cu usurintă, sunt cu sigurantă cel mai uzitat (si mai percutant) mijloc poetico-pedagogic.

b) Analogii, alăturări (surprinzătoare, de multe ori), trimiteri de gând a se vedea si subcapitolul III.2. Teme si imagini.

c) Antinomia si vorbirea antitetică a poeziei.

III.4. Trăsături (caracteristici) generale de spiritualitate ale imnografiei slujbelor cuviosilor

a) Caracterul eclesial, comunitar al slujbei. Slujba e făcută pentru adunarea credinciosilor. Lauda este întotdeauna la persoana întâi plural (noi): Multimile călugărilor pe tine, îndrumătorule (N), te cinstim; sau, finaluri de tipul: roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

b) Caracterul participativ, actualizarea (mai mult decât comemorarea, dar dincolo de întelesul lui a actualiza din religiile de misterii). Cuviosul (cuvioasa) chiar este prezent(ă) în mijlocul adunării credinciosilor ce îl(o) cinstesc, si, încă mai mult, e prezent(ă) ca protos, al(a) adunării euharistice.

c) Caracterul sfintitor, curătitor, luminator, mântuitor al slujbei. Un singur exemplu: Astăzi ti-a strălucit pomenirea mai mult decât luceafărul, luminând întunericul sufletelor, ceea ce esti podoaba călugărilor si a sihastrilor. (stihira a doua, cântarea a 6-a, canonul cuvioasei Singlitichia, 5 ianuarie; ed. 1954)

III.5. Unitatea de ansamblu

Unitatea de ansamblu a slujbelor cuviosilor rezidă (în esentă) în unitatea Traditiei spirituale vii a Bisericii. Căci chiar dacă imnele slujbelor cuviosilor sunt compuse de multi, ele au primit receptarea Bisericii: toată Biserica le cântă!

Asadar, unitatea lor e unitatea Bisericii.

NOTE:

