Buna ziua.
Ma intâi de toate, cer iertare tuturor pentru pauza de prezentza pe forum...
Ma bucur ca puneti problema atât de clar, si sunt sigur ca raspunsurile ce se pot da la aceasta problema, nu vor fi niciodata atât de clare precum întrebarea !
Bine ziceti Dvs in motto'ul ce v-ati ales : "ma intereseaza sa traiesc , nu sa devin, ci sa fiu". Asa si eu, in legatura cu mine insumi, nu-mi pun întrebarea "ce ar fi fost daca...?", pentru ca acest soi de intrebari sunt absurde si fara folos : viata mea e asa cum e, si drumul meu e cel care este, si pe care il traiesc, si care nu e determinat, in cele sufletesti, de alegeri intelectuale -- credinta nu e atât credinta mea, ci credinta ce mi-a dat Domnul ; e un dar de la Dumnezeu, pe care eu doar l-am primit (si apoi lucrat, desigur).
Imi amintesc ca pe la 13-14 ani, în cautarile specifice acestei vârste, mi-am pierdut incet-incet credinta -- azi as spune ca e aproape un specific al acestei vârste punerea în chestiune a religiei ; în plus, nici nu prea avea cine sa-mi ma ajute sa gasesc niste raspunsuri oneste. Apoi, pe drumuri ocolite, am regasit-o pe la 19 ani -- sau mai degraba am fost regasit, in aceste cautari.
Nu povestesc niciodata momentul si felul in care am regasit pe Dumnezeu si Dumnezeu m-a regasit pe mine -- slabiciunea omeneasca face ca oamenii sa ridiculizeze unele lucruri care sub haina banalitatii ascund taina lui Dumnezeu.
Dar voiesc sa spun ca au fost niste etape, sau trepte, daca vreti, ca niste nivele ale Revelatiei :
- intai s-a nascut credinta (incredintarea interioara dincolo de explicatie, dar de nezdruncinat) in Dumnezeul personal, cum spuneti Dvs, dincolo de religii
- aceasta prima Revelatie este, cred, cea mai importanta, dar ea nu ajuta prea mult la a avea niste raspunsuri legate de felul/modul de viata "dupa Dumnezeu" -- asa, cautarile continua si omul ajunge la maximul Revelatiei : crestinismul, invatatura lui Iisus Hristos, care are in centrul ei Iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui
- in Crestinism, din motive exterioare (bogatia vesmintelor ori tot felul de istorii legate de preoti ori de institutia Bisericii etc.), nu am simpatizat de la inceput cu Ortodoxia, desi era confesiunea predominanta in România -- dar pâna la urma tot acolo am ajuns, caci ea poarta pâna in zilele noastre Traditia neintrerupta primita de Apostoli de la Iisus
Acestea sunt etapele drumului meu, si nu am motive - nici de credinta, nici intelectuale -, sa-l ascund, sau sa-l pun in chestiune. Ce pun in chestiune adeseori este masura in care eu reusesc sau nu sa urmez acestui mod de viata lasat de Mântuitorul Iisus Hristos si de Apostoli si de Parintii nostri...
Desigur insa ca m-am intrebat si eu : Dar ce e cu oamenii care s-au nascut intr-o alta cultura si civilizatie, care n-au cunoscut crestinismul, fie inainte de Iisus Hristos, fie in zilele noastre ? -- O incercare de raspuns la aceasta intrebare a dat un Parinte al Bisericii, care a zis : "Stim unde este Biserica, dar nu stim unde nu este". Carevasazica : pentru ca suntem in aceasta cale primita de la Apostoli, stim ca suntem pe drumul cel bun ; dar nu stim ce este cu cei care nu sunt pe aceasta cale a Bisericii, si nu trebuie sa-i judecam pe cei care nu sunt in ea.
Pentru mine, Hristos este Lumina si Iubirea si Bucuria (etc.), asa incat eu cred ca orice suflet care trece in lumea cealalta prin moarte, intâlneste de o maniera nemijlocita aceasta Iubire si Lumina si Bucurie, si atunci acest suflet va face, intr-o cunoastere deplina si nemijlocita, o alegere pe care nu a avut ocazia sa o faca in viata.
Nu stiu daca un asemenea raspuns poate fi multumitor pentru Dvs -- dar pentru mine, el e conform credintei mele.
Cât despre dezbinare, chiar nu vad cum credinta crestina (care are in centru iubirea), poate fi dezbinatoare, zau !
Dia-volos (= "cel care dezbina", gr.) e numele Diavolului, a Satanei, nicidecum al lui Iisus !! Diavolul este cel care divide si dezbina, precum si oamenii care nu urmaresc iubirea in viata lor.
Toate cele bune.
pr_iulian
|
