Cuvinte folositoare

Lucrul călugărului este: curăţia minţii, curăţia inimii, rugăciunea neîncetată, conştiinţa prezenţei atotprezenţei Sfintei Treimi în sufletul curăţit de patimi (cei trei uriaşi: neştiinţa, uitarea, negrija), dobândirea darurilor: a smereniei, a dragostei dumnezeieşti, a luminii taborice, deci conştiinţa, dobândirea îndumnezeirii.
Cu cât ni se întâmplă necazuri mai grele şi ni se dă şi timp în cale, cu atât să avem convingerea că Dumnezeu e cu noi şi ne poartă de grijă de mântuire. Ca atare nu avem nicidecum dreptul să dăm vina pe nimeni de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Dimpotrivă, ştiind rostul necazurilor putem să ne rugăm pentru cei ce ne blestemă, putem face bine celor ce ne fac rău, căci în realitate ne fac bine. Totul este să ştim şi să credem acestea că din mâna lui Dumnezeu ne vine bătaia şi nu întrece măsura de trebuinţă, Tatăl nostru fiind drept şi iubitor de oameni. Luând lucrurile cum trebuie în puţină vreme poţi câştiga ani îndelungaţi.
De pildă: nemai învinovăţind pe nimeni de relele ce ţi le-a pricinuit, pe neobservate constaţi iubirea de Dumnezeu şi de oameni ce-ţi luminează şi-ţi încălzeşte sufletul şi suferinţa îţi devine numaidecât uşoară sau chiar plăcută, dacă nu chiar dispare.
Au fost pelerini ruşi care ajunseră ca nici pe draci să nu mai dea vreo vină. Că în realitate nici ei nu chinuiesc pe nimeni fără învoirea şi măsura de la Dumnezeu. Suferinţele le au toţi oamenii pentru că le merită. Călugării însă le cunosc rostul de la Dumnezeu şi nu defaimă pe nimeni.
Avva Sisoie: Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.
Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferinţă.
Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru ca şi când am locui în casă cu un şarpe. Că aşa este.
Smerenia se clădeşte pe ruinele mândriei.
Dacă nu folosim mintea deplin, cădem în desnădejde (adică cu rugăciuni şi meditaţii spirituale - Sfânta Scriptură).
Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.
Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale, numai dorinţa după Dumnezeu şi rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
De câte ori loveşti în cineva, de câte ori judeci pe fratele, să ştii că nu te poţi ruga. Rugăciuna ta nu-i primită, ascultată, ci este lepădată. Ori de câte ori calci voia lui Dumnezeu la sfatul ispititorului, te izolezi de fratele tău, te dezbini şi atunci puterea lui creşte asupra ta ...

Pe baza lucrurilor necurăţite îngăduie Dumnezeu să fi pălmuit ca să te pocăieşti. Să vă rugaţi să nu vină peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele. Să nu credeţi că voi nu o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru a putea pune capul pe butuc (martiraj). În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită" se referă la ispita lepădării de Dumnezeu. Când vă pregătiţi pentru spovedanie să citiţi "Predica de pe munte"(Mt. 5-6-7) şi voturile monahale şi vă controlaţi conştiiţa după ele.
Fiţi cu grijă că se poate întâmpla să vă culcaţi şi să vă treziţi în faţa judecăţii. Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit. Prin încercări se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept să te bucuri. Când ne merge bine bine, acolo nu sporim. Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit eşti un necioplit.
Dumnezeu îţi îngăduie ca tu să-ţi revizui poziţia ta internă prin boli şi necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morţii ceri un ceas de pocăinţă, dar care nu şti dacă ţi se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Puraţi grijă de mîntuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.
Hristos a înviat e cea mai frumoasă cântare a celei mai mari bucurii ce s-a întâmplat vreodată. Războiul este al minţii dar noi suntem slabi de minte. Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna cu totul.
Dumnezeu pe toate le poate face dar ca să-L iubească nu poate, pentru că omul iubeşte păcatul şi tot ce este deşertăciune, dar pe Dumnezeu nu-L iubeşte şi atunci vine dreptatea lui Dumnezeu peste noi.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, singura neputinţă este că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, îl lasă pe om în voia lui liberă. Cine nu are pe Dumnezeu stăpân are mulţi stăpâni. Cine are stăpân pe Dumnezeu nu mai are alţi stăpâni. Dumnezeu nu se face cu sila stăpân, dovadă că nu sileşte pe nimeni să-L iubească, însă dacă vezi, te pricepi. Acum în scurtă vreme se întâmplă multe de a curăţi sufletele.
Dacă cu adevărat avem trebuinţă de ceva, avem trebuinţă de multă minte. Tot ce face omul, fie bine, fie rău, te însoţeşte până în ziua judecăţii.
Vedeţi cu ce e pătată mintea şi cu ce vă puteţi prezenta la Judecător.
Necazurile ne vin pe urma greşelilor noastre. Noi suntem candele stinse, inimi de iască şi nu ardem pentru ceva mai bun decât pentru muncă, deci pentru gunoaie.
Nu vă jucaţi cu focul câlţi fiind.
Întoarceţi-vă de către trup către Dumnezeu ca să aibă milă de voi să nu vă lepede celui viclean.

J.V. Mănăstirea Brâncoveanu 10 aprilie 1991

(...) Ochii văd lucrurile mintea vede gândurile.
Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului completată poate chiar de Iisus e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt. Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele nevoinţe înfrânări pentru dragostea de Dumnezeu iar către celelalte lepădarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte ...