Clone
cinematografice: Solaris-ul american, cele două Nataşe
şi ratarea purgatoriului
A face un remake după celebrul film al lui Andrei Tarkovski, adică o altă adaptare pentru ecran a
romanului lui Stanislaw Lem
părea, încă de când producătorii James
Cameron, Rae Sanchini şi Jon Landau îşi anunţaseră public proiectul, un
gest eventual provocator, dar mai curând sinucigaş – şi trebuie
să-l luăm ca atare. Vrând-nevrând, confruntarea fiind lansată,
nu putem să o ignorăm, dar chiar şi o privire lipsită de
astfel de referinţe, strict în contextul genului
ştiinţifico-fantastic al anilor 60’, în care se situează, nu
i-ar fi mai avantajoasă. Steven Soderberg, regizorul şi scenaristul filmului este
autorul unor opere destul de diferite, ca Ocean’s
Eleven şi Erin
Brockovich, câştigător al unui Palme d’Or pentru Sex, minciuni şi bandă video
şi al unui Oscar pentru regie cu Trafic, în 2002. Cu toate
acestea, noua abordare a romanului lui Lem,
realizată de el nu depăşeşte limitele genului, cu tot cu
povestea de dragoste propusă ca miză, dar care e ternă, cu tot
cu scenografia clasică S.F. şi cu anemicele interogaţii de
filozofie şcolară despre existenţa a “ceva” dincolo de materie,
spulberate înainte de a pune punctul pe i şi tolerabile de cel mai drastic
ateism “ştiinţific”.
Întrebarea cu care rămâi în minte
după vizionare este “De ce?”. De ce a fost făcut acest film? Dar se
pare că se hamletizează doar la Bucureşti, la Twentieth Century Fox, compania
producătoare, nu se pun astfel de întrebări, se decide repede, se
filmează repede şi... se uită la fel de repede. Se părea
că tot ce fusese de spus pe marginea romanului polonez şi a
implicaţiilor lui în problematica lumii contemporane, ca şi în aceea
a iubirii a fost exprimat până la capăt de marele regizor sovietic.
Să fie vorba de o şarjă, de o coborâre parodică cu
picioarele pe pământ (tocmai din spaţiul intergalactic!), ori de punerea
pe tapet a “musculaturii multimedia” celei mai sofisticate? Nici vorbă. În
afara motivaţiilor strict comerciale (dar se pare că nu a fost cazul,
nici la Tarkovski şi nici acum!), un remake se
face atunci când propune o nouă optică asupra subiectului, ceea ce
filmul lui Soderberg nu o face, mărginindu-se
să rămână în umbra peliculei tarkovskiene.
Comparaţia cu un reper al
cinematografiei mondiale ar fi, poate, nedreaptă, dacă regizorul n-ar
fi cel care o provoacă în mod repetat şi, de fiecare dată, cu o
stânjenitoare lipsă de inspiraţie. Declaraţia acestuia cum
că ar fi voit să exploateze relaţia de iubire dintre
protagonist, Chris Kelvin (George Clooney)
şi “clona” defunctei sale soţii (pe care nu o mai cheamă Hari, ci Rhea), rămâne
fără acoperire, tot ce se întâmplă şi cum se întâmplă
între cei doi nu e în nici un caz mai profund ori mai complex ori altminteri
decât în varianta tarkovskiană. În schimb,
gros-planurile Ei, interpretată de Natasha McElhone (tot o Nataşă!),
o actriţă atletică, cu un chip alcătuit din unghiuri
ascuţite şi o privire apăsătoare şi fixă, ca a femeilor
bolnave ale lui Picasso (apropo, printre
antecedentele ei se numără filmul Surviving
Picasso), sunt mult mai pregnante decât trecerile
fulgurante ale Nataşei Bondarciuc.
În fond, “cele două Nataşe” sunt
radiografii ale memoriei, pe cale de a-şi cuceri o identitate şi,
indiferent de tipologie, atributul de “fulgurant” trebuie să le fie
caracteristic. Dar ceea ce Tarkovski înţelege
(nu întâmplător o filmează pe Bondarciuc cu
precădere din spate, în contre-jour-uri
orbitoare care-i întunecă faţa ori din unghiuri laterale, evitând
să se adâncească în chipul unei năluci), Soderberg
nu pricepe şi intră cu camera de-a dreptul în materia
neconstituită a umbrei, unde se loveşte de privirea de granit,
lipsită de mister a actriţei sale, care nu ştie ce şi de ce
se întâmplă cu ea pe platou... La un moment dat, revedem o mişcare de
cameră aidoma cu cea din filmul rusesc, un amplu panoramic circular în
care acelaşi personaj feminin (Rhea/Hari) apare în două locuri diferite ale
încăperii.
Şi totuşi, în film apar
şi inovaţii de suprafaţă, ţinând de melanjul plat
şi independent de logica filmului, care se mai numeşte “corectitudine
politică”: pe staţia orbitală apare o negresă cu un aer
cazon de femeie-căpitan (Helen Gordon/Viola Davis), duşmană
feroce a “clonelor”, adică un fel de
fascistă intergalactică, al cărei singur merit e de a pune
capăt poveştii de dragoste Chris-Rhea, deci
filmului... În aceeaşi ordine a absurdului, armeanul Gibarian
este interpretat de un actor neamţ cu ochi albaştri (Ulrich Tukur), doar pentru
că “expresia stranie din ochi a câinelui său” îl fascinase pe regizor
la audiţia pentru rol - a stăpânului!
Dar lovitura de graţie de-abia se apropie
şi se dezvăluie în deznodământ: unul din personajele
nou-introduse (Snow/ alias Jeremy
Davies), un fel de Minitehnicus,
cu aer de student superdotat, pirpiriu şi aiurit este, de fapt, dublura solariană a originalului său pământean, pe
care l-a ucis şi apoi l-a dosit bine, fiindcă... “a sărit la
el“! Câteva urme de sânge, un cadavru îndesat în dublura tavanului,
dezintegratorul de antimaterie rămas fără combustibil, Helen Gordon abia aşteptând
să apese pe declanşator, paranoia planând peste tot... şi
thrillerul horror era gata, dacă n-ar mai fi
rămas decât cinci minute de film! Păcat de timpul pierdut cu povestea
de dragoste, care oricum n-avea unde să ducă: el, pe staţie, ea,
dezintegrată... Soderberg ratează şi horror-ul S.F., şi povestea de dragoste, şi
pastişa, şi reverenţa.
În linia firească de aprofundare a romanului
şi a reperului tarkovskian, ar fi putut
ieşi un film despre o planetă-purgatoriu, în care fiecare personaj se
confruntă cu alter-ego-ul său, întrupat de dublura sau dublurile
extrase din subconştient, secretate de planeta-copil. Pe post de
dezintegrator de antimaterie ar fi fost vindecarea mentalului şi a
memoriei bolnave, împăcarea cu sinele, unirea cu propriul dublu,
căinţa. Atunci şi povestea de dragoste şi-ar fi găsit
locul ei, originalitatea şi împlinirea. Iar penibilele versuri din final
ale lui Dylan Thomas, repetate
triumfalist: “Deşi iubiţii se duc, dragostea dăinuie şi
moartea nu va triumfa” ar fi sunat altfel decât nemuritorul şlagăr
românesc de-acum uitat, “Un albastru infinit”.
| TOP |
|
|
|
|