Iulian Nistea: Pãrinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astãzi, vã propun sã prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trãit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mãnãstire si schit la Muntele Athos, pentru cã, asa dupã cum mi-ati spus, exact în acest punct stã cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astãzi.
 

Pãrintele Macarie: Dacã acest raport între viata cenobiticã clasicã si traditia eremiticã este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astãzi, trebuie spus cã e o istorie lungã, si poate toatã istoria Sfântului Munte se orienteazã în jurul acestor doi poli.

Dupã cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însã tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trãiau într-o formã mai mult sau mai putin organizatã. Stim însã cã în epoca Sfântului Atanasie existau deja mãnãstiri organizate, cu o anumitã organizare centralã: un protos la Karies, o bisericã centralã, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnã cã exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mãnãstiri, care nu erau mari mãnãstiri imperiale, ca cea întemeiatã de Sfântul Atanasie, însã deja era vorba de mãnãstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mãnãstire care avea proprietãti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultãti si tensiuni - cum ne aratã arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja - chiar dacã n-a lãsat prea multe urme istorice concrete - sub forma a douã dimensiuni, una eremiticã, iar alta, sã-i spunem cenobiticã - cãci nu se stie exact ce formã de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este cã monahismul athonit a început cu adevãrat în perioada iconoclasmului: se presupune cã monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scãpa de persecutiile iconoclaste, tot asa dupã cum o parte a monahilor din Asia Micã au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epocã. Putem vorbi deci de o primã extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adicã sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânãr. Sfântul Eftimie cel Tânãr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut aceastã experientã a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în mãnãstire, si care si-a petrecut viata între mãnãstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidicã) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastã, dar cu un anumit numãr de mãnãstiri deja existente.

Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Mãnãstire Lavra - cu ajutorul împãratului bizantin Nichifor Focas - el a întâmpinat rezistenta monahilor ce trãiau pe Muntele Athos, care se temeau cã Sfântul Atanasie le bulverseazã traditiile si obiceiurile de viatã aducând un monahism foarte organizat.

Deci, evenimentul istoric fundamental al întemeierii Mãnãstirii Marea Lavrã nu reprezintã nasterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat si strict cenobitic. Si cum acest tip de monahism presupunea importante lucrãri de constructie, cu multi bani, cu multã miscare, cu multe legãturi cu persoanele importante de la Curte si cu împãratul însusi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii - tocmai Sfântul Atanasie este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viata monahului, pentru a i-o usura - si toate acestea i-au nelinistit pe ceilalti monahi athoniti, care se temeau cã Sfântul Atanasie le va bulversa viata; astfel, ei s-au plâns împãratului. Pânã la urmã Sfântul Atanasie a avut câstig de cauzã, însã s-a creat dintru început o tensiune între monahismul cenobitic strict si monahismul traditional athonit, isihast. Si se poate spune cã aceastã tensiune a constituit, în fapt, o relatie dialecticã pe tot parcursul istoriei Muntele Athos: doi poli distincti care erau adesea în opozitie, dar care au evoluat în mod progresiv pânã la fuziune, pânã la sintezã. Deci aceastã relativã sintezã la care asistãm astãzi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung proces de asimilare si de raport între dimensiunea isihastã si cea cenobiticã a vietii monastice athonite, care existã dintotdeauna la Muntele Athos.

Dupã cum probabil stiti, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care într-o primã fazã a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului liturgic pe care-l avem pânã astãzi în Biserica Ortodoxã din toatã lumea, si care se numeste noua sintezã savaito-studitã. Asadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au introdus elemente din typicon-ul Sfântului Sava în typicon-ul Mãnãstirii Sfântului Atanasie; mai apoi acest din urmã typicon a fost difuzat la Constantinopol si în întreaga Ortodoxie. Asadar typicon-ul zis "al Sfântului Sava" pe care îl avem astãzi în toatã Biserica Ortodoxã ca regulã a slujbelor bisericesti este în fapt typicon-ul athonit, mai mult sau mai putin modificat în functie de loc. Dar aceastã sintezã, care a avut loc la Muntele Athos, nu priveste doar rânduiala liturgicã, ci si spiritul si organizarea monahismului. Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adãugat elemente ce veneau din traditia palestinianã, care a avut întotdeauna «lavre». Din acest motiv Sfântul Atanasie si-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, dupã «lavrele» palestiniene.

Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele Athos, el însusi era un isihast - viata lui dovedeste cã a avut o lungã experientã de viatã solitarã, eremiticã - si doar fortat de împãrat el a întemeiat o mãnãstire cenobiticã, însã având tot timpul aceastã grijã de a pãstra o dimensiune isihastã în chiar viata cenobiticã. Chiar si în testamentul sãu, Sfântul Atanasie prevedea ca în lavra sa, Marea Lavrã, si în dependintele ei sã se gãseascã cel putin cinci eremiti: "Vreau ca în mãnãstirea Marea Lavrã sã fie cinci eremiti - si slavã lui Dumnezeu dacã se vor gãsi cinci!". Adicã sã fie adevãrati eremiti: care sã trãiascã în dependentã organicã cu mãnãstirea, care sã aibã o viatã asceticã si isihastã intensã, dar, repet, care sã fie în relatie organicã cu monahismul cenobitic.

Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte mãnãstiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe mãsurã ce istoria a evoluat, din ce în ce mai mult marile mãnãstiri athonite s-au organizat ca mari mãnãstiri cenobitice având în dependenta lor eremiti sau chilii, care erau unele din «mãnãstirile» de altã datã, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, si care s-au transformat treptat în ceea ce numim astãzi "chilii" sau "schituri", dar care fuseserã initial vechi mãnãstiri. În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de mãnãstiri, nu doar cele 20 pe care le cunoastem astãzi! Si fiecare din acestea avea chiar o identitate juridicã, dar au fost încetul cu încetul asimilate de cãtre cele 20 de mari mãnãstiri si transformate în timp din mici mãnãstiri în mari chilii.

Situatia pe care o gãsim astãzi este cã Muntele Athos e împãrtit între 20 de mari mãnãstiri, care sunt în mod normal mãnãstiri cenobitice, si toate celelalte asezãminte monastice - schituri, chilii, colibe eremitice - depind juridic de una din cele 20 de mari mãnãstiri cenobitice.

La origine, aceastã instituire însemna cã toti monahii vietuitori ai Muntele Athos depindeau în mod necesar, atât material cât si spiritual, de una din mãnãstirile cenobitice. Dar odatã cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în timpul epocii turcesti, s-a produs o slãbire a controlului spiritual si material pe care-l exercitau mãnãstirile asupra dependintelor lor, si s-au creat asa numitele "schituri idioritmice". Nu doar mãnãstirile au devenit idioritmice, ci si schiturile si-au luat o independentã fatã de mãnãstire. Deci astãzi ceea ce numim "schiturile" sunt doar formal, juridic dependente de o mãnãstire, dar în fapt, practic sunt autonome.
 

I.N.: Si altãdatã?
 

Pãrintele Macarie: Altãdatã (si astãzi dupã regulile de instituire si deci de o manierã formalã) orice monah eremit ce vietuia la Muntele Athos, fie cã era într-un kellion, fie cã era într-o kathisma, fie cã era într­un skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre mãnãstiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile mãnãstiri, unde a existat o scãdere a controlului unitãtii în conducerea mãnãstirilor, a fãcut sã aparã independenta schiturilor.

Aceasta era starea pe care a gãsit-o aici noua generatie care a venit în epoca de rearticulare, în 1963, anul sãrbãtoririi mileniului Muntele Athos.

Momentul sãrbãtoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos prilejuit mari festivitãti - toti patriarhii ortodocsi au venit -, dar s-a constatat cã exista un asemenea declin al vietii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropãciunea Muntele Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mãnãstirile în hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii în una sau douã mãnãstiri, restul mãnãstirilor urmând a fi transformate în muzee.

Era o miscare datoratã mai multor ratiuni, dintre care ratiunea principalã era o absentã a vocatiilor monastice si deci o îmbãtrânire a populatiei monastice, cea mai mare parte a mãnãstirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al doilea rãzboi mondial. Chiar mãnãstirea noastrã de aici, Simonos Petras, pânã în momentul când monahii nostri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!

