INTELECTUALUL ÎN BISERICA ORTODOXA

 

Radu Teodorescu

 

 

a) Motivul, interesul şi contextul eseului

b) Cultura şi Biserica întru dialog în context mistic

c) Intelectualul în contextul culturii postmoderne

d) Intelectualul veritabil ca mistagog vis-à-vis de pericolul autodeificării culturale

 

 

 

a)      Motivul, interesul şi contextul eseului

 

 Motivul eseului de faţă porneşte din dorinţa de-a aprecia cultura şi spiritualitatea românească ortodoxă de astăzi pe fondul unei anume reticenţe exprimată la nivel secular.

Pe ansamblu, dintr-o perspectivă duhovnicească, complexitatea secolul al XX-lea poate fi redusă ca un secol al tragediei şi al războaielor mondiale, a cruzimii distrugerii sensului de lege morală, a efectelor dezastruoase asupra mediului natural, al unei lipse de spiritualitate genuină pline cu infuzii de surogate post-moderne (în mare majoritate cu vagi reflexe de New Age sau de umanism secular). Secolul XX a adus cu sine o lipsă de  valori sociale şi etice care nu a făcut nimic altceva decât să pună omenirea într-o situaţie şi un tip de criză spirituală în genere fără precedent. “Cerinţele firii” şi “realizările tehnicii” sunt într-un profund contrast. Activitatea industrială, distrugerea structurilor tradiţionale, urbanizarea, schimbările ce apar la nivel socio-politic şi legislativ sunt probleme ce aşteaptă încă soluţii şi finalizări temerare. Se cunoaşte ce urmări au avut ideologiile totalitare ante-decembriste prin interpretarea abuzivă a premiselor tehnice şi aspiraţiilor sociale: sărăcie nejustificată, deznădejde, lipsă de simţ mistic şi mai ales descompunere morală. Elementul spiritual nu a dispărut însă. La ora actuală România are mai multe biserici şi mănăstiri decât Rusia şi Grecia, cel puţin la nivel statistic, iar din punct de vedere al şcolilor de teologie ortodoxă este pe cale – dacă nu a şi devenit – ţara cu cele mai multe şcoli de teologie ortodoxă (deşi nu ne putem pronunţa în ce sens acesta dezvoltare a şcolilor de teologie este pozitivă sau un fel de “inflaţie teologică” ce nu are menirea de a produce instituţii profesionale de calitate sacerdotală). Consecutiv astăzi se urmăreşte integrarea deplină României în era “civilizaţiei tehnice” din spaţiul european post-modern.

Este în interesul autorului să sublinieze că scopul de faţă al lucrării nu este demonstrarea unei sinteze universale care să participe la integrarea culturii şi spiritualităţii române în noul spaţiu european.[1] Efortul nostru primordial este de conştientizare a dimensiunii spirituale în care trăiesc unii intelectuali. Nu credem într-o “vocaţie universală” a spiritualităţii româneşti care caută să definească în mod sistematic omul. Substratul metafizic, constanta istorică, fondul biologic, viziunea politică, structura instituţională, funcţia economică, comunitatea socială şi stilul cultural al spiritualităţii şi culturii române nu sunt obiective în sine ale prezentei lucrări.[2] Importanţa intelectualilor pentru societatea de azi este covârşitoare. În măsura în care intelectualii sunt perpetuu gata să “inventeze” strategic ziua de mâine, asta ne poate spune măcar ceva despre cine sunt ei azi.

După primul şi al II-lea război mondial în România a urmat perioada comunismului în care s-au înregistrat ani extremi, exacerbaţi până la limita cea mai sumbră a distrugerii, a negaţiei, a disperării. În fondul general al situaţiei globale intrase în joc imaginea dezintegrării nucleare: atomul, temeiul însuşi al edificiului lumii vizibile în unele filosofii antice, initium creationis, revenea ca şi modalitate de distrugere şi neantizare totală.[3] Cuvântul părintelui Sofronie Saharov este cât se poate de evident şi concludent în acest sens:

 

