II.Premise ale globalizării. Transformarea istorică a ideologiilor globaliste şi reflectarea acestora în planul religios-moral

 

            Am arătat mai sus că unitatea vizată de toate concepţiile globaliste este un deziderat creat de tensiunea către sentimentul atoateunităţii care l-a stăpânit pe Adam până la cădere. După cădere, întors către în afară, omul vede şi simte o îngrozitoare ruptură între el şi ceilalţi oameni, între el şi celelalte fiinţe. Izolarea în care se cufundă este din ce în ce mai egoistă şi aceasta îl face să piardă treptat simţământul atoateunităţii neamului omenesc. [1] Însă neîntunecarea totală a chipului lui Dumnezeu din om face ca amintirea acestei atoateunităţi să fie mereu prezentă, deşi în mod distorsionat. Omul îşi simte chemarea spre comuniune cu care a fost zidit, simte că această comuniune şi unitate îi dau o anumită forţă de viaţă, o anumită întărire a existenţei sale. Însă aşa cum diavolul deţine conştiinţa de sine ruptă de Dumnezeu, şi l-a împins spre aceasta şi pe om în Rai pricinuind tragedia căderii, tot diavolul a ispitit mereu umanitatea spre a-şi împlini tensiunea internă către unitate şi comuniune, în afara lui Dumnezeu. Deturnând sensul unităţii spre care să tindă, ispititorul a deturnat întreaga existenţă umană spre moduri de realizare a acestei false unităţi, moduri specifice epocilor istorice ale umanităţii, dar care au avut toate această caracteristică a încercării de eliminare a lui Dumnezeu din viaţa omului. Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, modelul autentic al unităţii absolute nici nu era posibil. Însă de la Înălţare şi Cincizecime modul de realizare a atoateunităţii iniţiale este cel liturgic-eclesial, divino-uman. Restaurarea divino-umană a omului creează în el simţământul şi conştiinţa atoateunităţii macrocosmosului [2] , pe care e chemat să o realizeze.

               Turnul Babilonului reprezintă prima încercare concretă de mondializare autonomă. După ce a încercat să se edifice pe sine în mod autonom faţă de Dumnezeu în plan individual şi familial prin (Adam şi Eva), omul a încercat această edificare şi pe plan comunitar, prin normalizarea stării de instinctualitate agresivă antediluviană. După potop, la nici cinci sute de ani, tendinţa de  autonomizare  stăpâneşte  din  nou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntem fiinţe supreme, lucru ce se va manifesta în toate imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturor acestora stă păcatul  mândriei: omul nu vrea să rămână în hotarele în care l-a aşezat Dumnezeu ci se vrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care cel mai impunător, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şi acum: unitatea omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii lucrează împreună, îşi unesc forţele într-un efort comun de realizare a unei suficienţe pur umane care să le asigure satisfacerea confortabilă a propriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat încă o şansă umanităţii prin „amestecarea limbilor”: imposibilitatea realizării turnului a dat redat posibilitatea de întoarcere către Creator. Însă în acest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma tehnologiilor digitale şi a Internet-ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât oricând materializarea dezideratului unităţii în afara lui Dumnezeu.

 

            II.1.Imperiile antichităţii

 

            În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperă faptul că o viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii. Dacă cele din Extremul Orient şi de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându-se de locurile concentrării iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stării antebabilonice, construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct de vedere moral, cele rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează o puternică nostalgie antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririi sufletului” (deşi în mod distorsionat ), dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cu forţa a altor popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”.Asiro-babilonieinii, întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, încearcă şi ei refacerea unicei stăpâniri. Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei (toate acestea încercând realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice) trădează originea comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice. Originea comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numele zeităţilor, destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El („cel puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal), prin care toate popoarele de origine semită desemnau zeul suprem [3] (deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim). Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Hristos şi se păstrează până în Siria de azi. Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pe latura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale aveau un accent umanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene(Hammurabi). Imperiul persan şi religia acestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat în legiunile imperiului roman şi are o revenire spectaculoasă (desigur, sub alte denumiri)  în neopăgânismul sincretismului contemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon venea să satisfacă aceeaşi tensiune ascunsă, nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Însă Macedon are meritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmaşul neamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face posibilă edificarea istoriei universale în noua eră a lui Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri, trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism [4] , iar începutul a fost făcut de Alexandru Macedon.

 

            II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii

 

                    Interpretarea patristică a binecuvântării date de Noe fiilor săi, ca Iafet să locuiască în „locaşurile lui Sem”, este ca mântuirea să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu. După amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecare căutând unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor. Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche [5] , fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrarea totală a lumii vechi în cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelor şi culturilor într-o umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare a ideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de la Babilon, afirmarea unică a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă sincretismul religios care a luat naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmă începutul istoriei universale în faptul formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global a constituit premisa răspândirii mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei, faptul că Mântuirea este opera la care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesară crearea unui cadru universal în care aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiul roman aparţine antichităţii, el este în acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că în afară de sensul facilitării transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţa sa el încununa păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om în istoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii” însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi, afirmarea universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti. Dincolo de superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor ca lucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că în faţa veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturii omeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în sine o boală purtătoare de moarte. [6] Acest lucru este însă valabil numai în perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru că privite ca realizări ale umanităţii îndumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat cultura elină, cu arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei, transfigurând-o. În acest sens a existat un alt model istoric: Imperiul Bizantin.

