Câteva remarce personale cu privire la semnificaţia teologică a prezenţei Femeilor mironosiţe la mormântul Mântuitorului

- Gheorghe Fedorovici -

În fiecare an, Ortodoxia le prăznuieşte în Duminica a 3-a după Paşti pe femeile mironosiţe, cele care, având pregătite încă de vineri miresme şi miruri pentru ungerea trupului lui Iisus (Lc. 23, 56), s-au dus la mormânt în dimineaţa zilei de Duminică pentru a încheia acest ritual întrerupt de respectarea Sabatului. Lăudarea curajului şi a evlaviei mironosiţelor este una din sarcinile de care tradiţia omiletică se achită îndeobşte cu multă dăruire, mironosiţele fiind date ca pildă de devotament nu doar femeilor dintotdeauna, ci şi bărbaţilor, curajul lor fiind contrastat comod cu frica apostolilor care, după cum pare să ştie toată lumea, stăteau ascunşi şi încuiaţi.

Personal, nu sunt familiarizat cu tehnologia omiletică curentă; nu ştiu deci în ce măsură această practică mai este conectată la o tradiţie hermeneutică care vedea Scripturile ca o construcţie cu mai multe etaje sau ca o scară cu mai multe trepte (etică, istorică, alegorică şi eshatologică), fiecare fragment al ei fiind gândit corespunzător acestei structuri, lucru care făcea ca „lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea” tainei lui Hristos să fie descoperită şi înţeleasă de şi în Biserică (Ef. 3, 18). Pe scurt, întrebarea pe care, în numele vechii tradiţii, o adresez consensului obişnuit legat de înţelesul pasajelor Noului Testament care le menţionează pe mironosiţe (Mt. 28, 1-10, Mc. 16, 1-8, Lc. 24, 1-12, In. 20, 1-18), e dacă nu cumva este posibil ca sensul menţionării acestor femei să aibă de-a face mai degrabă cu moartea şi Învierea lui Iisus decât cu vreun merit personal al lor. Îmi bazez observaţia pe următoarele argumente:

1. Aş începe prin a observa că, spre deosebire de efuziunile noastre de simpatie spontană,  îngerii mai degrabă le mustră decât le laudă: „De ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, că […] a treia zi urma să învieze.” (Lc. 24, 5-7) Mă întreb, aşadar, dacă nu cumva este vreo legătură între acest reproş şi altele adresate în acelaşi context crucial al Învierii: „Nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi…” (Lc. 24, 25) ori acel „nu fi necredincios, ci credincios” adresat lui Toma (In. 20, 27);
2. În legătură cu Toma: de ce oare biserica veche a rânduit ca pomenirea mironosiţelor să urmeze imediat Duminicii lui Toma (las la o parte faptul că dacă motivul ar fi fost unul care să ţină de cronologie, ar fi fost mai normal ca Duminica Tomii să urmeze celei a Mironosiţelor)? Nu oare pentru că şi Toma, şi mironosiţele erau încredinţaţi de moartea lui Hristos? Într-adevăr, fie prin pipăire, fie prin ungere, nu se  raportau şi unii, şi ceilalţi la trupul lui Hristos? Aşadar, cei mai credibili mărturisitori ai Învierii nu pot fi decât cei mai puţin susceptibili de a crede in ea, adică cei care credeau în faptul de neclintit al morţii lui Hristos. Toma: „nu cred şi nu voi crede decât dacă…” El n-a zis, de fapt, că „voi crede, dar cu această condiţie,” ci „nu cred; şi pentru că am o necredinţă neclintită, voi pune credinţei o asemenea condiţie încât ea să fie imposibilă.” Numai că această condiţie a fost insuflată de Duhul Sfânt, căci ea solicită două lucruri capitale şi inacceptabile:

a.) Învierea să fie a trupului (dacă evangheliştii ar fi dorit să inventeze Învierea, ar fi putut afirma că Hristos a înviat, dar cu duhul, şi nimeni nu i-ar fi putut contrazice), şi

b.) trupul să fie acelaşi şi astfel identitatea celui mort cu cel înviat să nu poată fi contestată.

Sau poate eu greşesc şi, având impresia că gestul mironosiţelor nu exprimă mai mult decât o firească recunoştinţă faţă de Rabuni, ratez dimensiunile reale ale intenţiei lor? Şi totuşi: nu se putea arăta Hristos de la bun început apostolilor? Nu, din cel puţin două motive: pentru a testa şi solicita credinţa apostolilor, Învierea trebuia vestită de cineva lipsit de orice credibilitate.