Pe lângã aceastã îmbãtrânire a populatiei monastice, exista si un soi de slãbire a spiritului monastic datoratã urmãrilor idioritmiei (în timpul epocii turcesti practic toate mãnãstirile au trecut prin situatia de a fi mãnãstiri idioritmice).

Starea, situatia monahismului athonit era disperatã si pãrea fãrã solutie.
 
 

I.N.: Totusi, la începutul secolului nostru existau la Muntele Athos 5.000 de monahi.
 

Pãrintele Macarie: Mai multi chiar.

Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al doilea rãzboi mondial.

În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vietii monastice, foarte bogatã. De asemeni si la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor rusi (si români si sârbi, dar mai ales rusi). Jumãtate din monahii Muntelui Athos erau rusi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la Profetul Ilie. Vã puteti imagina. Aceastã masivã prezentã ruseascã a creat tensiuni etnice încã din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru - certuri cu mãnãstirile grecesti etc. -, fãcând ca populatia athonitã sã fie împãrtitã între cele douã «clanuri».

Mãnãstirile grecesti au suferit la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru de o crizã a vocatiilor monastice. Dar, mai ales cu anii 1921-1922, ele au avut o mare afluentã de monahi ce veneau din Asia Micã, refugiati greci ai expulzãrilor fãcute de turci în Asia Micã (asa zise "schimburi de populatie".). Multi dintre acestia s-au trezit în acei ani dezrãdãcinati, fãrã familii, orfani. Mãnãstirile athonite au primit atunci multi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importantã crestere a populatiei monastice, care însã n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevãrat monastice, ci adesea pentru motivatii, ca sã spun asa, sociologice.

Dar momentul de crizã a fost al doilea rãzboi mondial si anii ce i-au urmat. Grecia dupã rãzboi s-a aflat într-un rãzboi civil ce a durat pânã în 1947, cu multe tensiuni si probleme; iar dupã rãzboiul civil a urmat plecarea în strãinãtate (Germania, SUA, Franta - dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau nu mai vroiau sã trãiascã în Grecia. Astfel vocatiile monastice s-au redus la minimum.

Dar nu numai din cauza acestor masive emigrãri, ci si datoritã ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era strãinã sau chiar opusã monahismului. S-au dezvoltat în aceastã epocã cu putere fraternitãtile laice apãrute în Grecia la începutul secolului, fraternitãti de tip pietist create dupã prototipul de viatã spiritualã occidentalã si care erau pe fatã opuse monahismului.
 
 

I.N.: ZOI, SOTIR.?
 

Pãrintele Macarie: Da, da, aceste fraternitãti.

Muntele Athos, datoritã miscãrii de inertie, continua sã aibã ceva monahi. Însã monahismul în Grecia fusese complet decapitat încã din secolul trecut. Numai Muntele Athos rezistase la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru. În Biserica Greciei monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui.
 
 

I.N.: Deci când si cum s-a produs reînvierea?
 

Pãrintele Macarie: Reînvierea s-a produs în anii '70 si s-a datorat mai multor factori. Am putea spune cã s-a datorat a trei factori principali - în mãsura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicatia principalã pe care noi o dãm este cã noi considerãm aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului - cred cã e, în fapt, prima explicatie. Însã putem întelege cum s-au petrecut lucrurile si de o manierã, sã zicem, umanã.

Dupã cum vã spuneam si mai-nainte, între anii 1963 si 1968 se considera cã monahismul nu mai are nici un viitor - în Grecia si în Ortodoxie în general - si cã "ar trebui gãsite acum noi forme de spiritualitate".

(I.) Miscarea cea mai profundã a fost o miscare de reînviere a studiilor patristice, miscare începutã în Biserica Occidentalã, deci în Biserica Catolicã, înainte de rãzboi, dar mai ales dupã rãzboi, cu reeditarea editiilor patristice si liturgice ca pregãtire pentru Conciliul II Vatican, si care a avut efecte si în Ortodoxie; pentru cã un anumit numãr de teologi greci au studiat în Franta, Anglia, Italia - dar mai ales Franta - si au fost influentati de aceastã renastere, de aceastã reînviere patristicã ce exista în Biserica Catolicã; sau au fost influentati de prezentarea spiritualitãtii si teologiei ortodoxe asa cum a fost ea fãcutã de emigratia rusã în Occident. Deci acesti teologi greci si-au regãsit propriile lor izvoare patristice gratie contactului cu aceste douã surse de reînviere care se numesc: emigratia rusã si reînvierea patristicã catolicã. Aceasta a fost, cred eu, miscarea de fond, poate nu cu efecte imediate, dar o miscare de fond.

(II.) Al doilea factor a fost prezenta pe Sfântul Munte a unor personalitãti spirituale, duhovnicesti, care nu au lipsit niciodatã în toatã istoria Muntelui Athos - pãrinti duhovnicesti si oameni ai lui Dumnezeu care au experienta rugãciunii si a vietii ascetice -, deci acesti oameni nu au lipsit niciodatã din Sfântul Munte, atâta doar cã providenta divinã face, în functie de epocã, ca ei sã aparã de o manierã mai mult sau mai putin evidentã. Se spune, o traditie în Sfântul Munte zice cã pe pantele abrupte ale Muntelui trãiesc 7 asceti complet goi si când unul moare, un altul vine si-i ia locul. Iar Pãrintele Paisie afirmã cã el a întâlnit câtiva dintre acesti asceti. Este o traditie cu o semnificatie în primul rând simbolicã, arãtând permanenta experientei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos. Si putem constata cã chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a existat întotdeauna o sãmântã pe care providenta divinã a fãcut-o întotdeauna sã rãsarã în epoca în care era convenabil.

Începând cu anii 1968 au început sã aparã seminte pregãtite în taina chiliilor pustnicilor, fãrã nici un fel de program sau intentie, ci pur si simplu prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seamã de prezenta Pãrintelui Iosif Isihastul, care a fost unul din numerosii monahi care au trãit o viatã asceticã foarte discretã, si care, fãrã mãcar sã aibã un adevãrat îndrumãtor, a regãsit din propria-i experientã firul traditiei isihaste. În jurul lui s-a adunat un numãr de ucenici cu care a vietuit în mai multe locuri din «desertul» Muntelui Athos. Dupã moartea Pãrintelui Iosif, discipolii lui s­au risipit în tot Sfântul Munte adunând si ei în jurul lor un numãr de ucenici si, încetul cu încetul, de aici a iesit o miscare ce a devenit tot mai amplã. Deci aceastã comunitate a ucenicilor Pãrintelui Iosif a creat comunitãti care au devenit mãnãstiri intrând în mãnãstiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au petrecut de o manierã cu totul spontanã, fãrã nici un fel de program. Si putem astãzi vedea cum a lucrat providenta lui Dumnezeu cu comunitatea Pãrintelui Iosif Isihastul, dar si cu alte comunitãti sau personalitãti harismatice, ca Pãrintele Paisie, pe care providenta lui Dumnezeu le-a fãcut sã aparã într-un moment de crizã.

(III.) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a fost venirea pe Sfântul Munte a unor comunitãti de monahi care se formaserã deja, care se constituiserã deja - fie si numai de o manierã elementarã - în exteriorul Muntelui Athos, în alte mãnãstiri. Influentate exact de aceastã reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai sus, si având adesea o solidã formatie intelectualã, aceste comunitãti vroiau sã regãseascã în practicã aceste izvoare ale traditiei monastice, dar constatând cã aceastã viatã monasticã este dificil de trãit în lume - pe de­o parte, datoritã opozitiei mediilor ecleziastice si, pe de altã parte, datoritã situatiei materiale a mãnãstirilor - s-au decis sã vinã sã trãiascã pe Sfântul Munte. Este si cazul comunitãtii noastre, constituitã de o manierã organizatã la Meteora si care am venit la Simonos Petras în 1973. Dar noi am fost precedati de o altã comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafarã: comunitatea Pãrintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care desi nu avea discipoli în exterior, a fost totusi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual influentat de reînvierea patristicã, si a cãrui instalare la Muntele Athos a fost privitã ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.
 