 

            II.3.Imperiul Bizantin şi cultura creştină

 

            În demersul temei analizate, sublinierea unor particularităţi esenţiale ale civilizaţiei bizantine este necesară. Format pe structurile moştenite de la bătrâna Romă, având cea mai bună organizare administrativă, juridică şi militară posibilă, Bizanţul a asimilat creştinismul adaptându-se cerinţelor acestuia şi dezvoltându-se din punct de vedere social, cultural-artistic şi chiar politic, pe temeiul filosofiei divino-umane a acestuia. După perioada cruntă a persecuţiilor creştinismul primeşte pe rând libertatea de manifestare istorică după anul 313 (prin Edictul de la Milano), şi mai târziu statutul suprem de religie oficială a statului. Controversele diferitelor interpretări istorice referitoare la această oficializare a creştinismului (ca religie de stat) nu au găsit nici azi finalitate. Dacă vorbim despre creştinism ca religie în rândul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi de exprimare, mai ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxă creştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere toate planurile existenţiale ale omului. Pentru prima dată personalitatea umană este privită conştient în perspectiva eshatologică a veşniciei, şi de aici legătura sa directă şi indisolubilă cu Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu Mântuitorul şi Dumnezeu Sfinţitorul. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual de existenţă, iar la nivel comunitar, adunarea euharistică este modelul social de existenţă. Întreaga viaţă a statului se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ (viaţa statului cu toate aspectele ei se subordonează şi integrează vieţii eclesiale) este imaginea basileului bizantin, intrând pe uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile patriarhului de Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viaţă teonomă şi doar sub acest aspect el poate fi privit ca model de organizare a societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia istorică a acesteia. Întinderea sa uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre superioritatea unui astfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin cultura s-a dezvoltat într-un mod extraordinar. Este perioada cea mai înfloritoare a literaturii şi artei patristice, acum se cristalizează şi se adâncesc ştiinţele, filosofia patristică şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la măsuri imposibile anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în Răsărit cât şi în Apus, având ca şi cunună Sfântul Munte Athos, au rămas referinţa şi modelul pentru întreg monahismul ulterior, până în zilele noastre. Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin, n.a.), în perioada sa de maximă înflorire s-a dezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală. Cavalerul, ca exponent al laicului creştin, şi monahul, reprezintă personalitatea umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele cavalerului şi rasa monahului sunt armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi spiritual, a devenit independentă faţă de acţiunea forţelor stihiale exterioare care o sfâşiau în bucăţi. [7] Iar această independenţă  o oferea tocmai faptul de a fi creştin, adică de a fi botezat în numele Sfintei Treimi şi de a primi Sfânta Euharistie. Omul bizantin, practicant constant al virtuţilor creştine şi încercând să trăiască teandric conştient, putea să dispună de necondiţionarea sa, care îi făcea existenţa (atât individuală cât şi socială) hristocentrică, indiferent de condiţionările exterioare care ar fi putut să-l revendice. Datorită acestor caracteristici ale vieţii morale cunoaşterea a fost liberă să evolueze în sens teonom, şi organizările exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în acest sens. Modelul bizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în particular cele româneşti. Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa cetăţenilor şi în cea a statului, a supravieţuit în aceste ţări, mai ales în Ţările Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest sens fiind structura intimă a poporului român,  pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa istorie, ce poate fi caracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la credinţa ortodoxă.

               Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv ea nu poate fi nici model absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cu necesitate să fie, un reper, o referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acest context al globalizării.

 

II.4.Consecinţe religios-morale ale Marii Schisme din 1054.Disputa canonică Orient versus Occident [8]

 

Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului (cu tradiţiile şi culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultură elină) în im- periul roman continuat apoi în mod strălucit de imperiul bizantin (ca variantă autentică a acestei întălniri mondiale între Răsărit şi Apus prin creştinism), tot latinitatea se face vino-vată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce a avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă din anul 1054. Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale papalităţii (generatoare ale schismei) rămâne intenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe unitatea Bisericii lui Hristos. După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofere existenţei umane principiile de viaţă soteriologice, trebuia poate (în planul iconomiei divine) ca acestea să poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, şi anume în chipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie, trebuie menţionat că după o mie de ani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şi asistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul rămâne fidel ecumenicităţii primelor şapte sinoade, în toată atitudinea sa privitoare la om şi viaţă, la om şi lume, Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţii este statul papal care există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se supunea suveranului pontif, care muta astfel cercul său de responsabilitate de la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizarea împărăţiei papale, pe temeiul reprezentării terestre a lui Hristos în persoana papei. Această deturnare a avut loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat cultura şi civilizaţia apuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel, creştinarea acestora a dus, la numai 100 de ani (de la întâmplarea sa) la simplificarea creştinismului. [9] Prin Carol cel Mare se realizează o replică la Imperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii sale. Dar, în loc să se asimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează creştinismul transformându-l după caracterul său dat de structura neamurilor migratoare. Această transformare pleacă de supunerea juridică a mesajului evanghelic, perspectivă propusă de Fericitul Augustin. Teoria justificării de mai târziu, prin care raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după modelul satisfacerii onoarei cavalereşti, se transpune şi pe plan politic devenind politologia care din partea lui Dumnezeu justifica orice acţiune exterioară şi orice conducere care urma sa aplice rânduielile Acestuia. [10] Astfel, Schisma de la 1054 înseamnă autonomizarea occidentului faţă de valorile autentice ale creştinismului, înseamnă abdicarea acestuia de la modul de viaţă teonom, teandric, la nivel individual, social şi statal. Semnul central al diferenţelor va fi de această dată sensul universalităţii. [11] În lumea preromană universalitatea era percepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină universalitatea va fi înţeleasă diferit în viziunea occidentală şi în cea  răsăriteană, de aici pornind şi toată evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. În perspectivă ortodoxă Biserica este expresia izbăvirii, a mântuirii globale, întregi, universale a omului. [12] De aceea, univer-salul se află în fiecare Euharistie. Fiecare Sfântă Liturghie (ca şi adunare euharistică) e realizarea Bisericii în întregimea ei, e arătarea unui mod de existenţă, arătarea vieţii în întregimea şi plenitudinea ei, [13] mod de existenţă în care Biserica are posibilitatea de a învinge moartea. De aici izvorăşte şi noua coordonată religios-morală a vieţii în Răsărit: viaţa în Hristos, care înseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa cu Dumnezeu, relaţie ce se cuprinde în termenul de iubire. În iubire Biserica îşi realizează universalitatea înţeleasă ca deplinătate. Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şi redobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de a exista. [14]

Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care l-au constituit, a asimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii) centrată pe aspectul geografic, al expansiunii spaţial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic de autoritate, Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea ce înseamnă că adevărul nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de viaţă în perspectivă soteriologică, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi scolasticii: „veritas est adequatio rei et intellectum” – adevărul e adecvarea dintre lucru şi intelect. [15] Pe baza acestei definiţii cultura occidentală s-a dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei credinţe definite ca acceptarea intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-a face cu plinătatea vieţii. Afirmând că pe fundamentul înţelegerii mântuirii ca redobândire a deplinătăţii posibilităţilor existenţiale umanitatea ar fi putut construi Cultura şi Civilizaţia prin excelenţă, la nivel absolut, Yannaras exemplifică concret modul disputei canonice Orient versus Occident prin compararea Sfântului Grigore Palamas cu universitatea şi a lui Toma d-Aquino cu grădiniţa, la nivel filosofic şi al culturii. [16] Dar, tot aici constată că, în ciuda acestui fapt, cultura răsăriteană de după momentul 1848 tânjeşte şi se îndreaptă vertiginos către occident, neînţelegându-şi destinul (sau poate deturnându-l voit la nivelul elitelor intelectuale şi politice). La începutul secolului XXI ar trebui, însă, să rejudecăm şi să reevaluăm lumea nu la nivel filosofic şi cultural, ci la nivel existenţial, a cărui latură principală trebuie să fie cea duhovnicească. Dacă Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi la o tendinţă de unificare şi mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgâ-nismului, acestea neavând în ele nimic duhovnicesc. Datorită schismei ca răspuns la adaptarea creştinismului la un mod de existenţă exterior şi individual, exteriorizarea care a născut societăţile apusene şi mai apoi pe cele orientale (ca obligativitate de integrare în circuitul mondial impus de occident), societăţi în care comunităţile şi-au pierdut sensul de comuniune de persoane devenind alăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să unifice astăzi această masă de indivizi într-un conglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei occidentale: individualism şi raţionalism, transformate la rândul lor în ultraeconomism liberal, în eficienţă economică cu orice preţ. După  anul 1054, separaţia Occidentului de sensul teonom al universalităţii a condus la evoluţia culturii, civilizaţiei, ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea apocaliptică a autonomizării la nivel global.

 

  II.5.Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune

 

         Odată realizată ruptura, lumea de după schismă s-a dezvoltat în sensul dorit de occident, lucru la care a contribuit din plin şi orientul rămas necreştin. Un prim moment dureros îl reprezintă cruciadele mai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada a IV-a). Ca şi tendinţă de impunere a creştinismului cu forţa, cruciadele erau din start sortite eşecului, pentru că eliminarea liberului arbitru din conştiinţa şi viaţa religioasă nu este o caracteristică creştină. Hristos se asumă şi se trăieşte în mod liber. Războiul religios nu a fost şi nu este nici astăzi o soluţie. Dar ca şi azi, şi atunci el a fost un pretext sub auspiciile căruia paplitatea şi statele vasale ei şi-au justificat dorinţele de expansiune teritorială. Victoria deplină a statului autonom faţă de Dumnezeu, se realizează odată cu căderea Constantinopolului în 1453, cînd cu acordul tacit al papalităţii, capitala ortodoxiei cade definitiv sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare şi riguros însuşite, monoteiste, imperiul otoman. Fără a face radiografia islamului este de amintit că, cu toate lipsurile sale evidente în plan doctrinar şi cu toate neputinţele mistice, această religie şi-a afirmat întotdeauna caracteristicile adânc teonome. Ideea unui djihad – război sfânt – împotriva celor care nu le respectă credinţa s-a păstrat până azi în islam, iar morala fermă, dură şi uneori absurdă bazată pe fundamenta-lismul religios este în anumite puncte preferabilă laxismului occidental.

Întreaga istorie apuseană, de la Marea Schismă şi până la Revoluţia franceză, se bazează pe mutarea definitivă a accentului de la Dumnezeu la om, lucru care s-a definitivat în secolele XIX şi XX. Încercarea de raportare la cultura antică se poate înţelege ca mărturisire ascunsă a occidentului că resimte inferioritatea sa culturală, şi ca ambiţie de a o schimba în superioritate asupra răsăritului de care s-a desprins. Pe toate planurile, articularea creştinismului apusean pe structura culturală a antichităţii greceşti a avut meritul de a încerca să realizeze umanismul creştin, ceea ce a şi reuşit în perioada timpurie a Renaşterii.     