1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica si Mistica, EIBM, Bucuresti, 1992, p. 5.
2. II Pt. 1, 4.
3. Ef. 4, 13.
4. Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34.
5. Cf. P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2.
6. Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, op.cit., în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învătătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (si-n epistolele sale); si c) învătătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul crestin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului crestin primitiv": 1. Encratismul si Montanismul; 2. Gnosticismul si Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui Clement Alexandrinul si a lui Origen. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea si al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea si al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea si al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evolutia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile si lavrele. Autorii spirituali între secolele al saselea si al zecelea".
7. Scara Paradisului este după Pourrat, op.cit., p. 486 echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.
8. D. Stăniloae, op.cit., p. 6.
9. După cum arată Arhimandritul Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în conferinta cu acelasi titlu.
10. Istoria ne arată că scrierile filocalice erau citite si pretuite mai ales în mediile monahale, credin-cio-sii din lume iubind mai mult poezia slujbelor, care, dimpotrivă, n-a fost initial pretuită în mediile mănăstiresti. Vezi Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărtile de ritual si cântarea bisericească, Bucuresti, 1937, în special capitolul "Rezistenta mănăstirilor în fata imnului celui nou", pp. 64-69.
11. Apud Pourrat, op.cit., t. I, p. IX.
12. Scrisă de sfântul Atanasie cel Mare ( 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie ( 356).
13. Sfântul Ioan Hrisostom, Omilia a VIII-a la Matei, în Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei, PSB 23, EIBM, Bucuresti, 1994, p. 108.
14. Vom reveni mai pe larg asupra acestui punct în momentul cercetării slujbelor cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie).
15. Lc. 9, 23. Trebuie să mentionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de Toma de Kempis; e vorba de o urmare mai mult decât per pedes, o urmare personală, adică relatională si de comuniune, în Duhul.
16. "Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (Pourrat, op.cit., p. 10).
17. D. Stăniloae, op.cit., pp. 281-285.
18. Cf. Mt. 5, 17-19 si Rom. 13, 8,10: "cel care iubeste pe aproapele a împlinit legea. () Iubirea este deci împlinirea legii".
19. Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Si dacă îmi va gresi aproapele de sapte ori, să-l iert?" Si tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi să vă iubiti unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaste toti că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii fată de altii " (Ioan 13, 34-35).
20. "L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu?
"Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas.
"C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, 1992, p. 24).
21. Nu se poate spune, totusi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).
22. "La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359).
"Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. () C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).
23. Pere Justin Popovici, Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe, Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.
24. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.
25. P. Pourrat, op.cit., pp. 483-484.
26. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfintilor bătrâni, Tipărit de Episcopia Ortodoxă a Alba-Iuliei, Alba-Iulia, 1990, în Colectia "Izvoare duhovnicesti", no1, p. 22, apoftegma 38 (Pentru avva Arsenie).
27. Ibid., p. 19, apoftegma 31.
28. Ibid., p. 22, apoftegma 38.
29. O parte din concluziile studiilor Sfintiei Sale le-a expus în mai multe rânduri, în mai multe conferinte, si mai cu seamă în două: "Ortodoxie = Doxologie" (tinută pentru întâia oară la Sibiu) si "Filocalia pentru toti" (tinută mai întâi la Brasov, la festivalul "Filocalia", si reluată mai apoi si la Bucuresti, anul trecut în Postul Mare, în cadrul conferintelor organizate de ASCOR). Mai ales pe aceasta din urmă o vom folosi masiv în acest capitol.
30. Rămâne de datoria preotului să descopere credinciosilor comorile cuprinse în sfintele slujbe, mai ales că această muncă de punere în atentie si în valoare a imnografiei necesită mai întâi o bună cunoastere a Filocaliei, ceea ce la credinciosi nu prea se găseste.
31. Sfântul Nil Ascetul, De oratione, 3: Oratio est colloquium intellectus cum Deo. Aphraate, Demonstratio, IV, 18: In oratione cum Deo colloquimur. (apud Pourrat, op.cit., p. 198, nota 4).
32. Urmărim în continuare, până la finele acestui capitol, cealaltă conferintă a Arhim. Teofil Părăian mentionată supra, la nota 29, anume "Ortodoxie = Doxologie".
33. Constantin Andronikoff, Le sens des fetes, Cerf, 1970 (Coll. "Bibliotheque ecumenique", II).
34. Ibid., p. 8: "Le rapport d'événements passés, le présentement des choses a venir; un commentaire poétique et dogmatique des deux".
35. Ibid., p. 9: "Les fetes nous montrent pourquoi et comment cela (le salut, n.n.) se fait".
36. Mt. 13, 44, 45-46.
37. FA 1, 8.
38. Lc. 9, 23.
39. Patericul, ed.cit., p. 9, apoftegma 11 (Pentru avva Antonie).
40. Ibid., p. 9, apoftegma 11.
41. Ibid., p. 429, cap. XXV: "Pentru socotintă", apoftegma 34. Am putea adăuga si cuvântul: "Omul care se nevoieste pentru Dumnezeu, asemenea mucenicului este." (ibid., p. 424, apoftegma 10).
42. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 94, în: Filocalia, vol. I, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992, pp. 443-444. Mai târziu va vorbi foarte frumos despre asceză ca martiriu sfântul Simeon Noul Teolog ( 1022) în Cuvântări teologice si etice (traducere franceză în colectia "Sources chrétinnes", no 129, t. II, col. 300-302). În zilele noastre foarte frumos a vorbit despre darurile din Biserica primară, martiriu si viata monastică ca mostenitoare si continuatoare a focului Pogorârii Duhului Sfânt părintele Matta el-Maskin, în Saint Antoine, ascete sélon l'Evangile, Abbaye de Bellefontaine, Coll. "Spiritualité orientale", no57, 1993, cap. II: "Saint Antoine, héritier du feu de la Pentecôte", pp. 39-48. Si, a propos de subiectul nostru, precizări foarte interesante va aduce, vom vedea la momentul cuvenit, slujba cuviosilor mucenici din Sinai si Rait, de pe 13 ianuarie.
43. Acestia sunt, în ordinea zilelor de prăznuire: 1. Cuviosul Teoctist (ziua a 4a); 2. Cuvioasa Singlitichia (ziua a 5-a); 3. Cuviosul Gheorghe Hozevitul (ziua a 8-a); 4. Cuvioasa Domnica (tot în ziua a 8-a); 5. Cuviosul Antipa de la Calapodesti (ziua a 10-a); 6. Cuviosul Teodosie cel Mare (ziua a 11-a); 7. Cuviosii părinti ucisi în Sinai si Rait (ziua a 14-a); 8. Cuviosul Pavel Tebeul (ziua a 15-a); 9. Cuviosul Ioan Colibasul (tot în ziua a 15-a); 10. Cuviosul Antonie cel Mare (ziua a 17-a); 11. Cuviosul Macarie cel Mare (ziua a 19-a); 12. Cuviosul Eftimie cel Mare (ziua a 20-a); 13. Cuvioasa Xeni (ziua a 24-a); 14. Cuviosul Xenefont, sotia sa Maria si fiii lor Arcadie si Ioan (ziua a 26-a); 15. Cuviosul Efrem Sirul (ziua a 28-a).
44. Pavel Tebeul (227-341) era din Egipt, din Tebaida de Sus, fiind bogat si învătat. A fugit în pustie în timpul persecutiei lui Decius (250-253) din 250 aflând că unchiul său, ca să-i ia averea, intentionează să-l dea pe mâinile prigonitorilor si a rămas mai pe urmă pentru toată viata în desert.