 

I.N.: Câti erau ei?
 

Pãrintele Macarie: A, nu erau decât 2 sau 3. Dar erau intelectuali veniti la Muntele Athos spre a trãi în traditia monasticã athonitã. Au intrat imediat în legãturã cu Pãrintele Paisie si s-au stabilit mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Mãnãstirea Stavronikita. Ei au venit deci în 1968.

Tot în acei ani igumenul nostru a început sã viziteze Muntele Athos, sã frecventeze pãrintii duhovnicesti athoniti. Era o maturatie care se fãcea, e drept, încã de o manierã foarte embrionarã. Si când comunitatea noastrã, care era mult mai organizatã ca cea a Pãrintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate mãnãstirile doreau sã vinã la ele, cãci toate mãnãstirile aveau nevoie de monahi. În final ei au ales Simonos Petras.

Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comunitãtii Pãrintelui Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate si care a devenit monah. El a început cu o comunitate monasticã prin împrejurimile Atenei, a constatat si el dificultãtile vietii monastice în lume si s-a decis sã încerce sã vinã la Muntele Athos. Atunci comunitatea noastrã, si ea numai de câteva luni instalatã la Simonos Petras, i-a invitat sã vinã, si, dupã câteva sãptãmâni de împreunã-vietuire aici cu noi, s-au instalat la Grigoriu, în mãnãstirea vecinã. Erau vreo 15 atunci, acum Mãnãstirea Grigoriu are cel mai mare numãr de vietuitori în Muntele Athos, vreo 90.

Apoi, câtiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea Pãrintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.

A urmat comunitatea Pãrintelui Alexie de la Xenofontos.

Deci aceastã venire «brutalã» a unor comunitãti bine organizate din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic, a accelerat miscarea, deja favorizatã de reînvierea, de schimbarea de atitudine din mediile teologice si ecleziastice grecesti, care au început sã tinã cont din ce în ce mai mult - si e o miscare ce nu înceteazã sã creascã pânã astãzi - cã identitatea ortodoxã, cã teologia ortodoxã a fost deformatã de influentele occidentale si cã trebuie ca ea sã-si regãseascã propria-i identitate. Interesant e cã, în fapt, miscarea venea de la emigratia rusã din Occident, si din Occident revenea în Grecia. Si, prin aceastã miscare, teologii greci i-au regãsit pe Pãrinti! În Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfintii Pãrinti. Erau preferati teologii germani! E uimitor.
 
 

I.N.: Care era mai exact situatia la Simonos Petras atunci când ati venit?
 

Pãrintele Macarie: Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igumen tocmai murise si monahii, nu mai multi de 12 la numãr, erau atât de bãtrâni încât nu erau în stare sã-l îngroape. Au fost nevoiti sã cheme câtiva monahi de la Grigoriu ca sã-i ajute sã transporte trupul neînsufletit de la bisericã la cimitir. Era deci o situatie disperatã. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mãnãstirii fiindcã era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mãnãstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înaltã: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca sã ne îngroape!".
 
 

I.N.: Dacã mi-ati povesti scena asta de zece ori, de zece ori as fi cutremurat!
 

Pãrintele Macarie: Da, e extraordinar. Nici nu vã puteti imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu vã puteti imagina ce schimbare a avut loc în câtiva ani. Situatia era catastrofalã.
 
 

I.N.: Pãrinte, care sunt acum trãsãturile acestei reînvieri, care s-a dovedit pânã la urmã a fi o nouã sintezã monasticã? În ce consistã ea?
 

Pãrintele Macarie: În primul rând aceastã reînviere - dacã putem spune asa - aceastã schimbare în Sfântul Munte este mai întâi o schimbare cantitativã. Numãrul absolut al monahilor Muntelui Athos nu s-a schimbat semnificativ, pentru cã multi monahi din vechea generatie au murit, însã au venit si multi tineri. Deci s-a schimbat compozitia, din punctul de vedere al numãrului, al compozitiei originii sociale, al formatiei. Adesea, altãdatã, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum multi au o formatie scolarã, universitarã etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur cã aceste veniri ale unor întregi comunitãti - venirea a 25 de monahi dintr-o datã într-o comunitate e mult - au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în general veniri individuale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mãnãstirile. Acum, cu exceptia a una sau douã mãnãstiri grecesti si a celor slave, cea mai mare parte a mãnãstirilor au comunitãti vii si dinamice.

Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, cã aceastã reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numãrului de vocatii monastice, ci si o sintezã, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am vorbit mai înainte, a acestei relatii între monahismul isihast si monahismul cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de compenetrare. Astãzi însã, asistãm la un fenomen nou, anume cã reînvierea este majoritar cenobiticã, adicã înclinarea vietii monastice astãzi e mai mult decât mãnãstirea cenobiticã, desi sunt încã multi monahi care vin la chilii sau la schituri, dar totusi ea e masiv cenobiticã, ca o restaurare a idealului cenobitic asa cum era el la Sfintii Pãrinti, însã într-un duh filocalic, într-un duh isihast. Deci, dacã pânã nu demult aveam douã cãi materializate atât de diferit - pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile si principiile lui, iar pe de altã parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast si filocalic - s-a produs acum un soi de asimilare a duhului si idealului filocalic în cadrul vietii cenobitice. Pentru aceasta se poate astãzi vorbi de o sintezã, dar nu de o sintezã care suprimã cei doi poli - pentru cã existã întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei mãnãstiri cenobitice sã aleagã viata eremiticã, viata isihastã asa cum a venit ea prin traditie. Deci, dacã vorbim de o sintezã, asta nu înseamnã cã e vorba de o sintezã care suprimã modurile de viatã traditionale. Monahismul cenobitic rãmâne cu principiile sale, monahismul eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viata schitenilor si a isihastilor este acum un duh care a fost asimilat si care este ratiunea pentru care se vine astãzi în coenobium.
 
 

I.N.: Da, însã nu cumva aceste afirmatii spun în subtext cã sinteza studitã era putin îndepãrtatã de duhul primelor coenobium­uri?
 

Pãrintele Macarie: În fapt, existã multã neîntelegere vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea monahismului studit.

Istoricii monahismului - pânã nu demult cei mai multi dintre ei fiind occidentali - au vãzut adeseori monahismul studit dupã chipul celui benedictin, voind sã regãseascã criteriile monahismului benedictin în reforma Sfântului Teodor Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o epocã de declin a monahismului si de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Asa se face cã el a insistat asupra principiilor cenobitice. Însã el nu excludea viata eremiticã; nu se opunea vietii isihaste - doar cã avea, sã spunem asa, o viatã strict comunitarã, insistând pe virtutile vietii comunitare, pe virtutile vietii active. Asta nu înseamnã însã cã Sfântul Teodor Studitul sau succesorii sãi se opunea vietii contemplative, vietii de rugãciune. Atâta cã el sublinia cu precãdere rugãciunea liturgicã si viata activã, virtutile vietii active. Însã ei îl aveau în mãnãstire pe întemeietorul Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna posibilitatea de optiune a unei vieti mai solitare, a unei vieti de rugãciune mai intensã.

Deci nu vom putea vorbi de o opozitie absolutã. Existã întotdeauna o complementaritate. însã ceea ce este nou, si care a fost poate o lungã maturatie în istoria monahismului ortodox este o asimilare în cadrul vietii cenobitice si a vietii comunitare, si de a oferi în viata comunitarã posibilitatea pentru o parte importantã de rugãciune personalã si de dezvoltare personalã a monahului.
 
 

I.N.: Deci, care este acum relatia dintre monahismul cenobitic, pe de-o parte, si cel schitiot si chiliot, pe de altã parte, în cadrul acestei sinteze?
 

Pãrintele Macarie: Relatia rãmâne traditionalã, fãrã numai cã, în mãsura în care mãnãstirile revin acum la viata cenobiticã este un control mai ferm al monahilor, si dacã niste monahi, din comunitatea Simonos Petras sã zicem, se simt chemati cãtre viata eremiticã, ei o vor face acum într-un spirit eremitic care nu este si nu tinde sã devinã independent - adesea eremitii Muntelui Athos erau idioritmici ce vietuiau în afara unor mãnãstiri idioritmice. -, si deci care depind organic de igumen si care fac parte, ca printr-o înrudire spiritualã, de comunitatea de care apartin.