        Renaşterea a voit să revalorizeze omul, să-l aşeze în propria sa libertate de manifestare, să elibereze forţele creatoare omeneşti. Urmare a rigorilor catolicismului, care a adus o latură juridică în toate aspectele vieţii, epoca renascentistă a vrut să elibereze omul de sub aceste rigori, uneori absurde. Însă preţul plătit a fost imens, şi anume secularizarea culturii umane, sub toate aspectele ei. Chiar dacă realizările pe multe planuri sunt incontestabile, întoarcerea de la divin la uman prezentă în toată cultura Renaşterii nu putea să aibă o finalitate benefică. Iar această finalitate a fost secolul revoluţiilor, apoi cel al războaielor mondiale şi într-un sfârşit cel al globalizării, în care trăim. Fundamentarea tuturor ideologiilor laice din Renaştere a însemnat evoluţia lor spre finalitatea globalistă. Îndreptarea omului spre natură din antichitate a constituit miezul şi al Renaşterii, care înseamnă o întoarcere la temeiurile naturale ale existenţei, ignorând pe cele spirituale dezvăluite în Noul Adam – Hristos. Astfel se crează terenul propice pentru dezvoltarea umanismului, care înseamnă înălţarea omului, aşezarea sa într-o poziţie centrală. [17] Chiar dacă acesta a descoperit individualitatea umană punând-o în mişcare deplină, prin întoarcerea la natură umanismul umileşte existenţa umană negându-i originea superioară, divină. În plan moral, de la viaţa în Hristos a Evului Mediu (bizantin), omul va ajunge la morala libertăţii naturale şi în final la laxismul moralei iezuite, care nu poate duce decât la o anumită secătuire a fiinţei umane. Berdiaev afirmă pe bună dreptate că măreaţa încercare a libertăţii omului din renaştere şi umanism era inevitabilă în plan providenţial. [18] Omenirea trebuie să ajungă la Împărăţia lui Dumnezeu în mod liber, recunoscând în Acesta singura alternativă viabilă, lucru cu neputinţă în absenţa libertăţii şi sub rigorile Inchiziţiei catolice. Stadiile umanismului sunt diferite, deci. El începe cu Renaşterea, în care asistăm la înflorirea lui pe baze creştine, din surse creştine, catolice. Continuă apoi cu epoca Reformei protestante, care e apanajul neamurilor germanice. Conştiinţa creştină catolică (de la care Renaşterea nu a abdicat niciodată) afirma existenţa a două principii: divin şi uman, dar şi independenţa omului faţă de Dumnezeu. Conştiinţa protestantă, însă, centrează numai pe Dumnezeu, după învăţătura despre har a Fericitului Augustin, care nu prea lasă loc libertăţii. Astfel, conştiinţa religioasă protestantă afirmă numai pe Dumnezeu şi natura divină, negând libertatea umană ca principiu existenţial, punând bazele filosofiei germane a monismului idealist. [19] De aici, întreaga etică protestantă a predestinării ce a stat la baza doctrinei capitaliste a secolelor următoare. În planul raţiunii, apariţia omului renaşterii a dus în secolul XVIII la apariţia Iluminismului, curent ideologic raţionalist, care afirma superioritatea raţiunii umane în faţa oricăror principii, ceea ce înseamnă o diminuare a calităţii acesteia prin ruperea de raţiunea superioară care îl unea pe om cu cosmosul divin. Astfel, de la schismă la revoluţia franceză omul a trecut de la teonomie la autonomie, lucru favorizat de religia şi morala catolică. În planul culturii şi ştiinţei omul a autonomizat cunoaşterea prin ceea ce s-a produs în Renaştere, propunând un model universal de umanism. În plan religios, protestantismul a fost răspunsul umanist la rigorismul catolic. Faptul că papismul a impus cu forţa, prin Inchiziţie, un mod de viaţă fals teonom, concretizat în viaţa religios-morală de tip contractual prin raţionalismul, naturalismul, legalismul şi jurisdismul moralei catolice, a dus la apariţia Reformei şi a multitudinii de secte desprinse din aceasta, toate caracterizate printr-o viaţă religios-morală de asemenea falsificată, pe coordonatele individualismului, subiectivismului, liberalismului şi centrifugalismului. [20]   Iar dacă protestantismul german avea încă o anumită rigoare morală, chiar dacă centrată pe autoafirmarea umanistă (accentuat socială) „replierea” catolică în faţa acestuia, din dorinţa de a recâştiga „teritoriile pierdute”, s-a desfăşurat pe două fronturi. În Apus a fost „lansat” modelul iezuit avînd două caracteristici lipsite de orice morală creştină: cazuismul şi probabilismul, ajungându-se astfel la justificarea celor mai abominabile crime şi celor mai abjecte manifestări ale instinctualităţii umane, morala iezuită proclamând în acest fel creştinismul fără principii creştine (chiar anticreştine). [21] În Răsărit, fenomenul uniaţiei a condus la diferenţieri culturale şi sociale bazate tot pe un sistem lax de privilegii acordate ca recompensă a unirii cu Roma. Urmările acestuia se pot vedea astăzi şi în România, în divergenţele nerezolvate dintre greco-catolici şi ortodocşi privitoare la locaşurile de cult.

Într-un anumit sens, se poate afirma că iezuiţii au pus bazele amoralităţii societăţii europene de azi şi care constituie baza pentru viitoarea societate mondială, care va avea (după viziunile profetice ale monahismului oriental) ca o caracteristică esenţială imoralitatea, devenită firesc şi obligativitate. [22] Astfel, pe coordonata religios-morală s-a ajuns de la universalitatea primelor sinoade  la fărâmiţarea sectaristă a secolelor XIX – XX, iar schisma a fost cea care a condus umanitatea spre afirmarea umanismului în ştiinţă şi artă prin Renaştere, în religie prin Reformă, în sfera raţiunii prin iluminism, culminând cu sfera social-politică prin revoluţia franceză. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate, egalitate, fraternitate, nu sunt altceva decât denaturări ale condiţiei umane. Libertatea înseamnă o integrare în Voia divină şi nu exercitarea fără limite a tuturor drepturilor omului. Egalitatea se realizează numai în sensul că fiecare existenţă umană posedă chipul lui Dumnezeu şi e chemată să parcurgă drumul spre asemănare, indiferent de poziţia sa socială, deci egalitatea socială este o utopie pentru că lumea e creată ierarhic. Iar fraternitatea este denaturarea ideii creştine de frăţie în Hristos. Ca atare, denaturînd sensurile noţiunilor, revoluţia franceză a vrut să centreze definitiv şi irevocabil pe om, eliminând din acesta natura spirituală. Promisiunile revoluţiei nu s-au realizat, însă tocmai potenţialitatea introdusă de ele a făcut posibilă dezvoltarea în secolul XIX şi materializarea în secolul XX a doctrinelor socialiste şi comuniste, ca şi a celor liberale, capitaliste.

 