“La începutul secolului nostru, “stareţului Siluan” i-a fost dat cuvântul Domnului: “Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Nu pot preciza data exactă a acestui eveniment. Ar fi putut avea loc în 1906. În jurul acestui an sau mai curând în 1905, lumea a luat cunoştinţă de ecuaţia lui Einstein: E=MC.² Această formulă stă la baza ecuaţiei şi ştiinţei contemporane. Ea a eliberat surse colosale de energie pentru viaţă. Dar pe de altă parte a marcat şi începutul pregătirii focului apocaliptic gata să închidă întreaga viaţă pe pământ. Cuvântul lui Hristos: “şi nu deznădăjdui a fost dat de Siluan pentru epoca noastră caracterizată printr-o disperare generală deosebit de apăsătoare. Oamenii secolului nostru devin, adesea împotriva voinţei lor, complici morali ai unor fratricide regionale, ba chiar planetare. Ca atare, aşadar ca şi complici care nu se căiesc, ei pierd fireşte harul Duhului Sfânt şi nu pot crede în nemurirea lor prin înviere. Mai mult, nici măcar nu mai aspiră la ea. În chiar această autocondamnare la o anihilare totală după moarte rezidă esenţa spirituală a disperării.”[4]

 

În toată această învolburare intelectualii care au încercat să ducă o viaţă morală şi s-au aflat la cârmuirea altor destine au încercat să descifreze anumite “semne ale timpului”, descifrare care ar putea duce spre o nouă încifrare de urnire a istoriei şi deci o reorientare a destinului uman. Intelectualul din spaţiul românesc se găsea confruntat cu propria imagine integrală. Această imagine integrală aducea cu sine mutaţii lăuntrice, transmutări în conştiinţă, o gândire critică, reflexivă menită să aprecieze latura spirituală a lucrurilor.

 

b)      Cultura şi Biserica întru dialog în context mistic

 

Intelectuali[5] îi considerăm pe cei care se ocupă cu cuvântul scris şi vorbit[6], pe cei care “mânuiesc” informaţia (ne propunem să-i luăm în calcul pe cei mai profesionişti şi mai ales de interes.) Dialogul intelectualilor cu Biserica este de permanentă fascinaţie pentru autorul lucrării de faţă. Biserica Ortodoxă îşi propune un permanent dialog cu culturile în care se încadrează la nivel etnic şi nu respinge înglobarea culturii respective în patrimoniul ei [cel mai bun exemplu este aşa numita elenizare a creştinismului sau creştinizare a elenismului (teorie susţinută de teologul protestant Adolf Harnack)].[7] Astfel corpul lucrării de faţă nu este unul de “critică” teologică sau de pură angajare în dialog ci, mai cu seamă de sinteză şi utilitate a discursului teologic, de practică duhovnicească. Trebuie vizată de asemenea relaţia etimologică universală cult-cultură [această apropiere etimologică nu este comună numai limbii române, ci şi englezei, francezei, germanei]. Nichifor Crainic face un amplu comentariu destul de concludent în această direcţie:

 

“Cultul divin îmbracă formele cele mai strălucitoare ale culturii omeneşti. Geniul arhitectonic ridică în cinstea lui cele mai măreţe monumente din câte există pe pământ. Geniul pictural îi aduce ofrandă cele mai fermecătoare plăsmuiri de culori. Geniul literar, cele mai sublime cuvinte. Geniul muzical, cele mai înalte melodii. Geniul înţelepciunii, gândurile cele mai adânci pentru a lămuri tainele credinţei. Geniul ştiinţific, întreaga tehnică spiritului omenesc pentru a construi şi a explica rostul tuturor acestor ofrande. Cultul divin este sinteza superlativă a culturii. Din acest punct de vedere, el reprezintă prin excelenţă fuziunea istorică a spiritului transcendent cu geniul omenesc şi ne ajută să înţelegem mai bine poziţia religiei faţă de cultură.”[8]

 

Cultură însemna, în sens originar, lucrarea pământului, în strânsă legătură cu  verbul latinesc colo, colere [mai ales cu participiul: cultus, a, um]: a lucra, a îngrijii. Cultus însemna cult religios, închinare, adorare adusă zeilor. Cultul în sensul culturii însă nu mai are o semnificaţie prea profundă astăzi.

