ELENA DULGHERU
30 august 2003, Curentul
MISIONARISM ÎN HAINE DE CLOWN
(DUMNEZEU PENTRU O ZI/ BRUCE ALMIGHTY)
A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de
şagă. Puţini dintre maeştrii râsului s-au încumetat la
astfel de teme, poate nu atât din frica sacrilegiului (considerat tot mai
adesea ceva chic), cât din intuirea unui
potenţial scăzut de umor conferit de relaţia cu sacrul. A trage
cu puşca în ciorile de pe Socola, a aşterne
pe hârtie ori a anima în arena circului snoave cu Sfântul Petru şi
Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitch-ului
pândind laolaltă cu cea a huliganismului şi a bâlbâielilor, dacă
nu eşti un Ion Creangă sau Rabelais, ori
dacă nu exersezi rafinamentele avangărzii.
Regizorul Tom Shadiac şi comicul Jim Carrey, producătorii filmului Dumnezeu pentru o zi /Bruce Almighty nu
apelează nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru
a se juca de-a Dumnezeu - aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale
pentru o comedie alertă ŕ l'americaine, adică
democratică, bine ritmată şi pe înţelesul tuturor. Cu toate
acestea, comedia prezentată de Buena Vista International şi
Universal Pictures reuşeşte să
desluşească, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau puţin
dincolo - după sensibilitatea fiecăruia la litera dogmei),
relaţia universală a omului cu Dumnezeu. Aceea adevărată şi
clasică, începută cu obşteasca sfidare şi terminată cu
îngenunchierea şi rugăciunea: "Facă-se voia Ta!".
Aruncarea mănuşii, lupta cu îngerul pot fi
comise la fel de bine de Iacov, în scopul
obţinerii binecuvântării divine ca şi de un bufon, un fante de
televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte că
norocul, deci "Dumnezeu" începe să-i tragă clapa.
Cu ajutorul scenariştilor (Steve
Koren, Mark O'Keefe şi Steve Oedekerk) şi uzând de arsenalul său pantomimic
(valorificat pentru prima dată în dramă în Truman
Show, pentru care a obţinut în 1999 Globul de aur pentru cel mai bun
actor), Jim Carrey îşi
conduce personajul pe drumul anevoios al umanizării, parcurgând el
însuşi, încă o dată, calea de la comedia bufă la cea
dramatică.
Când reporterul trăsnit de ştiri
senzaţionale care vânează postul de crainic primeşte un şut
în fund de la viaţă, el se simte dintr-o dată
nedreptăţit de Dumnezeu, iar protestul: "Îmi datorezi totul, de ce
ai plecat în vacanţă?!" izbucneşte cu spontaneitate
copilărească. Dumnezeu nu Se lasă prea multă vreme
căutat, răspunde imediat la apel, asemeni personajelor din jocurile
interactive, parcă intuind că reclamantul, oricât de păgubit,
nu-şi va pierde prea mult timp cu căutarea Lui. Dumnezeu este un
negru bătrân în salopetă muncitorească, ce freacă
sfătos podelele într-o imensă clădire pustie, aparent singurul
angajat al instituţiei de ajutor social pe care o şi conduce. Bruce nu e prea curios să afle misterele
neverosimilului personaj şi al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui
singur ins: el însuşi. Dumnezeu îi oferă, nici mai mult, nici mai
puţin decât "job-ul Său"; sezonier, desigur, împreună
cu plenipotenţele, dar şi cu exigenţele aferente: respectarea liberului
arbitru şi nedeclararea propriei identităţi.
Din acest moment, imaginaţia lui Jim Carrey combină gaguri de
slap-stick cu motive ale Vechiului Testament,
desparte supa de roşii în două cu acelaşi gest de hipnotizator
de iarmaroc cu care stârneşte turbioane ce ridică fustele femeilor de
pe stradă, păstrându-şi infantilismul de maimuţoi mediatic,
pe care nu se străduieşte să-l depăşească.
Avansul rapid profesional şi ridiculizarea adversarilor de serviciu,
deturnarea stihiilor în scopul netezirii drumului propriu nu reuşesc,
însă, să-i rezolve necazurile din iubire, întrucât Puterea
supremă este inoperantă când este vorba de liberul arbitru.
În acest moment în Bruce se
declanşează cea mai importantă turnură, trecerea de la
egolatrie şi jocul imbecil de-a scamatorul, la punerea forţelor
demiurgice în slujba aproapelui. Bruce începe să
audă "voci" plângăcioase, o mulţime de cereri pe care,
dacă va încerca să le ignore, ele se vor stoca în milioane de
fişe, în bileţele sau, în cel mai bun caz, în mesaje electronice.
"Aveţi 3.567 rugăciuni necitite!" - afişează
terminalul "calculatorului divin", după ce eroul încercase, în
toate modurile, să se debaraseze de of-urile temporarilor săi
supuşi. "În lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de
credincioşi sâcâitori care nu fac decât să se
văicărească şi să ceară mereu ceva" -
constată el. Din fericire, există obştescul răspuns "Yes to all",
o şireată ieşire "deux ex machina", care va declanşa o sumedenie de noi
probleme, precum falimentul loteriei locale.
În final, Bruce îşi
dă seama că sarcinile de guvernator mondial îl depăşesc
şi nu îl ajută să dobândească fericirea dar, înainte de a
rosti sublimul "I surrender", formulează
o rugăciune atât de dezinteresată pentru fericirea iubitei sale,
încât Însuşi Dumnezeu este impresionat.
Filmul îi va dezamăgi pe amatorii de universuri
sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla
Sky sau Truman
Show, în schimb îi va amuza pe creştinii "liberali" şi
le va da o mână de ajutor descurajaţilor profesori de teologie,
întrucât modelează în termeni accesibili, joviali şi moderni
realităţi esenţiale şi foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori atributele şi lucrările divine.
Şi încă un pont, pentru profii
de religie ce nu l-au găsit încă: dacă astăzi cuvinte
precum rugăciune şi dogmă practic au ieşit din limbajul
culturii, în schimb arsenalul lingvistic al calculatoarelor este pe buzele
tuturor, aşadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre
Dumnezeu este cel al computerelor (fie şi la nivelul trivial al
consumatorilor de jocuri şi chat).
Iar dacă vorbitorul mânuieşte şi afurisitul (odinioară, la
propriu) meşteşug al mimodramei, el are toate şansele să se
facă ascultat.
| TOP |
|
|
|
|