ELENA DULGHERU

10.05.2003, curentul

 

PEDRO ALMODOVAR,

ARTA DE A IUBI SAU POTECA SPRE CELĂLALT

(Vorbeşte cu ea! /Hable con ella!)

 

 

          S-ar putea crede că fiecare vârstă a cinematografului reinventează iubirea şi totuşi, cele mai mari nume ale "filmului de artă" postbelic s-au sfiit să vorbească despre aceasta, cucerindu-şi laurii tocmai prin spovedania neputinţei de a iubi. Bergman şi Antonioni, chiar Fellini, Tarkovski şi Ozu izolează marele creuzet al confruntării masculin-feminin undeva la marginea câmpului conştiinţei eroilor lor, preocupaţi de abisale redefiniri ale sinelui prin el însuşi şi ignorând poteca spre cel de aproape. Astfel încât cea mai mare temă a literaturii cade în desuetitudine în cinematograful contemporan, marii regizori dau neputincioşi din umeri, se tem de amor, preferându-i orice altceva (de la orgie la asceză, la feerie şi la pamflet social) şi abandonându-l în seama telenovelor.

Din fericire, există culturi (ca cea iberică) născute parcă tocmai din torentul de sânge şi spirit generator al marilor poveşti de iubire, a căror existenţă (dar oare numai a lor?!) pare condiţionată de rezolvarea eternei probleme a vorbirii cu el, a vorbirii cu ea... A iubi la marile cote ale fiinţei, în lumea de azi, este mai greu decât a face filozofie, reciclări culturale ori revoluţii sociale, iar a scrie (în imagini sau în cuvinte) despre un sentiment vechi de când lumea şi cântat dintotdeauna este aproape o nebunie. De aceea, Pedro Almodovar este un temerar.

          "Lumea se va sfârşi când va creşte iarbă pe cărarea spre celălalt" - spun Sfinţii Părinţi - or, tocmai aceste cărări le caută cu înfrigurare şi chiar le exaltă marele spaniol. Cărări zidite în piatra cărnii şi a pasiunii, în sentimente şi în dureri - parcurgerea lor devine un ritual şi o artă, arta de a iubi, de a-l dibui sufleteşte şi de a-l apropia de tine pe celălalt, chiar dacă acesta a ajuns să fie aproape o umbră. Titlul ultimului film al regizorului-scenarist, Vorbeşte cu ea! /Hable con ella! (Globul de aur pentru cel mai bun film străin, premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original) este tocmai expresia acestei căutări, a ritualului de supravieţuire prin dragoste dincolo de constrângerile exterioare ori chiar în pofida lor, de descoperire a sensului vieţii în trăirea pentru celălalt - chiar dacă faptul concret ajunge uneori la pragul nebuniei.

          Un bărbat de patruzeci de ani care plânge, călătorind, un alt bărbat foarte tânăr, un mare naiv care-şi petrece viaţa îngrijind femei bolnave şi e fericit, fără a cunoaşte vreuna, două femei în comă, una în culmea carierei, dar rănită de dragoste, cealaltă, încă bâjbâindu-şi drumul în lumea dansului, prima, dorindu-şi moartea, cealaltă, răsfăţându-se vegetativ pe patul spitalului - iată patru poveşti de viaţă întreţesute, desfăşurate pe fundalul efervescent al baletului, al melosului spaniol şi al corridei.

          Almodovar ştie să povestească, nu se teme de ridicol, de kitch, de lacrimi sau de banalitate, îşi iubeşte personajele şi are acea ştiinţă a mirării, indispensabilă realizării oricărei opere autentice. Pe lângă nelipsitele şi complicatele retrospecţii, în Vorbeşte cu ea!, spre deosebire de filmele anterioare (Totul despre mama mea, Sânge fierbinte, Tocuri înalte...), el introduce mai multe nivele textuale (muzica vocală şi baletul, ca secvenţe de sine stătătoare şi filmul în film) - două registre complementare ale trăirii protagoniştilor (primul, liric, fierbinte şi vibrant, al doilea, burlesc-suprarealist). Almodovar evită sentimentalismul cu ajutorul umorului, iar felul direct de a se confesa prin eroii săi îl fereşte de cinism şi duplicitate.

De obicei, în filmele regizorului vorbesc mai mult femeile (despre bărbaţi şi iubire). În Hable con ella!, el dă cuvântul bărbaţilor, care trăiesc în umbra femeilor şi care vor povesti (iată că şi bărbaţii ştiu să vorbească despre ei înşişi!) despre suferinţele despărţirii, singurătate şi nevoia de a dărui.

Fiecare personaj poartă o istorie dezvăluită în dialoguri şi retrospecţii, niciodată excesivă, niciodată livrescă. Una dintre temele obsesive ale cineastului este relaţia cu părinţii, mai ales cu părintele de sex opus, de obicei vag simpatetică şi niciodată revanşardă, chiar dacă întotdeauna copilul poartă o "cruce-zestre" moştenită de la părintele său. Destinele nu se încheie odată cu moartea - viaţa este prea scurtă şi trăită prea intens pentru a pune punctul final - ele se continuă, schimbându-şi volutele, în viaţa copilului. Totuşi, din fericire, niciodată la Almodovar materia vieţii nu se cristalizează în teorie, primează rugozitatea frenetică a realului în concreteţea sa, generală şi unică.

Erotismul, o altă coordonată a operei regizorului, se concretizează într-o curiozitate adolescentină (şi autoironică) faţă de trupul femeii - tainiţă a atâtor mistere biologice şi sufleteşti, curiozitate care - spre deosebire de exemplul fellinian - depăşeşte nivelul ludicului, căutându-l, cu candoare şi curăţenie sufletească, pe acela al pasiunii pure. Pentru Almodovar, pasiunea nu este un moft burghez, ci un mod de umplere a unui mare gol sufletesc şi o urcare anevoioasă întru a fi, a fi prin celălalt, o probă de încercare a sufletelor tari, iar filmele sale sunt tot atâtea cronici de victorii şi naufragii.