            II.5.1.Neam şi naţiune.Deturnarea naţionalismului 

            Dumnezeu a hotărât existenţa neamurilor şi împrăştierea acestora pe pământ. Omenirea a urmat această poruncă postbabilonică ipostaziindu-şi existenţa în neamuri (etnii) până în zilele noastre. Faptul că Dumnezeu a hotărât existenţa omenirii în neamuri până la sfârşit este mărturisit de Întreaga Scriptură, Vechiul Testament, Evangheliile şi Apostolii şi mai ales cartea Apocalipsei: „Tulburatu-s-au neamurile [...]Înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pământ”(Psalm 45,6-10); „Şi va judeca între neamuri [...]şi sabia nu o va mai ridica neam împotriva altui neam...”(Isaia 2,4-7); „şi braţuri şi seminţii dintru el se vor scula şi vor spurca sfinţirea puterniciei...”(Daniil 11,31-32); „de la faţa Lui se vor sfărâma popoarele...”(Ioil 2,6); „ Şi la toate neamurile trebuie mai întâi să se propovăduiască Evanghelia”(Marcu 13,10); „...că de vinul curviei ei au băut toate neamurile...”(Apocalipsa 18,3). Ca atare, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu are în vedere îndumnezeirea omului în cadrul neamului său. De aici şi conştiinţa apartenenţei la neam, care trebuie să fie însă în mod obligatoriu hristocentrică. „Un neam atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să-l urmeze pe Hristos”, afirma Simion Mehedinţi. [23] Acesta e singurul criteriu de existenţă al unui neam ca şi persoană colectivă. De-a lungul istoriei, neamurile care au venit la creştinism au avut, în marea lor majoritate, o perioadă necreştină, din care motiv istoria bisericească universală e plină de momente de încreştinare a acestora. Între ele, cazul particular al neamului românesc se diferenţiază clar: noi ne-am născut creştini. Sinteza daco-romană a fost simultană cu cristalizarea conştiinţei creştine. Părintele Stăniloae afirmă că finalitatea apocaliptică a „umblării în lumina cetăţii luminate de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului” a neamurilor, se referă la acea parte din neamuri care a trăit pe pământ în credinţa în Hristos. Dar, acea parte din fiecare neam va fi luminată de slava lui Dumnezeu în ceea ce are deosebit acel neam de altele. [24] În acest sens, deosebit de alte neamuri, românii au geneza creştină, mărturisită de sacrificiile martirilor. Iar geneza creştină a neamului implică faptul că sufletul românesc, etosul său este Iisus Hristos. Un neam nu este un masiv social, ca la antici, ci odată cu Învierea şi Cincizecimea el primeşte misiunea de a duce la nemurire pe etnicii săi: „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”(Efeseni 3,14-15). Ca şi comunitate spirituală, neamul românesc se organizează euharistic, după  modelul bizantin. De-a lungul istoriei Sfânta Liturghie a fost darul primit şi păstrat de români în orice moment, a fost  liantul care i-a ţinut împreună în faţa oricăror încercări. [25] Deşi naţiunile erau formate încă la sfârşitul Evului Mediu, existenţa lor ca atare şi apariţia naţionalismului ca ideologie s-a produs după independenţa americană (1776) şi revoluţia franceză (1789). Adevăratul naţionalism, ca şi înţelegerea şi interpretarea autentică a naţiunii este ca ipostaziere a etnicului într-o formă concretă, care să poată fi reprezentativă pentru un neam. În acest sens, „naţiunile sunt după cuprinsul lor eterne în Dumnezeu, Dumnezeu pe toate le vrea” (Dumitru Stăniloae). De aceea suntem datori să ţinem la „existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să o suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti”. [26] Astfel, fundamentul uman al naţionalismului autentic nu va fi niciodată naţiunea înţeleasă ca popor, adică oamenii cu aceeaşi origine etnică şi care trăiesc într-un anumit moment istoric, ci va fi naţiunea înţeleasă ca neam, comunitatea supraistorică a tuturor generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, de acelaşi „sânge” şi de aceeaşi „limbă”, identitatea şi unitatea lor mistică în faţa lui Dumnezeu. [27] Astfel, adevăratul naţionalism implică mai mult apartenenţa la neam, în sensul său autentic. Linia fiecărui neam reprezintă axa esenţială a existenţei naţionale, pe care se întâlnesc cu ce au mai reprezentativ cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă. [28] Ideea naţionalismului ca viaţă a unui popor cât mai aproape de această linie a neamului a fost dezvoltată în doctrina naţional-creştină, care ar fi putut prinde viaţă într-o manifestare istorică a neamului românesc, în generaţia interbelică. Însă tocmai autenticitatea şi fundamentarea sa eshatologică în Hristos a făcut ca aceasta să fie compromisă printr-o nefastă implicare politică, atât pe plan intern cât şi pe plan extern prin filogermanism, liderul acesteia (despre care părintele arhimandrit Teofil Părăian, marele duhovnic de la Sâmbata de Sus afirmă ca a fost cea mai puternică  personalitate românească pe care a sfinţia sa a cunoscut-o [29] ) asasinat şi doctrina naţional- creştină degenerată în ceea ce s-a întâmplat în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Acest sens al naţionalismului regăsit de generaţia română interbelică a fost deturnat iniţial de momentul 1848 care a reuşit pe plan ideologic ceea ce Franţa nu a reuşit la 1789. Din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului naţiunile au devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor. Universalul este rânduit să se întrupeze în formele particulare ale naţionalului [30] , care face parte din ontologia umanului. Naţionalitatea nu poate fi schimbată sub nici o formă chiar şi în zilele noastre în care până şi sexul poate fi schimbat, ea însoţeşte persoana de la naştere şi până la moarte, volens-nolens, ceea ce deschide perspectiva realităţii că ea va însoţi individul şi după moarte şi la Învierea cea de obşte. În acest sens naţionalismul de tip creştin, eshatologic, pare a fi singurul legitimat, firesc, şi el reprezintă conştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei identităţi supraindividuale obiective. [31] Denaturările acestui tip de naţionalism s-au produs în secolul al XIX-lea (al naţionalităţilor) şi în secolul XX, în două sensuri, ambele politice şi anticreştine, primul în sensul atentatului ateu ce a dus la disoluţia imperiilor tradiţionale şi la formarea statelor naţionale independente sau autonome. Acest tip de naţionalism ocult a fost abandonat odată cu dispariţia de pe scena istorică a imperiilor tradiţionale, şi înlocuit cu o vastă campanie antinaţională şi mondialistă, declanşată în perspectiva globalizării ce avea să fie pusă pe tapet mult mai târziu, la începutul mileniului III de existenţă creştină. [32] Cel de-al doilea este naţionalismul de tip comunist, născut în urma revoluţiei sovietice şi întreţinut în statele socialiste. Secolul al XIX-lea s-a folosit de naţiuni şi de sensurile denaturate ale naţionalismului pentru a pregăti şi instaura internaţionalismele secolului XX, ca ultime etape în pregătirea globalizării.

 

II.6.Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şi anularea tradiţiilor religios-morale

 