45. Eremit vine de la grecescul e)=rhmoj: 1. desert [vorbind de un loc, n.n.]; 2. solitar [vorbind de o persoană, n.n.] (Cf. A. BAILLY, Dictionnaire grec-français, Hachette, Paris, 1950).
46. Antonie cel Mare s-a născut pe la 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestină, în care a învătat să practice credinta, mergând des la biserică. La moartea părintilor, a vândut mostenirea ce-i revenea, a împărtit banii săracilor si a început să practice asceza nu departe de casa părintească, depăr-tându-se progresiv de aceasta, până ce la vârsta de 35 de ani s-a asezat într-o fortăreată situată pe malul drept al Nilului, pe muntele dinafară, la Pispir, unde s-a nevoit 20 de ani. Aici a atras multi vietu-itori, formând mari colonii ascetice, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria si Scete (). A murit la 356, în vârstă de 105 ani, pe muntele Kolzim, aproape de Marea Rosie (Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. III, EIBM, Bucuresti, 1988, p. 357).
47. Numirea de călugăr vine din greceste: kalo-gerwn, bătrân frumos. Pentru părintii pustiei cea mai corectă numire e cea de eremit (vezi supra, nota 3). Alte numiri: anahoret (anaxwrhsij fiind 1. actiunea de a se retrage, retragere; 2. loc de retragere, refugiu Bailly, op.cit.) sau monah (monaxoj însemnând 1. singur, unic, simplu; 2. care vietuieste singur, solitar Bailly, op.cit.).
48. Macarie Egipteanul s-a născut în jurul anului 300; pe la 330 întemeiază Sketul. Moare la 390 (după cronologia lui Dimitrios G. Tsamis din Patericul sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 219-223). Omiliile duhovnicesti au fost publicate în colectia Părinti si Scriitori Bisericesti (PSB), no 34 (în 1992), în trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu. Asupra influentei Omiliilor sale în spiritualitatea crestină s-a referit Prof. Dr. Nicolae Chitescu în Introducerea la această traducere, pp. 30-35.
49. Substantivul to koinobion însemnează viată în comun.
50. Dimitrios G. Tsamis, op.cit., p. 222.
51. Totusi, cel putin cei doi mari egipteni, Antonie cel Mare si Macarie cel Mare, au avut un puternic impact si în Occident. A se vedea: pentru Antonie: Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascete selon l'Evangelie, Abbaye de Bellefontaine (S.O. 57), 1993, p. 110; pentru Macarie: vezi supra nota 6, studiul citat al Pr. Prof. Dr. Nicolae Chitescu.
52. Poate si pentru faptul că marea lor majoritate au fost scrise după perioada iconoclastă, când se puteau face sinteze de spiritualitate.
53. Varianta principală e luată după Mineiul editat în 1984. Sublinierile din cadrul textelor arată părtile cărora le-am dat variantele de traduceri din alte editii (1893 si/sau 1954).
54. Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, traducere, note si studiu introductiv de Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timisoara, 1994: Cuvântul VII: Despre bucuria plânsului, p. 243.
55. Ibid., p. 244.
56. Patericul, ed.cit., Cap. IV: Pentru smerenie si umilintă, apoftegma 10, p. 272.
57. Id., Avva Ioan Colov, apoftegma 37, p. 103: Întrebat-a unul din părinti pe avva Ioan Colov: ce este monahul? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se osteneste; asa este monahul.
58. Id., cap. IV: Pentru smerenie si umilintă, apoftegma 1, p. 266.
59. Id., Avva Ioan Colov, apoftegma 40, p. 104.
60. Mt. 13, 8; Mc. 4, 8; Lc. 8, 8.
61. Cum arată părintele Stăniloae în a 4-a trăsătură a spiritualitătii ortodoxe citată în Introducerea la această lucrare a noastră, în subcapitolul al 2-lea.
62. Supra, nota 53.
63. În acest sens, Antonie le spunea ucenicilor săi: nu trebuie să ne îngrijim prea mult de acestea (prezicerea viitorului, n.n.). Nici nu trebuie să ne nevoim si să ne ostenim pentru ele ca să le cunoastem, ci ca să plăcem lui Dumnezeu pentru buna vietuire. Si trebuie să ne rugăm nu ca să cunoastem de mai înainte, nici ca să avem plată pentru această nevointă; ci ca Domnul să ne fie împreună-lucrător în biruinta asupra diavolului. (Atanasie cel Mare, Viata cuviosului părintelui nostru Antonie (trad. D. Stăniloae), PSB 16, EIBM, Bucuresti, 1988, cap. XXXIV, p. 213).
64. Matta el-Maskin, op.cit., p. 47.
65. O adevărată teologie despre cum trebuie să moară omul pentru aproapele, o dezvoltă avva Moise (cel din tâlhari): Patericul, ed.cit., pp. 143-144.
66. Patericul, ed.cit., apoftegma 15, p. 227: Toată vremea ta să-ti fie o regulă a postului.
67. Mt. 15, 17-18. Iar Marcu precizează: că tot ce intră în om din afară, nu poate să-l spurce, () bucatele fiind toate curate. (Mc. 7, 18-19). Si continuă: Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hotiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înselăciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usurătatea. (Mc. 7, 20-22).
68. Patericul, ed.cit., Avva Tithoe, apoftegma 3, p. 229.
69. Arhim. Teofil Părăian, Mijloace de îmbunătătire sufletească conferintă tinută în 4 aprilie în Aula Magna a Universitătii Bucuresti, în cadrul ciclului de conferinte « Ortodoxia azi », organizate de ASCOR (Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi din România).
70. Mt. 26, 41; Mc. 14, 38.
71. Ibid. Iar evanghelistul Luca în relatarea sa nu aminteste decât rugăciunea: Lc. 22, 46.
72. Rugăciune la primirea metaniilor: Rânduiala schimei celei mici, Molitfelnic (ed. 1992), p. 519.
73. Mt. 6, 25, 31-33 (pentru acest pasaj am folosit Noul Testament revizuit de Bartolomeu Valeriu Anania, EIBM, Bucuresti, 1993).
74. Noi nu ne-am învătat să fim omorâtori de trupuri, ci de patimi (Patericul, ed.cit., Avva Pimen, apoftegma 183, p. 190).
75. De fapt, troparul poate fi socotit general, de obste, dar e important să stim că e al cuviosului Antonie, părintele călugărilor.
76. Pentru viata cuviosului Antonie cel Mare vezi supra, nota 4.
77. Col. 3, 23.
78. Atanasie cel Mare, Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, VII, ed. cit., pp. 197-198.
79. Întelesul acestui text biblic pare a fi totusi altul: Viu este Domnul Savaot căruia îi slujesc. Astăzi mă voi arăta lui Ahab!
80. Atanasie cel Mare, Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, XVI, ed. cit., p. 202.
81. Ibid., XVI-XIX, pp. 202-204.
82. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, Cap. XIV: Despre monahi, pp. 170 si 171.
83. Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne, îndreptează-mă, ca să stiu cum mă voi mântui? Si i-a vorbit lui glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni si te vei mântui. (Patericul, ed.cit., Avva Arsenie, apoftegma 1, p. 14).
84. Apoftegma 1 de la avva Alonie (Patericul, ed.cit., p. 36): Zis-a avva Alonie: de nu va zice omul întru inima sa că eu singur si Dumnezeu suntem în lume, nu va avea odihnă, este socotită de cuviosul Varsanufie ca fiind principiul fundamental al vietii monastice (Filocalia, vol. 11, Răspuns 346, p. 357).
85. Acesta, după ce s-a dus la viata călugărească, iarăsi s-a rugat, zicând aceleasi cuvinte. Si a auzit glas zicându-i: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii! (Patericul, ed.cit., Avva Arsenie, apoftegma 2, p. 14).
86. Expresia apartine Arhim. Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
87. Din nou, trimiterea la studiul părintelui Matta el-Maskin Saint Antoine, ascete selon l'Evangile nu poate lipsi.
88. Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împărătiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutropie, mare dregător la curtea împăratului. [] Si dintru începutul vârstei, la scoala unde învăta, văzând el odată pe un călugăr din mănăstirea « neadormitilor », s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Si văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părintii lui o mică evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, iesind din lume fără stirea părintilor s-a făcut monah. (Proloage, vol. I, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 432). Apoi, fiind muncit de patima dorului de părinti, a vietuit necunoscut într-o colibă lângă casa părintească, descoperindu-se doar la moarte.
89. Sinaxarul cuviosului Teoctist.
90. Am putea chiar extinde (fără să absolutizăm) acest caracter de generalitate al stihirei întâi de la Doamne, strigat-am la aproape toate slujbele cuviosilor studiate.
91. II.2.f. în lucrarea noastră.
92. Sfântul Ioan Casian (Collationes summorum Patrum, III, 4-5) enumera trei modalităti de chemare (vocatie) monastică: 1) fie de la Dumnezeu, dar indirect, atunci când omul e atins (inspirat) în inimă si află dorinta de a-L urma cu adevărat pe Hristos; 2) fie prin intermediul exemplului sfintilor si a predicatorilor; 3) fie, în fine, prin intermediul suferintelor, precum cele cauzate de moartea unei persoane iubite sau de pierderea bunurilor proprii. (apud Pourrat, op.cit., t. I, p. 169):
IV. Chemările sunt de trei feluri, fiecare cu trăsăturile lui: prima vine de la Dumnezeu, a doua este mijlocită de om si a treia are ca izvor trebuinta. Este de la Dumnezeu ori de câte ori un gând trimis în inima noastră, uneori chiar când dormim, îndemnându-ne printr-un imbold puternic să-l urmăm pe Dumnezeu si să ne dedicăm învătăturilor Lui. Precum citim în Sfânta Scriptură, asa a fost chemat, prin vocea dumnezeiască, Avraam să-si părăsească locul de bastină si casa părintească, renuntând la legăturile sufletesti fată de toti ai săi. I-a zis Domnul: « Iesi din pământul tău si din neamul tău, si din casa tatălui tău ». 2. Asa stim că a fost chemat si fericitul Antonie, care datorează chemării dumnezeiesti convertirea sa. Intrând în biserică, el a auzit în Evanghelie pe Domnul vorbind astfel: « Cine nu urăste pe tatăl său si pe mama sa si pe fiii săi si sotie si tarinele si chiar sufletul său, nu poate să fie ucenicul Meu ». Si: « Dacă vrei să fii desăvârsit, mergi, vinde tot ce ai si dă săracilor, căci vei avea comoară în cer, iar apoi vino si urmeazămă ». Această poruncă a primit-o cu cea mai mare zguduire a inimii, ca si cum i-ar fi fost adresată numai lui; si renuntând la toate l-a urmat pe Hristos, nechemat de nici un îndemn si de nici o învătătură omenească. 3. Al doilea fel de chemare este care se produce în om, cum am spus, când fie exemplele unor sfinti, fie sfaturile lor ne aprind în suflet dorinta mântuirii. Dar si în cazul acesta suntem chemati tot prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne-am dedicat acestor osteneli si acestei mărturisiri atâtati de sfaturile si de virtutile bărbatului mai înainte amintit. 4. Iar al treilea fel de chemare este cel care coboară din trebuintă, când legati de bogătiile si de plăcerile acestei lumi si supusi unor încercări neasteptate, care amenintă cu primejdia mortii, cu pierderea sau confiscarea averii, ori cu moartea celor dragi, suntem siliti să ne gândim la Dumnezeu, pe care L-am dispretuit când nu ne lipsea nimic. 5. Găsim necesitatea acestei chemări si în Scriptură foarte adesea, când citim că fiii lui Israel, din pricina păcatelor, au fost dati de către Dumnezeu dusmanilor, si că stăpânirea si cruzimea îngrozitoare a acestora i-a făcut să se întoarcă la Domnul si să se roage ()
V. Desi dintre aceste trei chemări primele două par sprijinite pe obârsii mai bune, totusi si pe a treia treaptă, care pare cea mai de jos si mai neînsemnată, au existat bărbati desăvârsiti si plini de suflet, asemănători acelora care, ajungând din starea cea mai bună la slujirea lui Dumnezeu, si-au petrecut si restul vietii cu o frământare duhovnicească vrednică de laudă. Dar si din acea treaptă foarte înaltă, foarte multi devenind călduti au adesea un sfârsit vrednic de dojană. Si după cum acelora nu le-a fost păgubitor faptul că s-au convertit nu din propria lor judecată, ci împinsi de necesitate, ca unii cărora bunătatea lui Dumnezeu le-a adus însăsi ocazia de a se căi, tot asa si acestora nu le-a fost nimic de folos că au avut începuturile conversiunii pe o treaptă mai înaltă, dacă nu s-au străduit să-si termine restul vietii la fel cu începutul. 2. Nici pentru părintele Moise, care a locuit în partea acestui desert numită Calamus, n-a constituit o lipsă a meritelor de fericire desăvârsită faptul că a venit la mănăstire împins de teama mortii, care-l ameninta din cauza unei acuzatii de omucidere. Acesta a schimbat în asa fel caracterul necesitătii, încât printr-o hotărâtă putere sufletească a transformato în vointă, ajungând pe culmile celei mai înalte ale desăvârsirii. După cum dimpotrivă, multora, al căror nume nu trebuie să-l amintesc, nu le-a fost de nici un folos că au intrat în slujba Domnului pornind de la o situatie mai bună, dacă după aceea, inima fiindu-le coplesită de trândăvie si răceală, au căzut în prăpastia adâncă a mortii. () Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicesti, III (Convorbirea cu părintele Pafnutie: Despre cele trei renuntări): IV.1.-V.2., în Scrieri alese (PSB 57: traducere de prof. Vasile Cojocaru si prof. David Popescu), EIBM, Bucuresti, 1990, pp. 346-348.
93. Si acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Cor. 13, 13). Eu sunt Alfa si Omega, cel dintâi si cel de pe urmă, începutul si sfârsitul (Apoc. 22, 13).
94. Despre legea duhovnicească, 2, în Filocalia, vol. 1, Harisma, 1992, p. 270
95. Matta el-Maskin, op.cit., p. 31. În continuare autorul îl citează pe marele Antonie: Si l'homme aime Dieu de tout son coeur, de toute sa pensée, de tout son esprit et de toute sa force, il acquerra la crainte de Dieu; car cette crainte engendre les larmes et les larmes sont source de force. Par le plein accomplissement de celle, l'âme porte de fruits Acquerez cette force afin que les démons vous craignent, que les labeurs que vous pratiquez vous soient légers et que vous preniez gout aux choses divines: car la suavité de l'amour de Dieu est plus douce que de rayon de miel (Scrisoarea IX, 1, arabe, în traducerea franceză a părintelui Matta el-Maskin din acelasi volum, p. 125).
96. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, în Filocalia, vol. 1, ed.cit., p. 331 (Răspunsul al 5-lea).
97. Socotesc - fără să am la dispozitie mineiul grecesc - că cugetul trupului e una din traducerile sintagmei grecesti to\ fro/nhma th=j sarko\j (Rom. 8, 6 si 7). Editia Sfântului Sinod din 1973 dă gândul trupului, iar ultima editie a Sfântului Sinod dă dorinta cărnii. Astfel, în această editie sintagma dorinta Duhului apare ca sinonimă în versetele 6 si 27, ceea ce nu e cazul si cu textul latinesc. După Concordanta lui Schmoller (Alfredi Schmoller, Concordantiae Novi Testamenti graeci, WBS, ed. 1968) fro/nhma apare în versetul 6 ca prudentia pe lângă ambele substantive (carne, sarko\j si duh, pneu/matoj), în versetul 7 ca sapientia, iar în versetul 27 expresia ti/ to\ fro/nhma este redată prin qui desideret (p.511). Pe de altă parte, G. Ioanidu (Dictionaru elino-românescu, tradus după Skarlatu D. Bizantie, Bucuresti, 1864) dă pentru to\ fro/nhma: tot ce se gândeste (ia, sau are în mintea sa) cineva, simtământ însusit; părere; chibzuială; mare (nobil), sau dispretuitor (mândru) simtământ, trufie (p. 983). Pentru aceasta deci, am opta mai degrabă pentru cugetul trupului sau pentru o si mai mare precizie cugetul cărnii, amândouă expresiile trimitând la cuvintele Apostolului din I Cor. 2, 11-16: dialectica omul firesc [$` yuxiko\j de\ a)/nqrwpoj: adică, mots-a-mots, omul sufletesc]omul duhovnicesc este, în ultimă analiză, aceeasi cu cea carneduh.
