Buna, Elisabeta.

Omul este o unitate, chiar daca aceasta unitate are de suferit din pricina luptei interioare dintre "omul cazut, omul vechi" si "omul innoit de Hristos", cum spune Apostolul Pavel. Intelegând aceasta unitate a omului (trup-suflet-duh sau trup-psihic-duh), intelegem si de ce cele sufletesti si cele psihice (sau: cele sufletesti si cele duhovnicesti) se influenteaza reciproc.

Mediul si ereditatea pot predispune spre depresie, dar cauze mai puternice, legate de domeniul spiritual, sunt: culpabilizarea (din partea altora, dar si neputinta de a-si ierta siesi unele lucruri - omul se culpabilizeaza pe sine insusi), nostalgia bolnavicioasa a trecutului, fantasmele viitorului, increderea disproportionata in mintea proprie si propriile gânduri (de aici se naste ceea ce spui: "vanitatea întinsa la extrem").

Deci eu zic sa nu mai adaugam unei asemenea persoane sensibile alte "acuze" si "culpabilitati", ci sa stim ca fiecare om are neputintele lui, si, de acolo de unde este, face ce poate, urmeaza cat poate iubirea aproapelui. Si atunci harul lui Dumnezeu se revarsa in viata lui si regleaza multe, atât duhovniceste, cât si sufleteste/psihic, ba chiar si trupeste.

Doamne ajuta.
pr_iulian

P.S. In plus, se pare ca vremurile pe care le traim sunt grele dpdv psihologic pentru fiecare dintre noi. Un cunoscut psihiatru catolic francez (Dominique Megglé, intr-o carte ce exista si in româneste: "Monahul si psihiatrul. Convorbiri despre fericire" intre parintele Amédée Hallier si dr Dominique Megglé) spunea nu demult ca "azi granitele dintre sanatate si boala psihica devin tot mai relative si greu de deosebit"...