Intelectualii sunt cei care operează în această lume prin puterea cuvântului. În Facere Dumnezeu creează ex nihilo numai prin puterea Cuvântului său şi potrivit celei mai mistice dintre Evanghelii, “La început era Cuvântul  şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…) Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-2).[9] Intelectul este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divină prin care omul îşi are o menire sacerdotală cosmică. Intelectualul are menirea de a fii un “sacerdotum creationis” realizând o armonie cu mediul exterior, intrând într-o sferă comună de influenţe reciproce. Intelectul are un rol sacrificial din direcţia dumnezeiască, un fel de “vicarum anima”, un dar pe care omul îl primeşte spre îndumnezeire şi-l duce înapoi în chip transfigurat. Intelectul în concepţia ortodoxă românească este înţeles ca o dimensiune străvezie prin care Dumnezeu se deschide spre creaţie. Intelectul nu este înţeles într-un mod maniheist, gnostic sau materialist, ci ca un mediu prin care Dumnezeu devine străveziu.[10]

 

c)      Intelectualul în contextul culturii postmoderne

 

Intelectualul secolului XX devine capabil să creeze o expansiune şi o anumită intensiune spirituală a fiinţei.[11] Trebuie spus că astăzi este deosebit de important ca intelectualul să nu primească imaginea ignoranţei. Ignoranţa este mult prea facilă, promptă şi suficientă, în timp ce unui intelectual i se cere, răbdare, modestie, actul de-a cunoaşte în sine fiind îndelungat ţinând cont că în conformitate cu toate manualele de învăţat, cunoaşterea se dobândeşte destul de greu [nu vorbim aici de o cunoaştere informativă, ci de una formativă prin care spiritul uman se dezvoltă şi la nivel experimental nu numai la nivel intelectual.][12] Această cunoaştere nu este o cunoaştere paradiziacă, cum îi place lui Lucian Blaga[13] s-o numească,  nu este nici o cunoaştere luciferică, ci este o cunoaştere noetică[14] care iasă din mintea unui intelect luminat de har, este vorba de o cunoaştere care are analogie cu cunoaşterea şi experienţa directă pe care o are un sfânt. Este foarte important să evidenţiem un aspect pe care îl pune în evidenţă Arhimandritul Sofronie din Essex:

 

“Teologul intelectualist procedează asemenea unui arhitect care proiectează construcţia unui palat sau a unui templu: ca materiale de construcţie el utilizează noţiuni empirice şi metafizice şi se îngrijeşte mai puţin de conformitatea edificiului său ideal cu ordinea ideală a lucrurilor, cât de măreţia şi de armonia ei logică. Poate părea ciudat că mulţi oameni mari n-au putut să rezista unei ispite în fond atât de naive, a cărei sursă ascunsă nu e alta decât mândria. Oamenii se leagă adeseori de roadele minţii lor ca o mamă de copilul ei. Intelectualul îşi iubeşte creaţia ca pe sine însuşi, se identifică cu ea, mărginindu-se la cercul ei. Intervenţia umană nu mai are atunci nici un efect: dacă omul nu renunţă el însuşi la pretinsa sa bogăţie,  nu va ajunge nici la rugăciunea curată, nici la adevărata contemplaţie.”[15]

 

În acest sens şi Nae Ionescu în Curs de metafizică face o distincţie destul de tranşantă. Este adevărat că prin cultură ne lărgim cercul realităţii în care trăim. Sunt multe etape generale şi particulare pe care un om de cultură le parcurge: înmagazinarea datelor, munca şi strădania de sinteză, conexiunile mentale pe care se străduieşte să le facă, lectura ştiinţelor şi-a domeniilor paralele, lectura comparativă etc., dar trebuie să fie un moment care “îngemănează” toate aceste tendinţe mai adverse sau mai apropiate, este vorba de aşa zisa indiferenţă spirituală pentru produsele culturii:

     “În momentul în care se iveşte această indiferenţă spirituală pentru produsele culturii, poţi să ataci problemele de metafizică pentru că dovedeşti că unitatea ta spirituală s-a închegat şi are o formulare organică. Până atunci, nu; până atunci poţi să faci cel mult dialectică, poţi să faci construcţii de interes estetic, sau de interes logic, dar nu poţi să faci construcţii cu semnificaţie metafizică pur şi simplu, adică nu poţi să-ţi cauţi tu calea înspre anumite adevăruri fundamentale.”[16]

 

d)      Intelectualul veritabil ca mistagog vis-à-vis de pericolul autodeificării culturale