98. Rom. 8, 2: $` o( ga\r no/moj tou= pneu/matoj th=j zwh=j e)n Xrist%= )Ihsou= h)leuqe/rwse/n se a)po\ tou= no/mou th=j a(marti/aj kai\ tou= qana/tou.
99. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 190, ed.cit., p. 288.
100. Ibid., 191-192.
101. Imnografii nu pierd niciodată prilejul de a afirma harismele sfintilor. Pe de-o parte, acestea sunt cele ce le-au dat celebritatea între oameni; pe de altă parte, ele sunt un semn al lucrării cu totul deosebite a Duhului în omul ce s-a curătit.
102. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, Editura Librăriei Teologice, Bucuresti, 1938.
103. Ibid., Cartea a doua , cap. XII: Despre om, p. 100.
104. Autorii primelor secole (spre exemplu: Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către filadelfieni, XII, 2; Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, V, 6, 1) utilizează cuvântul pneuma urmând pe Sfântul Pavel (I Tes. 5, 23). Părintii din secolul al IV-lea si Părintii bizantini din secolele posterioare vor adopta de preferintă cuvântul nouj. (A se vedea J. Meyendorff, Initiation a la théologie byzantine, Paris, 1975, p. 190. Autorul gândeste că acest schimb a putut să se facă în scopul de a evita, pe de o parte, ambiguitatea care putea să existe cu privire la identitatea duhului, si, pe de altă parte, pentru a afirma caracterul creat al duhului uman.) A se vedea de asemenea si A. J. FESTUGIERE, L'Ideal religieux des Grecs et l'Evangile, Paris, 1932, Excursus B: « La division corps-âme-esprit de 1 Tess », pp. 212-220. Jean-laude Larchet, Thérapeutique des maladies mentales, Ed. du CERF, Paris, 1992: 1.Premise antropologice, p. 36, nota 67.
105. J-C. Larchet, op.cit., p. 37.
106. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Viata si învătătura Sfântului Grigorie Palama, Bucuresti, 1993, p. 60.
107. Arhim. Iustin Popovici, Gnoseologia Sfântului Isaac Sirul (traducere din neogreacă de drd. Cornel Toma), « Revista teologică », Anul V, (77), no1, ianuarie-martie, 1995, p. 142.
108. Originară din Cartagina, sfânta Domnica a venit sub imboldul Providentei cu alte patru fecioare la Constantinopol, pe timpul împărătiei lui Teodosie cel Mare (către anul 384). Prevenit de aceasta printr-o revelatie dumnezeiască, patriarhul sfânt Nectarie [prăznuit pe 11 octombrie] le-a primit si le-a botezat. Sfânta Domnica va deveni apoi monahie, ajungând pe culmile ascezei prin vitejestile ei lupte, într-o asa măsură că s-a învrednicit a face si minuni. A adormit în pace la Domnul Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, tomul II, Decembrie-Ianuarie (adaptare franceză de monahul Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras), Tesalonic, 1988.
109. Traduse si publicate de părintele Stăniloae în Filocalia, vol. 2.
110. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 76, în Filocalia, vol. 1, Ed. Harisma, 1992, p. 426.
111. Ibid., 79, p. 429.
112. Ibid., 76, p. 427.
113. Ibid., 77, p. 427.
114. Ibid., 82, pp. 432-433.
115. Ibid., 81, p. 430.
116. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 51.
117. Diadoh al Foticeii, Ibid., 7, p. 391.
118. Ibid.
119. Sfântul nostru Părinte Gheorghe s-a născut către mijlocul secolului al saselea, în sânul unei evlavioase familii din insula Cipru. După moartea părintilor săi, dorind să îmbrătiseze viata ascetică si să scape de căsătoria fortată, pregătită de unchiul si tutorele său, el a fugit la Locurile Sfinte pentru a-si căuta fratele mai vârstnic, care trăia acolo ca eremit de mai multă vreme [] Dar găsindu-l încă prea tânăr spre a putea duce o astfel de viată, fratele l-a condus la mănăstirea Maicii lui Dumnezeu din Hozeva, pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, ce a fost întemeiată în secolul al cincilea de sfântul Ioan, episcop de Cezareea [prăznuit pe 3 octombrie] Le Synaxaire, p. 345. A strălucit cu nevointele, căpătând si darul de a face minuni. În 614, anuntă mai-înainte invazia persilor. (Ibid., pp. 345-347). Ajungând la adânci bătrânete, a căzut bolnav si, simtind că i-a sosit ceasul plecării din această viată, si-a chemat ucenicul. Acesta, ocupat cu slujirea pelerinilor, nu putea să-i stea la căpătâi. Dar bătrânul i-a zis: « Nu te tulbura; voi astepta până ce-ti vei sfârsi treaba ». Când discipolul sosi, către miezul noptii, el l-a îmbrătisat si a zis: « Iesi suflete al meu! Mergi către Domnul! » Si a adormit în Domnul. (Ibid., p. 347).
120. Viata lui ni-l arată ca fiind un mare nevoitor cf. Le Synaxaire, p. 346
121. Un frate a venit la avva Pimen si i-a zis: avva, multe gânduri am si mă primejduiesc din pricina lor. Si l-a scos pe el bătrânul afară sub văzduh si i-a zis: întinde bratul si tine vânturile. Iar el a zis: nu pot să fac aceasta. Si i-a zis bătrânul: dacă asta nu poti să faci nici gândurile nu le poti opri să nu vină. Alt lucru este însă să le stai împotrivă. Patericul, ed.cit., apoftegma 28, p. 170.
122. Diadoh al Foticeii, op.cit., 98, p. 447.
123. Ibid., 82, p. 432.
124. Sfântul Teodosie, conducătorul si îndrumătorul celor ce duceau viată comunitară în Palestina si stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual, s-a născut către anul 423 în statul Garissos, în Capadocia, din părinti evlaviosi si temători de Dumnezeu () După ce a vietuit un timp sub ascultarea unui mare bătrân, cuviosul s-a instalat într-o grotă. Aici a trăit 30 de ani în mortificări si rugăciuni neîncetate, până ce grota a devenit cu totul neîncăpătoare pentru multimea ucenicilor ce s-au asezat pe lângă el. În anul 479 (după cronologia lui Dimitrios Tsamis: Patericul sinaitic, ed.cit., p. 222) construieste cu ucenicii săi la 7 km de Betleem o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor si a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni si un azil pentru alienati. Asezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de nationalităti diferite si patru biserici (într-una Dumnezeu era lăudat în greceste, în alta în siriacă, în alta în armeniană si a patra era rezervată alienatilor si posedatilor) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni si înmultind pâinea si celelalte necesare vietii. În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania (31 decembrie), Teodosie fu ales ca superior si conducător al tuturor monahilor ce vietuiau în comunităti, în timp ce sfântul Sava (5 decembrie) era în fruntea eremitilor si a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinti erau uniti de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicesti si pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.
Atins, către sfârsitul zilelor, de o lungă si dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă. A murit la 105 ani, în 529.
Dintre toate virtutile sfântului Teodosie, trei vor rămânea ucenicilor săi ca o mostenire vie: o severă asceză până la moarte, însotită de o credintă nestrămutată; mila fată de săraci si bolnavi, si sârguinta neîncetată către rugăciune si către lauda lui Dumnezeu. (Le Synaxaire, pp. 375-377).
125. Ibid., p. 377
126. Patericul, ed.cit., p. 25, apoftegma 8.
127. Cf. Le Synaxaire, p. 377.
128. As mai preciza că tot această accentuare (uneori paritară) între « nevointe » si « curătie » se găseste în mai toate alcătuirile. Voi da un singur exemplu: Cuvioase părinte, de Dumnezeu purtătorule Teodosie, cu cuviinta te-ai învrednicit de viata cea fericită, pe aceasta aflându-o prin nevointe si curătie // Stihira a treia de Doamne strigat-am.
