Dincolo de
existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi
deopotrivă aproape în orice loc al manifestării sale, fiinţa
umană a încercat să-şi depăşească
condiţionările. Fie că era vorba despre utilitate, autoritate
sau tradiţie, omul a simţit mereu acea chemare lăuntrică de a răspunde
imperativelor necondiţionatului
(dat ca dar omului la crearea sa ), care, chiar şi în starea adamică
răsuna în conştiinţa sa ca un ecou, ca un glas de clopot ce
cheamă la rugăciune, însă biserica nu se vedea, fiind doar
intuită ca o posibilitate viitoare. Chipul lui Dumnezeu a fost prezent în
natura umană întotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu
după regăsirea acestuia. Aşa
a fost posibilă existenţa morală, trăită
şi asumată conştient sau inconştient. De-a lungul istoriei,
civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme de morală, unele
foarte bine organizate, altele mai mult bănuite şi trăite ca o
inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă
nu a existat popor, neam sau civilizaţie care să nu aibă anumite
reguli etice. Mai mult sau mai puţin, aceste etici s-au înscris pe coordonate
axiologice aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor. Excepţiile,
chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât să confirme această
teorie. Unitatea valorilor morale este, dincolo de diferitele accentuări
şi supralicitări temporale şi locale pe anumite valori, un fapt
care nu mai necesită argumentare. Dacă până la Întrupare
realizarea valorilor morale în planul imediat al vieţii a fost
distorsionată în diferitele momente ale istoriei şi în multitudinea
civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al moralităţii
şi sensul acesteia, din perpectivă
creştină (ortodoxă) este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. După acest moment
de timp, sensul istoriei a devenit evident, şi anume păşirea în
Împărăţie. Până la Întrupare oamenii erau chemaţi la
participaţie întru Binele absolut mai mult intuit, la o
existenţă morală izvorâtă dintr-o anamneză
imperfectă a stării paradisiace şi care putea să-i
conducă doar până în pragul Împărăţiei, dar
fără a conştientiza acest lucru (cu excepţia poporului ales
căruia i-a fost revelat), însă după Întrupare, păşirea
în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret,
şi accesibilă fiecărei persoane în parte. Existenţa
morală în Hristos este posibilă omului ca persoană, ca neam
şi ca omenire. Asumarea voită şi liberă a acestei
existenţe în Hristos, a crucii, este însă o chestiune care presupune
şi persoana şi neamul şi omenirea, şi ea se realizează
la nivelul conştiinţei, vizând, prin funcţia unificatoare a
acesteia, toate sferele de existenţă a umanului: sfera personală
şi cea comunitară: familie, etnie, ecumena.
Omul a fost creat pentru a se îndumnezeii, şi odată cu el întraga creaţie.Iar acest
lucru se face pornind de la persoană si până la ecumena.
Într-o
perspectivă ortodoxă, aşa s-ar putea defini globalizarea. Este,
cred, singurul mod posibil de realizare autentică a acesteia. Termenul
însuşi, acest neologism, „globalizare”, în perspectivă ortodoxă
nu-şi găseşte sensul. Şi până la urmă acesta nici
nu există. Finalitatea eshatologică este ca „toţi să fie una întru Hristos”,
şi doar în acest sens este acceptabilă globalizarea, ca realitate a
începutului de mileniu III.
Se
pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziţia
apostolului tocmai cheia de rezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”,
înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incerti-tudinii
omeneşti, „toţi să fie una...”, dincolo de care se
întrezăreşte o perspectivă sumbră, apocaliptică.
Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile ce conduc lumea, este o
consecinţă firească a dezvoltării societăţii
umane şi a nevoilor omului de autodepăşire şi realizare
„plenară”. Însă din această ecuaţie, omenirea elimină
termenul cel mai important, Hristos, Dumnezeul-Om,
înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei. În aceste condiţii viaţa
religios-morală nu mai este o necesitate absolută, ci devine
opţiune posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei devine
dependentă de criterii exterioare omului, şi care chiar atunci când
moralitatea minimală existentă în individ îl determină pe acesta
spre o viaţă morală bazată pe criterii religioase, ele
devin criterii contractuale sau altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus
contract cu Dumnezeu, de respectarea cărora (din partea lui Dumnezeu)
depinde rămânerea omului şi pe „mai departe” în autosuficienţa
unei vieţi formal religioase.
Globalizarea
aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-tare, de
comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi aplicare
unitară a conceptelor şi teoriilor în toate planurile concrete de
desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea”
conştiinţelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de
ideologii flexibile şi perfect adaptabile pe orice tipologie umană,
precum şi modele de viaţă confortabilă care să
includă şi ideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape
de înţelegere şi asumare a Crucii. Însă pe măsură ce
se îndepărtează (din punct de vedere temporal) de evenimentele
Învierii, Înălţării şi Cincizecimii,
această lume e tot mai vulnerabilă la ispitele potrivnicului (sub
diferitele materializări ale acestora). Iar de la anul 1054, ritmul
desacralizării a fost din ce în ce mai accelerat, culminând cu
această epocă post-modernă, care, asimilând veacurile trecute, a
fabricat în retortele sale atât argumentele,cât mai ales toate condiţiile
necesare realizarii noului Turn Babel:
mondializarea.
Pentru
creştin în general şi creştinul ortodox în special
(înţelegând aici nu pe cei care oficial aparţin prin botez
ortodoxiei, ci pe cei care cu toată fiinţa încearcă
să-şi trăiască ortodoxia la modul deplin al vieţii în
Hristos) noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează nu sunt
uşor de acceptat. Şi asta pentru că ele înseamnă alinierea
la sisteme de valori care nu de puţine ori sunt opuse valorilor
Tradiţiei Ortodoxe. Din aceste motive, implicaţiile globalizării
în viaţa religios-morală sunt prezente în mod dureros atât la nivel
personal cât şi la nivel comunitar.
Cu
toate acestea, dacă rămânem fideli Tradiţiei şi ţinem
cont de adevărul revelat că fiinţa eclesială – Biserica lui
Hristos – „porţile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18),
înseamnă că şi această nouă provocare, globalizarea,
poate fi transformată în sens hristocentric,
devenind un instrument pus în slujba ţelului final, eshatologic al
omenirii. Chiar dacă intenţionalitatea declarată a
globalizării este una pur umană, dar de fapt antihristică
prin autonomizarea conştiinţelor în raport cu Dumnezeu, ea poate fi
transformată în sensul atoateunităţii inţiale, paradisiace. Există posibilitatea de a
rămâne în viaţa autentic religios-morală şi de a extinde
această viaţă de la nivelul personal la cel comunitar, iar
această posibilitate aparţine prin excelenţă modului teandric de existenţă aşa cum îl defineşte, îl
trăieşte şi îl propovăduieşte Teologia Morală a
Bisericii Ortodoxe.