După ce s-a trecut de nivelul cultural şi de cel metafizic se pătrunde în cel mistic. Astfel, tradiţia ortodoxă are mulţi sfinţi intelectuali de primă mărime şi de prim rang intelectual: Origen, Evagrie Ponticul, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul etc. Astfel că intelectualul creştin apare ca o figură care se “interiorizează”, el are un interes general pentru subiectivizare şi introspecţie. Fiecare intelectual trebuie privit ca un univers spiritual în care se găsesc potenţial cele mai înalte dimensiuni mistice. Astfel că unirea cu divinul devine un proces de purificare internă, prin care se pătrunde în adâncurile inimii unde se va arăta lumina necreată.[17]

Intelectualul ortodox nu urmăreşte o experienţă privată şi incomunicabilă. Intelectualul este prin excelenţă un om pentru alţii, o persoană care creşte în iubire şi în cunoştinţă ca să împărtăşească cu alţii. Aceasta este o realizare intelectuală extrem de importantă, aceea de a împărtăşi propriile experienţe şi viziuni.

 

“Idealul de bază al Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios; este viziunea “frumuseţii spirituale”; pentru al apropia trebuie să ai “o artă spirituală”, o inspiraţie creatoare. Această artă, rămâne privilegiul unui număr mic de oameni; ceilalţi se mulţumesc cu morala, care prin ea însăşi are “gust spiritual”, ea nu inspiră, disciplinează numai. Moralismul, apoteozat de etica rigoristă şi autonomă a lui Kant, ca şi probabilismul practic, este străin de Ortodoxie. Nu s-ar putea tăgădui că acest estetism spiritual al Ortodoxiei degenerează uneori în indiferenţa faţă de necesităţile practice şi mai ales faţă de educaţia metodică a voinţei…Ortodoxia nu convinge; ea formează şi atrage: acesta este mijlocul ei de acţiune în lume.”[18]

 

Un intelect care este lipsit de un fior mistic nu va putea edifica pe cei din jur în sens mistic. Cunoaşterea metafizică, istoria, sociologia, analiza psihologică fără un adânc simţ mistic rămân doar nişte discipline seci şi fără prea multă noimă. Sursa ultimă a cunoaşteri provine din absolutul divin.

 

“Oamenii de ştiinţă sunt, în foarte copleşitoarea lor majoritate fie realişti fie idealişti. Şi în ambele cazuri, dogmatici, absolutişti, nu pozitivişti. Iar ştiinţa pe care o fac, raţionalistă în spiritul ei general, ascultă, ca de o normă indiscutabilă a ei, de principiul determinismului universal şi absolut, care  nu e conceput ca o vedere subiectivă a inteligenţei, ci ca o lege de care ascultă aievea existenţa însăşi, toată existenţa.”[19]

 

Actul cultural ca şi actul spiritual sunt două diferite, dar aceasta nu înseamnă şi o distanţare a lor sau o opoziţie disonantă a lor. Ambele acte îi au în vedere pe ceilalţi. Menirea unui act cultural are o dimensiune dialogică în sensul unei deschideri spre celălalt, în timp ce actul spiritual urmăreşte o relaţie cu Dumnezeu.

 

“Dorinţa de Celălalt, pe care o trăim în experienţa socială cea mai banală, este mişcarea fundamentală, orientarea absolută, sensul. În întreaga sa analiză a limbajului, filosofia contemporană insistă, desigur cu îndreptăţire, asupra structurii hermeneutice şi asupra efortului cultural al fiinţei întrupate care o exprimă. Nu s-a uitat oare o a treia dimensiune: direcţia către Celălalt care nu este doar colaboratorul şi vecinul operei noastre culturale de expresie sau clientul producţiei noastre artistice, ci interlocutorul nostru: acela pentru care expresia exprimă, pentru care celebrarea celebrează, el, în acelaşi timp, capăt al unei orientări şi semnificaţie primă?”[20]

 

În ultimul stagiu de luminare a intelectului  se ajunge la vederea şi contemplarea directă a realităţilor divine. Din acel moment, intelectualul devine în adevăratul sens al cuvântului un mistic desăvârşit, un sfânt. Nevoia de comuniune nu poate fii epuizată numai printr-un simplu act de intelecţie sau de organizare socială, politică, legislativă etc. Mai recent, Ioan Ică junior a subliniat destul de caustic care ar fii rezultatele culturii ca şi cultură în sine. Cultura, dacă nu este dublată de o dorinţă de contemplaţie mistică, se poate transforma într-o modalitate de autodeificare, de îndumnezeire orgolioasă a sinelui. Acest lucru este forte bine reliefat mai ales ţinând cont că scopul vieţii mistice nu este doar mântuirea din acest interval istoric, ci îndumnezeirea (theosis) noastră. Pe fondul unei teologii neo-protestante post moderne care promovează în mod temerar o abjectă “teologiei a mântuirii”[salvation theology], maximalismul tradiţional al teologiei ortodoxe, mult mai subtil şi mai bine structurat decât noile erezii protestante, urmăreşte deificarea deplină a omului, nu numai mântuirea lui din acest spaţiu istoric.