3. Dacă admitem că nu evlavia mironosiţelor este cauza prezenţei lor la mormânt, voi arăta în continuare că nici presupusul lor curaj nu este susţinut de textul evanghelic. Se ştie că ceea ce putea fi ilicit şi vătămător pentru un bărbat, era licit pentru femei. Într-adevăr, despre Iosif din Arimateea şi Nicodim, bărbaţi şi membri ai Sinedriului, textul de la Ioan 19, 38-42 ne spune că „au venit [să ia trupul] pe ascuns, de frica iudeilor,” precizare care nu apare şi în cazul mironosiţelor tocmai pentru că ele erau în exerciţiul unei misiuni permise. Mai precis: Iosif şi Nicodim, bărbaţi din ierarhia iudaică, cinstesc trupul unui bărbat condamnat la moarte de această ierarhie din care şi ei fac parte; femeile mironosiţe, cele care aveau funcţia aceasta a ungerii trupurilor morţilor (adică cea mai „periferică” ocupaţie socială acceptabilă, având în vedere prescripţiile Legii în legătură cu atingerea de cadavre), se duc să ungă trupul unui mort. Iisus Mesia era o problemă care ţinea de ordinea teologic-politică administrată de bărbaţi; în afara acestei ordini (care le excludea pe femei din capul locului), Iisus Mesia nu este decât un ins executat între doi tâlhari – asta este tot ceea ce poate vedea cineva „străin de Ierusalim” (Lc. 24, 18). Aşadar, dacă în cazul primilor este vorba despre Iisus, „falsul” Mesia, condamnat si executat atât de Lege cât şi de autoritatea romană, în cazul femeilor este vorba de un mort, căci ele sunt exterioare ordinii teologic-politice a societăţii iudaice. Prin faptul că sunt femei, ele sunt din capul locului lipsite de importanţă în societatea iudaică; iar ca mironosiţe, ele sunt încă şi mai nesemnificative. Care erau deci primejdiile pe care le aveau de înfruntat?
4. În plus, pentru autorităţile iudaice, singurul lucru care conta era ca Iisus să fie mort şi, mai ales, să rămână astfel. Putem spune chiar mai mult: pentru ca Iisus să fie de-a binelea mort şi îngropat, autorităţile iudaice erau chiar servite de devotamentul mironosiţelor! Să ne gândim niţel: de ce le-ar fi ameninţat sau împiedicat tocmai pe mironosiţe să depună mărturie despre moartea Celui care îşi proorocise învierea? Ce sens ar fi avut să le împiedice să meargă ca la un mort la cel care spusese despre sine că este Mesia?

Sunt deci mironosiţele „femei cinstitoare de Hristos,” cum sunt numite uneori? Cât de cinstitoare de Hristos erau, vedem din dojana îngerilor…Ci ele erau cinstitoare de Iisus, fiu al Mariei şi al lui Iosif tâmplarul.  Sunt ele cu adevărat o pildă pentru creştini? Care este în definitiv tâlcul acestor pasaje? Dacă Învierea este faptul central al creştinismului, atunci pasajele evanghelice care vorbesc despre asta ar merita mai multă atenţie, mai ales că sunt atât de lapidare în raport cu restul Evangheliilor. Numai că uneori este mult mai uşor să vorbim despre ceea ce pare evident, adică despre „curajul” mironosiţelor, de parcă autorii Scripturii ar rivaliza cu epopeile eroice ale lui Homer, lucru compatibil de altfel cu reprezentarea iconografică vânjoasă a Învierii unui Iisus herculean! Pe scurt, reflecţiile de faţă îşi propun să observe că prin accentul pus pe un aspect secundar („curajul”, „evlavia” mironosiţelor) s-ar putea să  ratăm ceea ce este cu adevărat important în relatarea evanghelică; aceasta solicită însă, prin realismul ei, o înţelegere mai matură şi, în ultimă instanţă, mai consecventă cu hristocentrismul Scripturilor: mironosiţele vin la mormânt pentru a încheia ritualul înmormântării. Este firesc deci ca ele, profesioniste ale îngropării şi având competenţa morţii, să se sperie atunci când nu mai găsesc nimic acolo unde ar fi trebuit să găsească un mort. Însă Hristos nu poate fi uns întru moarte, nu poate fi îmbrăcat întru moarte. Giulgiurile, haine ale mortului, sunt găsite pe jos. De aceea mironosiţele aleargă la apostoli: pentru ca aceştia, având competenţa vieţii prin ucenicia lor îndelungată pe lângă Cel Viu, să vestească Învierea. Însă atâta timp cât vrem să spunem mai degrabă lucruri „drăguţe” decât adevărate, cuvintele noastre se vor asemăna mirului care, deşi parfumat, este de prisos câtă vreme este turnat peste înţelesuri moarte, iar noi, credincioşii de astăzi, ne vom asemăna mironosiţelor de atunci, neştiind cum să răspundem întrebării grave: De ce căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?

Gh. Fedorovici