            Secolul XIX înseamnă pentru orice analist istoric sfârşitul Renaşterii umaniste, criza umanismului, procesul trecerii acestuia în opusul său. Omul, depărtându-se treptat de Dumnezeu, se autonomizează pierzând chiar şi trăsătura umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializate în existenţa tehnologică a secolului XX. Accentul trece de la persoană şi comuniune la individ şi societate, definitiv. Caracteristic apogeului umanismului este afirmarea individualismului pe de o parte şi afirmarea colectivităţii, a colectivismului ca dislocare şi dezagregare a individului în masa de indivizi, pe de altă parte. Berdiaev arată că cei doi seniori ai gândirii, practic cei care au cristalizat acest proces finalist al umanismului au fost Friedrich Nietzshe şi Karl Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus la individualismul acut materializat în secolul XX. În sine, căutarea nietzsheană nu a fost antiumană, însă soluţia propusă, de depăşire şi transformare a umanismului a avut o finalitate ce s-a dovedit antiumană, prin declararea necesităţii jertfei umanului în vederea apariţiei supraomului, înţeles în sens total anticreştin, prin nerecunoaşterea valorii sufletului omenesc. [33] Totuşi, ancorat la modul pătimaş în afirmarea individualităţii creatoare a omului, Nietzshe creionează un chip al supraomului în care există în acelaşi timp posibilitatea religiei antihristice, atee, satanice dar şi o autentică nădejde religioasă a unei stări superioare. [34] Nietzshe a negat omul în vederea realizării unui supraom posibil religios. De aceea individualismului acestuia i se pot acorda „circumstanţe atenuante”, pentru că liberalismul ce i-a urmat ca manifestare ideologico-politică putea să fie centrat pe o coordonată religios-morală. Faptul că în final nu a fost, nu poate fi imputat lui Nietzshe, aşa cum socialismul ca doctrină colectivistă trebuie imputat în mod evident şi necesar artizanului colectivismului dezumanizat şi anticreştin – Karl Marx. Deşi gânditor de excepţie, Marx neagă nu numai umanitatea omului cultivată în întreaga Renaştere, dar şi ideea unui supraom posibil religios. Mândria umană îndreptată împotriva lui Dumnezeu a găsit în Marx un exponent capabil să o exprime în forma cea mai de jos a negării oricărei religii. Pentru acesta, omul este dumnezeu şi destinat să folosească natura după bunul său plac. De aceea chipul omului (fără a mai vorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se pierde, ceea ce duce la înţelegerea acestuia doar ca unealtă subordonată colectivului. Colectivul va nega orice valoare în sine a umanului pur, şi ca atare preceptele morale umaniste îşi pierd orice sens la Marx. În viziune marxistă, arta şi ştiinţa se vor dezvolta pe morala colectivistă total opusă celei comunitare. În comunitatea creştină persoanele îşi au propria valoare pe care o pun în slujba acestei comunităţi. În doctrina colectivistă individul nu are nici o valoare în sine, singur colectivul este destinat să conducă existenţa omenirii. Astfel, ideologiile secolului XIX duc la dezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la individualismul liberalist nostalgic al izvoarelor umaniste ale Renaşterii dar incapabil să le reafirme, iar prin Marx la colectivismul socialist al maselor care neagă întreaga creaţie a Renaşterii, numind-o „o suprastructură ideologică deasupra unei baze economice în care domină exploatarea omului de către om.” [35] Aceste două ideologii se vor materializa în lumea secolului XX. Lăsând la o parte S.U.A., ca şi model al integralismului ateu sau cel mult fals creştin după care se vrea şi globalizarea lumii, vom spune că liberalismul ca şi expresie denaturată a libertăţii în toate sensurile, adică a afirmării unicei credinţe în libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit baza societăţilor occidentale. Regimurile liberale care afirmă în permanenţă drepturile omului (cerute după bunul lui plac) şi uitând de orice îndatoriri, stau la baza occidentului secolului XX. Astfel, o bună parte a lumii capitaliste s-a dezvoltat pe morala liberală (individualistă) a dreptului la liberă manifestare, ceea ce a condus la apariţia (în ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politică, în care absolut orice manifestare a omului, indiferent de moralitatea sau imoralitatea acesteia trebuie respectată. Astfel, absenţa cu desăvărşire a moralei creştine (în sens ortodox) va fi caracteristica liberalismului atât în politică (ca stat liberal) cât şi în viaţa de zi cu zi a umanităţii. Urmarea este inversarea valorilor fundamentale ale umanismului, creştinismul este adaptat nevoilor individuale şi sociale şi adus în forma în care să justifice orice atitudine umană. Feminismul, ca o degenerare a egalitarismului paşoptist, primatul psihologiei justificative freudiene în faţa moralei tradiţionale creştine, ca urmare „firească” a promiscuităţii sexuale şi a minimalizării rolului familiei tradiţionale în societate, vor constitui coordonatele morale ale secolului XX din care se vor dezvolta argumentele globaliste în plan relaţional intersexe. În plan politic, economismul şi eficienţa cu orice preţ vor fi noţiunile care vor pune bazele viitoarelor curente internaţionaliste ale liberalizării pieţelor de muncă, de capital, comerciale, ceea ce va conduce la ideea pieţei globale, ca argument al globalizării.

De cealaltă parte, ideologia socialistă reprezintă tot un fenomen integralist, dar centrat pe doctrina colectivistă. Dacă liberalismul s-a dezvoltat pe ideea progresului lumii în sensul progresului material şi satisfacerii sub toate formele a individului, anticipând astfel utopia raiului terestru alcătuit din indivizi ajunşi la autosuficienţa de sine prin exercitarea fără constrângere a propriei libertăţi, socialismul se dezvoltă pe temeiul progresului material al colectivităţii, în care indivizii sunt anulaţi sub aspectul oricărei libertăţi prin subordonarea lor unui centru coercitiv prin organizare şi regulamente de tot felul. Socialismul apare astfel ca o nouă sobornicitate, inversare a acesteia, falsificare a spiritului comunitar creştin, practic o încercare de înlocuire a acestuia în conştiinţa umană, pentru că omul a fost creat spre comuniune de la început. Socialismul, ca autonegare a individualităţii umane, reprezintă, paradoxal, o profundă separare a societăţii omeneşti, tocmai prin încercarea de organizare coercitivă a colectivităţii. Deşi în sarcinile propuse de mişcarea socialistă exista şi o morală valorică în plan pur uman, ea nu a putut fi atinsă tocmai datorită caracterului brutal al impunerii acesteia. În fond, orice morală din care Dumnezeu este eliminat e sortită eşecului. La nivelul secolului XX socialismul ideologic a condus la monstruoasa lume comunistă, mai întâi în Rusia, apoi în ţările satelit ale acesteia (printre care şi România) şi apoi şi în alte părţi ale lumii. Aspectul globalist al comunismului a fost evident, toate internaţionalele socialiste (ca organizaţii) au premers organizaţiilor mondialiste de azi.Deviza „proletari din toate ţările uniţi-vă”, (prezentă şi  la noi pe absolut toate publicaţiile propagandei comuniste) este dovada clară a intenţiei de internaţionalitate a mişcării, de anulare a graniţelor fireşti ale naţiunilor prin transformarea sentimentului naţional (fie el şi denaturat în naţionalism de tip comunist) într-un surogat de sentiment globalist bazat pe o unitate de gândire, muncă şi bine colectiv, într-un colectivism sans-frontieres. Într-un anume sens, acest internaţionalism s-a realizat în fostul „lagăr comunist” şi la nivel politic şi militar ( Tratatul de la Varşovia), şi la nivel cultural (pentru că nu mai era vorba de cultură ci doar de civilizaţia socialistă care trebuia să se manifeste şi în plan cultural), şi la nivel economic (piaţa închisă CAER, care asigura desfacerea producţiei din întreg „lagărul”), şi mai ales la nivel religios oficial. Folosesc termenul oficial, pentru că religia, devenită opţională exact ca în protestantismul occidental, s-a oficializat, existând culte permise şi nepermise, iar la nivelul Bisericilor Ortodoxe locale a fost impus şi exercitat un control excesiv, politic, menit să menţină religia la nivel formal, exterior, privând-o de orice urmă de mistică. O caracteristică esenţială a internaţionalismului comunist a fost lupta constantă împotriva religiei (în special a ortodoxiei), care a luat forme de la cele mai violente în Rusia şi în România imediat postbelică (un număr impresionant de execuţii de episcopi, preoţi şi credincioşi, distrugeri de biserici), până la cele mai perfide, ca izolarea şi marginalizarea credincioşilor practicanţi, infiltrarea de agenţi şi activişti în rândurile clerului (situaţie menţinută şi astăzi în toată România) şi educarea ateistă, chiar violent anticreştină a tinerelor generaţii, de la primii ani ai grădiniţei şi până la studiile universitare (a se citi organizaţiile de tip Şoimii Patriei, Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, şi perfida obligativitate a tuturor minţilor elitiste de a colabora cu regimul comunist în schimbul acordării dreptului la studii universitare şi doctorale externe).