129. La cuviosul Antonie cel Mare se găseste în acelasi loc: la slava stihoavnei vecerniei mari; la cuviosul Eftimie cel Mare ca slavă a stihoavnei utreniei; s.a.m.d.
130. Vezi subcapitolul II.2.d. în prezenta lucrare.
131. Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, VII, §.3: trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în volumul «Opere complete», Ed. Paideia, Bucuresti, 1996, p. 25.
132. Opera autentică a sfântului Antonie e cuprinsă în următoarele izvoare: 1. Viata cuviosului părintelui nostru Antonie (a sfântului Atanasie al Alexandriei, citată aici în traducerea Părintelui Stăniloae); 2. Apoftegmele (pe care noi le avem în Pateric, citat în aceasta lucrare în editia de la Alba-Iulia, 1990); si 3. Scrisorile (20 de scrisori, în traducere franceză de părintele Matta el-Maskin, în cartea Saint Antoine). În rest, cele 170 de capete din Filocalie (vol. 1 în ed. rom.) sunt inautentice, fiind, cum zice părintele Matta elMaskin îndepărtate de simplitatea monastică a originilor si străine de duhul primilor Părinti ai desertului. Se face simtită aici linia dialecticii evagriene. (op.cit., p. 21).
133. J. Quasten, Initition aux Peres de l'Eglise, t. III, CERF, 1963, p. 222.
134. Despre asceza si mistica origenistă la Pourrat, op. cit., pp. 113-116.
135. Matta el-Maskin, op.cit., p. 13.
136. Cf. Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, XIV, ed.cit., p. 201.
137. Ibid., VII, p. 196.
138. Luptat a fost odată avva Moise spre curvie foarte. Si nemaiputând să sadă în chilie, s-a dus si la vestit pe avva Isidor. Si l-a rugat pe el bătrânul ca să se întoarcă la chilia sa dar nu a primit, zicând: nu pot avvo. Si luându-l cu sine l-a suit pe casă si i-a zis: ia aminte la apus. Si luând aminte, a văzut multime nenumărată de diavoli, tulburându-se si gâlcevindu-se ca să bată război. Zis-a lui iarăsi avva Isidor: caută si spre răsărit si ia aminte. Si a căutat si a văzut multime nenumărată de sfinti, îngeri slăviti. Si i-a zis avva Isidor: iată acestia sunt cei trimisi sfintilor de la Domnul spre ajutor, iar cei de la apusuri, sunt cei ce bat război cu noi. Deci mai multi sunt cei cu noi. Si asa, multumind lui Dumnezeu, avva Moise a luat îndrăzneală si s-a întors la chilia sa. Patericul, ed.cit., p. 141, apoftegma 1.
139. Mt. 13, 8; Mc. 4, 8; Luca, în Evanghelia sa, nu vorbeste decât de o singură variantă (maxim o listă): rod însutit (Lc. 8, 8).
140. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, cap. XXIV, trad. Protopop-Stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, în « Revista Teologică », 1944, nr. 3-4, pp. 351-352.
141. Christos Yannaras, Ortodoxie si Occident, Editura Bizantină, Bucuresti, 1995, p. 10.
142. Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, P.G., t. 46, coll. 96 C, apud Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, fără dată, p. 242.
143. Patericul, ed.cit., p. 12, apoftegma 29.
144. Ibid., p 140, apoftegma 37.
145. Atanasie cel Mare, Viata părintelui nostru Antonie, XIV, ed.cit., p. 201.
146. Această alcătuire pe care o analizez aici stă în legătură pe planul comparatiei cu sfântul Ioan Botezătorul si cu slava de la Vecernia Mică: Pe îngerul cel de pe pământ si omul lui Dumnezeu în ceruri (ed. 1954).
147. Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevointei ortodoxe, Alba-Iulia, 1994, p. 80. De asemenea, în nota 9 de la paginile 103-104, părintele ieromonah Rafail Noica precizează: Întreagă-întelepciune, de la cuvântul grec sophrosine, adesea tradus ca « curătie ». Cuvântul românesc vrea să traducă slavul tielomudrosti. Mudrosti, într-adevăr se traduce în general cu «întelepciune»; în acest caz, însă, este vorba (precum si în cuvântul grec pe care îl reproduce exact) despre «cuget»: « cuget întreg » (în sensul de « sănătos ») ar fi traducerea corectă pe româneste.
148. Atanasie cel Mare, Viata părintelui nostru Antonie, XIV, ed.cit., p. 201.
149. Cuvânt ascetic, 89, în Filocalia, vol. 1, Harisma, 1992, p. 438.
150. Grigore de Nazianz, A patra cuvântare teologică, 20, în Cele cinci cuvântări teologice, trad. Pr. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1993, p. 89.
151. Atanasie cel Mare, Viata părintelui nostru Antonie, VII, ed. cit., p. 196. Aici părintele Stăniloae notează: « Îsi umbrea trupul » si « îl ducea ca pe un rob ». Expresia a doua a devenit obisnuită în ascetica monahilor răsăriteni. Trupul nu trebuie să devină stăpân al omului, ci trebuie condus ca un rob. Atunci poate fi eliberat de patimi si poate fi făcut mijloc de împlinire a binelui. (Ibidem, nota 6). În fapt, tot acest capitol VII al cărtii sfântului Atanasie cel Mare despre Antonie cel Mare vorbeste despre acestea pornind de la cuvântul Apostolului: nu umblăm după trup, ci după duh (Rom. 8, 34).
152. Pentru aceasta temă voi folosi în principal conferinta lui Enzo Bianchi (priorul Comunitătii de la Bose, Italia) cu tema «L'écoute», tinută la abatia benedictină de la En Calcat (Franta), în 1992.
153. Cf. Deut. 5, 1; 6, 3-4 (si paralelele); Ies. 24, 3 etc.
154. Mc. 12, 29-30.
155. Aproape că s-ar putea spune că, după duhul lor, pot fi alăturate operei părintelui călugărilor.
156. ai biruit pe toti cei ce leapădă dumnezeiasca Arătare în trup a lui Hristos - e vorba probabil de arieni. Aceasta arată că stihira a fost compusă (cel mai probabil) înainte de începutul marilor lupte hristologice din secolul al V-lea.
157. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 140-141, ed.cit., p. 284.
158. Id., Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez, 4 (pp. 328-329) si 5 (pp. 333-334).
159. Atanasie cel Mare, Viata, IX, p. 199.
160. Cf. supra, nota 89.
161. Patericul, ed.cit., Pentru avva Ilarion, pp. 118-119.
162. Cred că se poate vorbi fără rezerve de un triptic imnografic, mai ales tinând seama că aceste trei stihuri apar exact în aceeasi forma la Stihoavna Litiei cuviosului Atanasie al Atonului (5 iulie)
163. Pentru avva Antonie, apoftegma 32, p. 13.
164. I Cor. 10, 1-4.
165. Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, 1991, p. 10. Si mai departe zice: Toutes les fautes sont égales. Il n'y a qu'une faute: ne pas avoir la capacité de se nourrir de lumiere. Car cette capacité etant abolie, toutes les fautes sont possibles. « Ma nourriture est de faire la volonté de Celui qui m'envoie ». Nul autre bien que cette capacité. (Ibid.)
166. Acestea ar fi: 1. Supunerea integrală poruncii Domnului Iisus, fără a avea un alt scop, nici alt mobil; 2. Oferirea întregii sale vieti lui Dumnezeu si concentrarea tuturor eforturilor sale ascetice spre a o păzi curată pentru Dumnezeu. (Matta el-Maskin, Saint Antoine, p. 38).
167. Ibid., p. 36.
168. Ibid.
169. Scrisoarea VI, 5 (arabă), apud Ibid.
170. Pentru viata si opera cuviosului v. supra, nota 48.
171. Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV.
172. Gal. 6, 14.
173. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 51, ed.cit., p. 410.
174. Evr. 11, 1: )/Estin de\ pi/stij e)lpizome/nwn u(po/stasij, pragma/twn e)/legxoj ou) blepome/nwn.
În sistemul lui Platon toate eide-le sunt hypostaseis în sensul că sînt cu adevărat reale (ontos on) (Francis E. Peters, Termenii filozofiei grecesti, Humanitas, 1997, traducere de Drăgan Stoianovici, editia a II-a revăzută, p. 137).
Ca termen de filosofie, hypostasis însemnează substantă, adică realitate, prin opozitie cu fa/ntasma ARISTOTEL, Mund. 4, 21 etc. , sau cu fantasi/a ARTEMIDOR (de Efes) 3, 14 ; sau fondul unui lucru, prin opozitie cu forma: LUCIAN (de Samosata), Paras. 27; SEXTUS EMPIRICUS (de Africa), M. 9, 338; N.T. Evr. 1, 3 (u(fi/sthmi) [după A. BAILLY, Dictionnaire grec-français (rédigé avec le concours de E. EGGER; édition revue par: L. SÉCHAN et P. CHANTRAINE, Professeurs a la Faculté des Lettres de Paris; avec, en appendice, de nouvelles notices dee mythologie et religion par L. SÉCHAN), Hachette, ed. a 26-a (1963) reimprimată, la articolul u(po/stasij].
175. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 65, ed.cit., p. 276.
176. Ibid., 66, pp. 276-277.
177. Patericul, Pentru avva Matei, apoftegma 13, ed.cit., p. 147.
178. Pentru viata lui, vezi supra, nota 49.
179. Cum zice Grigorie de Nazianz (Teologul) în A cincea cuvântare teologică, 28, ed.cit., p. 112: Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur. Noul Testament ne-a arătat pe Fiul (I Pt. 3, 20) si ne-a făcut să străvedem dumnezeirea Duhului. Duhul e introdus acum în cetate, făcându-ne mai clară arătarea Lui.
180. Patericul, Pentru avva Theodor al Fermii, apoftegma 8, ed.cit., p. 88.
181. Stefan Zweig, Un strigăt împotriva mortii (Castellio contra Calvin), Ed. Orion, Bucuresti, 1992, p. 48. Bineînteles că noi crestinii nu putem subscrie la concluziile acestui declarat liber cugetător, dar putem subscrie observatiilor acestui foarte fin psiholog si mare scriitor.
182. Le Synaxaire, p. 458.
183. Patericul, Pentru avva Ammun Nitriotul, apoftegma 1, ed.cit., p. 33.
184. I Cor. 5, 41.
185. Christos Yannaras, Ortodoxie si Occident, ed.cit., p. 73.
186. Le Synaxaire, p. 461.
187. Sfânta Xenia, numită Eusebia după botez, a crescut în sânul unei nobile familii crestine din Roma, în cursul secolului al V-lea. (Le Synaxaire, p. 498). În preziua nuntii ea a fugit de-acasă pentru Hristos împreună cu două slujitoare. S-a oprit în insula Kos în cetatea Milassa. Aici si-a schimbat numele în Xeni si a dus o viată monahicească foarte aspră. La săvârsirea ei, o coroană de sapte stele a apărut pe cer înconjurând o cruce de lumina (Ibid.).
188. Întrebat-a unul din părinti pe avva Ioan Colov: ce este monahul ? Iar el a zis: osteneală. Că monahul la tot lucrul se osteneste; asa este monahul. (Patericul, Pentru avva Ioan Colov, apoftegma 37, ed.cit., p. 103).
189. A întrebat odată avva Longhin pe avva Luchie despre trei gânduri, zicând: voiesc să mă înstrăinez. i-a zis lui bătrânul: de nu-ti vei stăpâni limba nu esti străin, oriunde vei merge! () (Id., Pentru avva Longhin, apoftegma 1, p. 127).
190. Id., Pentru avva Tithoe, 2, p. 229.
191. Id., Pentru avva Pistos, 1, p. 184-185.
192. Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică, p. 117.
193. Ibid., p. 101.
194. Ibid., p. 117.
195. Ibid., pp. 117-136: Cap. VIII Imnografia după iconoclasm. Imnografii studiti si altii.
196. Desi cuviosul nostru are chiar si canon, adică prăznuire specială, sinaxarele nu stiu nimic despre el. Iată ce notează părintele Macarie, alcătuitorul sinaxarului pe care l-am tot citat (Le Synaxaire): Unii au apropiat această mănăstire necunoscută de cea a sfântului Nicolae de lângă Caccania; dar sfântul Teoctist fiind de altfel necunoscut în Sicilia, e posibil să fie vorba aici de o confuzie cu sfântul Teoctist însotitorul de asceză al sfântului Eftimie cel Mare, prăznuit astăzi de anumite sinaxare vechi (p. 326, nota 5).
197. Istoricul Codrea îl pune alături de Cosma si Damaschin, ca întemeietor si orânduitor al cântării bisericesti. P. Vintilescu, op.cit., p. 115.
198. I In. 2, 15.
199. Patericul, Pentru avva Pimen, apoftegma 30, ed.cit., p. 170.
200. J-C. Larchet, Thérapeutique, p. 37.
201. Liturghier, tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Arhiepiscop Vladimir, Chisinău, fără an.
202. Patericul, Cap. XXIV, apoftegma 68, ed.cit., p. 437.
203. Marcu Ascetul, Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, 70, în Filocalia, vol. 1, Ed. Harisma,1992, p. 298.
204. Sfânta noastră maică Singlitichia s-a născut la Alexandria, în cursul celui de-al IV-lea secol, din părinti crestini bogati si piosi, originari din Macedonia. Marea sa frumusete, inteligenta si numeroasele virtuti au făcut-o dorită de un mare număr de pretendenti încă din tinerete, dar ea a rămas surdă si oarbă la toate atractiile acestei lumi, pentru a nu aspira decât la mariajul spiritual cu Hristos, Mirele ceresc La moartea părintilor săi, ea va împărti întreaga avere săracilor si, fugind departe de oras împreună cu sora sa care era nevăzătoare, se va da pentru totdeauna lui Dumnezeu primind tunderea de la un preot. Asa cuvioasa va deveni fondatoarea monahismului feminin, cum a fost pentru bărbati sfântul Antonie cel Mare (Le Synaxaire, pp. 329-330 s.v.).
205. I Cor. 2, 14.
206. I Cor. 2, 16.
207. Vladimir Lossky, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1993, p. 111.
208. Pentru viata cuviosului, vezi supra, nota.
209. Lc. 17, 20-21.
210. E vorba de cuvântul: Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârsitul oricărui bine (Despre legea duhovnicească, 2, ed.cit., p. 270).
211. Aceasta ne învată si parabola vamesului si a fariseului: fariseul chiar avea fapte bune!
212. Mt. 13, 43.
213. Diadoh al Foticeii, op.cit., 87, ed.cit., p. 436
214. Ibid., p. 437.
215. Trupul Meu este adevărată mâncare si Sângele Meu, adevărată băutură In. 6, 55.
216. Eu sunt pâinea vietii. Părintii vostri au mâncat mană în pustie si au murit // Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac (In. 6, 48-49, 58).
217. Patericul, ed. cit., « Pentru avva Iosif cel din Panefo », 6-7, p. 111.
218. Despre o continuitate între miracol, martiriu si monahism vorbeste cu pertinentă si părintele Matta el-Maskin în lucrarea pe care am mai citat-o (Saint Antoine) în cap. al II-lea: « Sfântul Antonie, mostenitor al focului Cincizecimii », pp. 39-48
219. Diadoh al Foticeii, op.cit., 76, ed.cit., p. 427.
220. Patericul, Pentru avva Antonie, apoftegma 24, ed.cit., pp. 11-12.
221. Cf. Diadoh al Foticeii, op.cit., 34, pp. 403-404.
222. Patericul, Pentru avva Antonie, 30, p. 12.
223. Marcu Ascetul, Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, 106, p. 302.
224. Id., Despre legea duhovnicească, 187, p. 288.
225. Id., Despre cei ce-si închipuie, 102, p. 301.
226. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curătia Gal. 5, 22-23
227. II Pt. 1, 5-7: Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună; iar la fapta bună: cunostinta; la cunostintă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frătească, iar la iubirea frătească; dragostea.
228. Matta el-Maskin, Saint Antoine, p. 32.
229. Rugăciunea a saptea (a Sfântului Simeon Noul Teolog) din Rânduiala Sfintei Împărtăsanii, Liturghier, Chisinău, f.a.
230. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1992, p.288.
231. Voi urmări ordinea punctelor din concluzia capitolului precedent.
232. Stihira a doua, cântarea a 8-a, canonul cuviosului Eftimie cel Mare.
233. Canonul de obste al cuviosilor.
234. Slujbele începătorilor de viată călugărească, mai ales (adică: Antonie, Pavel Tebeul, Eftimie, Teodosie si Singlitichia), cuprind multime de referiri la această temă a cetătii pustiei.
235. Paladie, Lavsaicon sau Istoria lausiacă, trad. si note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBM,
236. Toată slujba cuviosului Eftimie cel Mare despre asta vorbeste.
237. Exemple: stihira întâi, cântarea a 5-a, canonul cuviosului Teoctist (4 ianuarie) si stihira întâi, cântarea a 5-a, canonul cuvioasei Domnica (8 ianuarie) comentate amândouă la locul lor (II, 4).
238. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 82, în Filocalia românească, vol. I, Harisma, 1992, p.433.
239. Elemente de spiritualitate paulină cf. P.Pourrat, La spiritualité chrétienne, t. I, Paris, 1931, pp.28-43.
240. S-ar mai putea adăuga, desigur, si altele, ca: jugul lui Hristos (Mt. 11, 29-30), podoaba (împodobirea cu) faptelor bune (Domnul a împărătit, întru podoabă S-a îmbrăcat Ps. 92, 1) s.a.

