Doamne ajuta Mihaela.

Intr-adevar, "Judecata de apoi" nu este o afacere de contabilitate: judecata este faptul ca, trecând noi din aceasta lume (unde toate le vedem prin ceaţa si mai mult sau mai puţin strâmb) spre acolo unde toate vor fi descoperite, ne judecam pe noi însine la întâlnirea cu Iubirea, la întâlnirea cu Lumina, la întâlnirea cu Adevarul fara umbre.

Atunci atasamentele faţa de cele ale lumii acesteia vor tinde sa ne traga în jos.
Atunci propriile noastre pareri si opinii vor risca sa se întoarca împotriva noastra.
Atunci toate ne-iertarile faţa de aproapele noastru ne vor risca sa fim împotriva lui Dumnezeu cel iertator.
Atunci toate ne-iertarile faţa de noi însine vor risca sa ne chinuiasca, sa ne roada ca un vierme interiorul sufletului, mintea si inima.

Deci judecata aceasta este: starea noastra în faţa Domnului, care e Calea, Adevarul, Viata, Lumina, Iubirea. Cum ne raportam noi de fapt la Dumnezeu si la Domnul nostru Iisus Hristos este masura credintei noastre, si aceasta o sa aflam la judecata, când trecem la cel ce este Lumina si Adevarul -- Ioan 3, 16-20:

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.

In aceste sens, Judecata incepe din aceasta aceasta viata pamânteasca si scurta, si putem chiar sa facem din ea o lucrare duhovniceasca, în legatura cu pocainta si spovedania, în legatura cu recunoasterea (si acceptarea, fara resemnare) a propriei neputinte si a celei a aproapelui meu.

Deci cu adevarat la spovedanie primim aceasta "dezlegare" de toate ale noastre rele si rautati si scaderi, în masura în care ne pare rau, ne pocaim, adica ne schimbam atitudinea interioara (chiar daca mai apoi iarasi revenim la pacate din slabiciunea noastra omeneasca). Iar iertarea am primit-o atunci când ne-am "pocait", când ne-am întors spre Domnul, asa cum ne arata Domnul în parabola fiului risipitor.

De asemeni, la spovedanie suntem ajutati de catre duhovnic sa vedem mai clar slabiciunile noastre; suntem învatati cum sa luptam cu aceste slabiciuni; nu in ultimul rând, la spovedanie învatam sa ne dezlegam pe noi însine, cu lucrarea harului lui Dumnezeu, de gândurile care ne chinuie si ne macina sufletul, inima, mintea.

Pentru aceasta, Sfintii Parinti ne-au invatat o cale duhovniceasca mantuitoare: judecarea de sine. Sa învatam sa ne vedem propriile slabiciuni si neputinte, si sa intelegem ca aceastea contribuie la harababura dimprejurul nostru. Aceasta acuzare de sine însa nu este una culpabilizatoare, nu este o atitudine care ne împovareaza si mai mult viata. Ci este o recunoastere a slabiciunii proprii în fata Domnului în duh de rugaciune si umilinta / smerenie. Si atunci, minune! - Domnul va purta in continuare (cum a facut-o si in timpul vietii sale pe pamant) neputintele noastre, si jugul acestei vieti va deveni usor in ciuda faptului ca e plin de greutati, suferinte si incercari...

Dar aceasta este o cale pe care învatam a o aplica in timp, în tot timpul vietii acesteia pamântesti, si o tot aprofundam pâna ne ducem la Domnul.

Doamne ajuta.
p.iulian