 

“Fără a putea depăşii radical lumea, situându-se transcendent ei, ca zeii, dar şi fără a se putea acomoda definitiv la imanenţa pură a lumii ca animalele, omul subzistă precar în intervalul dintre o animalitate inacceptabilă ca atare până la capăt şi o divinitate inaccesibilă şi neasumabilă nici ea în mod definitiv pe cont propriu. Pentru a-şi face suportabilă supravieţuirea în acest interval, omul şi-a creat o “supra-natură” umană “sui-generis”: cultura.”[21]

 

Nivelul unui intelectual creştin se poate măsura în funcţie de nivelul de contemplaţie la care ajuns. Prin culturalizare, prin simpla informatizare mentală care se practică la nivel pedagogic şi la nivelul formării spirituale a multor generaţii nu se poate ajunge la o privire obiectivă a vieţii dumnezeieşti.

 

“Trinitate supra-esenţială, supra-divină şi supra-bună, care stai în fruntea filosofiei creştine, îndreaptă-ne spre culmea cea mai înaltă, cea supra-lucitoare a prorocirilor mistice, unde stau cufundate în întunericul supra-luminos al tăcerii iniţiatoare de mistere taine cele mai simple, absolute şi imutabile ale teologiei, supra-strălucind în chipul cel mai luminos, în întunericul cel mai adânc şi supra-umplând minţile lipsite de vedere cu străluciri supra-frumoase în ceea ce-i cu desăvârşire cu neputinţă de atins. Iar tu scumpul meu Timotei, prin îndeletnicirea cea înflăcărată cu contemplările mistice leapădă şi simţurile şi activitatea minţii şi ridică-te, pe cât poţi, spre unirea fără cunoaştere (agnosia) cu Cel care-I mai presus de orice existenţă şi cunoaştere. Căci prin extazul nereţinut şi liberat de tine însuţi şi de toate, te vei reînălţa spre raza supranaturală a întunericului divin, după ce vei fi îndepărtat de toate şi vei fi eliberat de toate.”[22]

 

 Înainte de păcatul originar, omul era capabil să contempleze pe Dumnezeu, întrucât fusese pus în paradis. După cădere, omul este ispitit, atins de ignoranţă şi prins de concupiscenţa trupului. Este necesar un efort permanent şi de har ca să ne îndreptăm din nou spre Dumnezeu. Acest efort permanent şi susţinut este necesar pentru ca duhul să se stabilizeze, să se integreze şi să se desăvârşească. Fără această “stabilizare” a fiinţei duhovniceşti se poate ajunge la anumite dizlocari dogmatice care deşi pot fi corectate la nivel terminologic şi doctrinar totuşi frizează erezia.[23] În orice situaţie de criză, dacă se doreşte diagnosticarea şi terapia unei maladii spirituale trebuie plecat de la cauzele din spirit.

 

“S-a vorbit adesea de criza culturii de azi, manifestată prin haosul şi disperarea pe care le-a produs, dar, căutându-se pricinile acolo unde nu se aflau, s-a încercat remedierea ei prin leacuri ineficace. Pornindu-se de la un diagnostic greşit, s-au operat intervenţii în viaţa economică, aşa cum procedează cei care, în loc să atace direct microbii unei boli, încearcă să-i vindece numai leziunile exteriore sau numai simptoamele. Şi astfel, cultura şi-a purtat nestingherit paşii spre catastrofa finală, spre care o împingeau germenii distrugerii, pe care-i purta chiar în sânul ei…Nu cultura veritabilă şi deplină duce la distrugerea vieţii, ci numai o pseudo-cultură sau o cultură unilaterală. Astfel nu ne-am putea explica faptul că tocmai epoca în care s-au realizat cele mai multe invenţii şi descoperiri a coincis cu cea mai acută criză a culturii.”[24]

 