BIBLIOGRAFIE

1. Editii ale Sfintei Scripturi

- Noul Testament, Editura Institutului Biblic si de Misiune (EIBM) al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993
- Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M., Bucuresti, 1975
- Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos si Psalmii, Bucuresti, 1937
- Nouveau Testament. Interlimaire Grec/Français, Alliance Biblique Universelle, S.B.F., 1994
- Le Nouveau Testament, Loudres

2. Editii ale Mineielor

- Mineiul pe iulie, E.I.B.M., Bucuresti, 1984
- Mineiul Lunii lui Ianuarie, E.I.B.M., Bucuresti, 1954
- Mineiul Lunii lui Ianuarie, Bucuresti, 1893

3. Tratate de spiritualitate

- CRAINIC, Nichifor, Sfintenia Împlinirea Umanului, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993
- POURRAT, P., La Spiritualité Chrétienne Des Origines de l'Église au Moyen Age, Ed. Lecoffre, Paris, 1931
- STăNILOAE, Dumitru, Asceza si Mistica, E.I.B.M., Bucuresti, 1992

4. Alte lucrări citate sau/si consultate pentru întocmirea prezentei teze

- ATANASIE CEL MARE, Viata cuviosului părintelui nostru Antonie, în PSB 16, E.I.B.M., Bucuresti, 1988
- COMAN, Ioan, Patrologie, vol. 3, E.I.B.M., Bucuresti, 1988
- DIONISIE AREOPAGITUL, Opere complete, Ed. Paideia, Bucuresti, 1996
- DIADOH al Foticeii, Definitii, în Filocalia 1, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992
- GEORGIOU, Ch., Dictionnaire grec-français, Paris, 1961
- GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele 5 Cuvântări Teologice, Ed. Anastasia, 1993
- IOAN SCăRARUL, Scara Raiului, Ed. Amarcord, Timisoara, 1994
- IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Ed. Librăriei Teologice, Bucuresti, 1938
- IOANIDU, G., Diktionaru Elino-Românesku, Bucuresti, 1864
- LARCHET, Jean-Claude, Thérapeutique des maladies mentales, CERF, Paris, 1992
- LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia, Bucuresti, fără dată
- MOSHU, Ioan, Limonariu sau Livada Duhovnicească, Alba-Iulia, 1991
- MATTA, el-Maskin, Sainte Antoine - Ascete selon l'Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993
- MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, în Filocalia [Românească], vol. 1, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992
- MARCU ASCETUL, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, în Filocalia 1, Ed. Harisma , Bucuresti, 1992
- MARCU ASCETUL, Despre Botez, în Filocalia 1, Ed. Harisma, Bucuresti, 1992
- MACARIE EGIPTEANUL, Scrieri, E.I.B.M., Bucuresti, 1992
- POPOVITH, Justin, Philosophie Orthodoxe de la Verité, Éd. L'Age D'Homme, Collection La Lumiere du Thabor, Lausanne, 1993
- QUASTEN, J., Initiation aux Peres de l'Église, tom. III, Paris, 1964
- SILUAN ATHONITUL, Între iadul deznădejdii si iadul smereniei, Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994
- SLăVESCU, MUNEANU-CÂRSTEANU, GIROVEANU, Dictionar francez-român, Ed. Gramar, Bucuresti, 1993
- SCHMOLLER, A., Concordantiae Novi Testamenti graeci, ed. quarta decima, W.B.S., 1968
- SOFRONIE, Arhimandritul, Despre temeiurile nevointei ortodoxe, Alba-Iulia, 1994
- STăNILOAE, Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991
- STăNILOAE, Dumitru, Viata si Învătătura Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, Bucuresti, 1993
- STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
- STEINHARDT, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994
- TSAMIS, Dimitrios, Patericul Sinaitic, Ed. Deisis, Sibiu, 1995
- VARSANUFIE si IOAN, Sfintii, Scrisori duhovnicesti, în Filocalia XI, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1990
- VINTILESCU, Petre, Despre poezia imnografică, Ed. Pace, Bucuresti, 1937
- WEIL, Simone, La pesanteur et la grace, Ed. Plon., Paris, 1988
- YANNARAS, Christos, Ortodoxie si Occident, Ed. Bizantină, Bucuresti, 1995

***, Le Synaxaire, t. II, Ed. To perivoliti, Panaglias, Thessalonique, 1988
***, Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991
***, Patericul, Alba-Iulia, 1990
***, Scrierile Părintilor Apostolici, E.I.B.M., Bucuresti, 1995

Aceasta pagina a fost ultima oara modificata
la data de

TOP

Ultimele noutati din site

Nistea's Page (home)

I. Introducere

I.1. Spiritualitatea ortodoxă

I.2. Trăsăturile spiritualitătii crestine

I.3. Spiritualitatea în sfintele slujbe

I.4. Spiritualitatea Mineielor

II. Spiritualitatea poeziei slujbelor cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie

II.1. Consideratii preliminarii

II.2. Spiritualitatea troparelor, condacelor si icoaselor

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am , de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor

II.4. Spiritualitatea stihirilor canoanelor

III. Concluzii

III.1. Domenii preferate de imnografi în alegerea temelor si imaginilor poetice spirituale

III.2. Teme si imagini

III.3. Caracteristici poetice semnificative pentru spiritualitate în slujbele cuviosilor

III.4. Trăsături (caracteristici) generale de spiritualitate ale imnografiei slujbelor cuviosilor

III.5. Unitatea de ansamblu

NOTE:

BIBLIOGRAFIE

1. Editii ale Sfintei Scripturi

2. Editii ale Mineielor

3. Tratate de spiritualitate

4. Alte lucrări citate sau/si consultate pentru întocmirea prezentei teze

II.3. Spiritualitatea stihirilor de la Doamne strigat-am, de la Stihoavnă, de la Laude, si a Sedelnelor