Astfel, curentele internaţionaliste, atât cele derivate din liberalismul individualist cât şi cele derivate din socialismul colectivist, au avut ca scop ascuns anularea tradiţiilor creştine. Omul de tip nou propus de acestea urma să conlucreze (să muncească, în varianta comunistă) pentru obţinerea fericirii definite ca bunăstare materială supremă. Fie că era vorba de o colectivitate (alăturare) de bunăstări individuale, private, în capitalismul occidental liberal, fie că era vorba de o bunăstare a colectivităţii maselor de indivizi depersonalizaţi, o bunăstare „de stat” în societatea comunistă din stânga Cortinei de Fier, ideologiile secolului XIX materializate în societăţile statelor secolului XX propuneau utopia raiului pământesc fără Dumnezeu. Această idee a realizării unui paradis terestru înţeles ca viaţă dusă în sensul satisfacerii tuturor nevoilor naturii umane căzute reprezintă o denaturare şi o falsificare perfidă dar şi grosolană a ideii creştine de realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu [36] , adusă ca dar şi scop omenirii (nostalgie după adevăratul Paradis) de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

 

     II.7.În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil)

 

Derularea generaţiilor pe scena istoriei indică o succesiune ordonată a evenimentelor şi civilizaţiilor spre o finalitate, ceea ce arată că istoria lumii are un sens.În capitolul I am arătat că înţelegerea ortodoxă a sensului istoriei văzute este spre finalitatea eshatologică, şi că timpul istoriei are rolul de a pregăti veşnicia învierii. Dacă e perfect adevărat că umanitatea a fost creată de Dumnezeu pentru îndumnezeire, tot atât de adevărat este că ea s-a mişcat în istorie mai mult într-o autonomizare accelerată decât în sensul ei teocentric. Recapitulând evenimentele vedem că nostalgia atoateunităţii paradisiace a fost pe cale a se împlini în mod răsturnat la Turnul Babilonului. De atunci istoria civilizaţiilor şi a imperiilor s-a derulat în sensul refacerii unităţii antebabilonice, în afara lui Dumnezeu. Acest lucru a părut pentru o clipă realizat în Imperiul Roman, când prima dată orientul s-a întâlnit cu occidentul asimilându-se reciproc într-o civilizaţie a omului integral. Însă tocmai acest moment a fost ales de Dumnezeu pentru a-Şi „ţine” promisiunea făcută protopărinţilor de a trimite lumii un Mântuitor. Intenţia omului de a-şi construi o lume închisă în sine, autonomă dar globală, a fost folosită de Dumnezeu pentru a-l mântui pe acesta. Există o similitudine cu Babilonul. În fiecare moment cheie al istoriei, când părea că Lucifer e pe cale să-şi vadă visul cu ochii despărţind definitiv pe om de Dumnezeu, Acesta intervine: la Babilon amestecă limbile făcând să apară neamurile, iar în imperiul roman imprimând neamurilor sensul unirii în Hristos. Primul mileniu creştin a fost o luptă îndârjită a diavolului pentru a-l face pe omul rezidit în Hristos să cadă din nou. Odată ce a înţeles la Înviere că Hristos e Dumnezeu şi că „munca lui” de la Babilon încoace  a fost zadarnică, diavolul şi-a început cu migală construirea plasei în care să prindă din nou omenirea, deturnând-o de la sensul ei înnoit în Hristos. După o mie de ani se vede prima realizare „grandioasă”, cămaşa Mântuitorului e ruptă în două, unitatea credinţei zdruncinată considerabil. De acum începe în Apus „opera” de înlocuire a lui Hristos cu omul. Tradiţia divino-umană trebuia schimbată cu o tradiţie a omului, astfel că renaşterea, umanismul şi iluminismul pregătesc terenul, formând o cultură umanistă, înfloritoare economic, în care omul se aşează confortabil în centrul preocupărilor sale. Concomitent, Răsăritul ortodox e menţinut într-o viaţă exterioară plină de lipsuri şi nevoi, astfel ca revoluţiile secolului XIX să-l găsească dornic de a îmbrăţişa modelul occidental din toate punctele de vedere. Ar mai fi de amintit că în secolul XVIII, la nici trei sute de ani de la descoperirea Americii aici se pun bazele statului ce urma să joace rolul principal în globalizarea lumii. Formată dintr-un conglomerat de etnici diversificaţi şi animaţi de gândul singular al reuşitei totale în plan material, America va constitui modelul de ţară ruptă de orice tradiţie creştină şi chiar umanistă care îşi va construi propriile tradiţii în toate domeniile (chiar şi în religie), tradiţii care după modificări şi ajustări timp de aproape două sute de ani, constituie azi modelele impuse lumii în procesul globalizării.

Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi omul se îndreaptă spre progresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat naţiunile sub forma statelor naţionale, dar istoria contemporană ne lasă să întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstra incapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul neamului în cel de popor, şi pentru a experimenta în două moduri posibile evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumnezeu în omul modern. Aceste două modele s-au bazat pe cele două laturi ale ipostasului uman, cea personală şi cea comunitară. Cea perso-nală, degenerată în individualism şi folosind ca etică proprie protestantismul liberal, a evo-luat spre societatea capitalistă de azi, „occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cu forţa din conştiinţa umană, ci doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material. Deturnându-i mintea de la spirit la confortul material şi la căutarea în permanenţă a modurilor cât mai diversificate şi mai plăcute de realizare a acestuia, capitalismul a condus până la urmă la minimalizarea până la anulare a lui Hristos din conştiinţa individului, în mod liber, de fiecare în parte. În ce priveşte modelul comunitar, pus în teorie de Marx şi aplicat cu brio (într-o primă fază) de Lenin şi urmaşii lui, acesta a încercat scoaterea cu forţa din conştiinţa umană a Dumnezeului Hristos. Violenţa comunistă a ucis oameni, preoţi, monahi, credincioşi, a distrus biserici, a interzis cultul extern, însă nu a reuşit să-l scoată pe Hristos din sufletul omului. În ciuda tuturor conformărilor exterioare, oamenii ţărilor ortodoxe (în majoritatea lor) au rămas credincioşi în natura lor. Acest lucru este demonstrat de faptul că astăzi bisericile sunt arhipline la sat ca şi la oraş, dar mai ales de faptul că modelul comunist a fost scos de pe scena istoriei. Atunci când şi-au dat seama că dintre cele două modele puse în practică în încercarea de a-l scoate pe Dumnezeu din structura umană cel care a eşuat a fost cel impus cu forţa prin totalitarismul comunist, după comedia „războiului rece” jucată admirabil de mai marii lumii, lumea occidentală a întins „mâna salvatoare” sub forma perestroikăi, a revoluţiilor de catifea sau, în cazul României, a falsei libertăţi câştigate prin sacrificarea câtorva mii de oameni în parodia revoluţiei din 1989 care şi-a demonstrat structura anticreştină prin asasinarea familiei Ceauşescu în timpul sărbătorilor Naşterii Domnului. După un secol de experimente politice, sociale şi militare (incluzând atrocităţile celor două războaie mondiale), puterile lumii au înţeles că refuzul lui Hristos trebuie să vină de la sine, în mod liber, aşa cum vine şi acceptarea Lui, pentru a fi autentic şi deplin. Iar refuzul liber al lui Hristos se obţine numai prin înlocuirea Lui cu surogatul omului eficient, înstărit şi autosuficient, generat de individualismul liberalist, pentru că oprimarea şi obligarea la refuzarea Acestuia (aşa cum s-a întâmplat în ţările comuniste) nu a dus decât la întărirea (uneori involuntară şi paradoxal inconştientă) conştiinţei apartenenţei la Hristos. Totuşi, comunismul a avut „meritul” de a distruge iremediabil economia statelor peste care a domnit, şi de aici generarea uriaşelor probleme sociale şi economice  cu care se confruntă azi fostele enclave comuniste (inclusiv România). Însă exact acest lucru s-a şi urmărit, ca în momentul căderii (calculate cu minuţiozitate) cortinei de fier, să dorim cu înverşunare modelul occidental şi confortul material al acestuia. Altfel spus, colectivismul impus în mod forţat să genereze nevoia acută de individualism şi proprietate, pentru că aceasta e singura modalitate capabilă să întoarcă minţile de la Dumnezeu şi îndumnezeirea omului la necesităţile biologice ale acestuia şi la goana nebună pentru împlinirea lor. Astfel, rupt de tradiţiile creştine, cu o conştiinţă orientată tot mai mult spre propriul stomac, omul să accepte societatea globală şi „darurile acesteia” cu „sufletul pe tavă”, oferindu-se pe sine şi existenţa sa oricui i-ar satisface la modul deplin şi continuu necesităţile înţelese ca scop în sine. Comunismul a fost un rău de proporţii, însă ceea ce a lăsat în urmă îl depăşeşte.

S-au scris rafturi întregi despre societăţile şi modelele istorice, însă nici un autor laic nu se ocupă la modul serios de analiza acestora raportată la perspectiva hristocentrică. Dacă este amintit uneori Dumnezeu, El e mereu înţeles în perspectiva scolastică, neoaristoteliană în care Acesta s-a retras din lume după ce i-a dat acesteia legi după care să se conducă, sau în perspectiva protestantă după care destinul conduce în mod implacabil pe fiecare om şi neam spre finalitatea pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru el. Dar, dacă privim lucrurile în perspectiva ortodoxă, în care am fost aduşi la existenţă fiecare în parte pentru ca „ unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine, şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, vom observa că întreaga istorie a mileniilor creştine (şi nu numai) a fost condusă în mod subtil spre neacordarea din toată inima, cu tot sufletul şi într-un singur glas, a singurului răspuns viabil: „Ţie, Doamne!”. Comunismul a venit ca o încercare ( însă doar parţial reuşită) de a goli sufletul omului de nevoia sa fiinţială de Hristos, primită în Sfântul Botez, şi apoi să dispară (tot fără voia omului, după cum a şi venit) pentru ca „economia de piaţă” să umple acest loc gol cu nevoia de împlinire biologică, materială sau fals spirituală (idolatră), care este numitorul comun al lumii începutului de mileniu III. Aşa cum o ecuaţie are nevoie ca termenii săi să fie aduşi la numitor comun pentru a putea fi rezolvată, ecuaţia lumii a fost adusă la numitorul comun al ideologiilor globaliste în toate domeniile vieţii. Ca urmare, soluţia ecuaţiei se va obţine prin globalizare, acţiune pregătită cu perseverenţă atâtea mii de ani, care nu mai este doar inevitabilă ci şi iminentă. Va fi această soluţie Hristos? În perspectivă ortodoxă, ştim că Hristos este singura soluţie autentică, reală, dar rămâne de văzut în ce mod vom arăta acest lucru lumii întregi.