Criza culturii moderne plecă în primul rând din lipsa de centrare pe valorile duhovniceşti şi se accentuează cele materiale. Centrarea pe cele materiale este numai o consecinţă a ceea ce s-a întâmplat în şi după starea paradiziacă. Acestea sunt văzute în strânsă legătură cu teologia hainelor de piele care reprezintă o modalitate materială de a supravieţui în acest interval istoric:

 

“Hainele de piele sunt rezultatul natural al păcatului, reprezintă o întunecare a chipului lui Dumnezeu în om, o cădere din starea conformă naturii, constituind în acelaşi timp o osândă, o ofensă şi o rană.”[25]

 

Prin urmare, situaţia generală a sferei umanului se află într-o stare de criză, nu numai o anumită cultură sau epocă istorică, ci speţa umană în ansamblu. Cu toate acestea este deosebit de greu să facem o demarcaţie clară şi sintetică la nivel biologic unde s-ar situa această disfuncţionalitate. Părintele Stăniloae urmând lui Maxim Mărturisitorul face o precizare în sensul unei “îngroşări a materiei”, o anumită opacitate care trebuie să fie depăşită prin spiritualizarea materiei, pnevmatizarea ei dinamică. În fapt structura materiei este pnevmatică după cum arată descoperirile ştiinţei moderne.

 

“În fizică întâlnim idei în jurul teoriei despre matricea S [Matrix S].  Această teorie fundamentează ştiinţific ceea ce în mod metaforic a fost numit bootstrap (în lb. engleză, “şireturi”, sugerându-se imaginea împletirii) Acest model a fost propus în decada a şasea a secolului XX, de către Geoffrey Chew, fiind preluat şi dezvoltat de către alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra. Conform acestei teorii nu există o lume materială ci doar o ţesătură de conexiuni; nu există particule elementare ci doar modele dinamice care se întrepătrund în mod continuu. Teoria bootstrap conferă universului o conştiinţă ontologică, independentă de structura sa materială. Materia nu determină conştiinţa şi nici conştiinţa nu determină materia, dar atât materia cât şi conştiinţa sunt aspecte ale unei realităţi dinamice.”[26]   

 

 Acest lucru este menţionat şi de William James prin faptul că el crede că viaţa religioasă este în strâns contact cu “conştiinţa subminală”, rezervorul ideilor nebănuite şi al energiilor latente.[27] Adevărata cultură reprezintă înnobilarea inimii şi dezvoltarea minţii omeneşti. Adevărata cultură este numai în visteria inimii, arătarea în afară a comorilor bune de gândire şi simţire, cultura veritabilă. Se face comparaţia dintre inimă şi subconştient. Există mai multe terminologii şi ipoteze referitoare la împărţirea spaţiului intern al omului.

 

“Exemplul subconştientului – ar fi magma vulcanică, iar conştientul e locul de izbucnire, la fel cu paralelismul social: masa unei mulţimi ar fi subconştientul – cu tendinţe atavatice – pătura conducătoare – conştientul.”[28]

 

În tradiţia ortodoxă mintea, nous, este potenţa tuturor actelor de cunoaştere şi de cugetare. Sf. Maxim crede că nous-ul este destinat vieţii veşnice. Părintele Dumitru Stăniloae recunoaşte şi el existenţa unui subconştient. Mintea în sens ortodox trebuie înţeleasă ca facultate de cunoaştere a celor spirituale nu numai a celor intelectuale, culturale. Este “inima” din adâncurile noastre. Însă şi psihologia are o zonă destul de largă de anchetă în această privinţă.

“Admiţând că există şi un subconştient pentru bagajul întunecos cel purtăm în noi, socotim că este potrivit ca pentru regiunea  unde se cuprind virtual energiile umane ale sufletului şi prin care intră în el energiile divine, să utilizăm termenul de transconştient, sau de subconştient. Subconştientul ar fi cămara de-a stânga sau pivniţa întunecoasă a conştiinţei, unde s-au adunat cele rele ale noastre, născând resorturile patimilor; ar fi locul de pornire al poftei şi mâniei. Iar transconştientul sau subconştientul ar fi cămara de-a dreapta, sau foişorul de sus, unde stau depozitate şi lucrează energiile superioare, gata să inunde în viaţa conştientă şi chiar în subconştient, cu forţa lor curăţitoare, atunci când le oferim condiţii.”[29]

 

 

            Radu Teodorescu