Si vreau sã subliniez cã acesta este un lucru foarte important, pentru cã situatia pe care a creat-o idioritmia era o situatie de independentã în acelasi timp spiritualã si materialã, economicã. Si deci într-o epocã în care mãnãstirile cenobitice athonite erau mari exploatãri agricole - venitul mãnãstirii era în principal agricol; existau în mãnãstiri multi muncitori laici care lucrau pentru mãnãstire; se exploatau mãslinii, via etc. -, ei bine, monahii mãnãstirilor cenobitice lucrau mult si lucrau la câmp etc., adicã la munci dure. Aceasta aducea desigur o slãbire a vietii duhovnicesti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice - deci lungi slujbe la bisericã, foarte lungi slujbe - si cu foarte putinã rugãciune personalã: toatã viata duhovniceascã a monahului era plasatã în viata liturgicã. Pentru aceasta, monahii care doreau o relatie mai intimã, o rugãciune personalã mai intimã cu Dumnezeu, fie mergeau direct în schituri, fie, dupã ce petreceau câtva timp într-o mãnãstire cenobiticã, deceptionati de viata cenobiticã oferitã, se izolau în viata eremiticã sau schitiotã, tocmai pentru cã viata monasticã eremiticã si schitiotã le oferea avantajul posibilitãtii rugãciunii personale. Deci, aceasta era diferenta: mãnãstirile cenobitice aveau multã muncã si multã slujbã în bisericã, iar schiturile si chiliile de eremiti aveau mai putinã slujbã la bisericã, mai putin lucru si mai multã rugãciune personalã împreunatã cu o viatã foarte asceticã si foarte simplã.

Astãzi, o datã cu schimbãrile tehnice, sociologice, economice, asistãm la schimbarea raportului între lucruri, si care este si ratiunea obiectivã a acestei sinteze de care vorbim: mãnãstirile nu mai sunt întreprinderi agricole - nu mai este nici un interes spre a cultiva mãslinii aici, la Muntele Athos, pentru cã asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru -, mai sunt câteva mãnãstiri care cultivã putinã vie sau exploateazã pãdurea, însã nu toti monahii lucreazã la asta, doar câtiva, deci în marea lor majoritate mãnãstirile nu mai sunt întreprinderi agricole si nu mai au posibilitatea de a avea multi muncitori laici agricoli si metoace agricole în exteriorul Muntelui Athos - toate acestea au fost suprimate. Iar schiturile si chiliile de eremiti, cum au un anumit numãr de nevoi materiale, sunt obligate sã lucreze mult mai mult decât altãdatã. Pentru cã altãdatã viata la Muntele Athos era autarhicã; se putea gãsi orice în Muntele Athos; viata nu era scumpã si nu era nevoie de multi bani, pentru cã toate se puteau procura prin schimb; exista o piatã la Karies si toate meseriile erau reprezentate.
 
 

I.N.: Pãrinte, nu cumva tocmai aceastã autarhie a vietii monahului e recomandatã de scrierile Pãrintilor celor de demult? Pentru cã Avva Ioan Colov îl defineste pe monah ca fiind ostenealã si pentru cã îi putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.
 

Pãrintele Macarie: Osteneala nu este un criteriu absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este de a fi ostenit trupeste, ci de a utiliza o ostenealã mãsuratã într-un scop anume: spre a ajuta înãltãrii sufletului. Însã atunci când lucrul si nevoile materiale ale comunitãtii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizati de muncã si fac ca viata duhovniceascã a monahului sã fie limitatã din cauza lucrului, atunci am iesit din duhul monastic. Si deci atunci când spun cã acum monahii au tendinta de a merge în coenobium-uri, pentru cã viata e materialiceste mai usoarã, aceasta nu este o fugã de lucru, pentru cã într-un coenobium fiecare are lucrul sãu, însã într-un timp limitat si în acest duh de a sluji vietii duhovnicesti a monahului. Deci osteneala trebuie sã fie întotdeauna un instrument pentru viata asceticã. Si dacã unii monahi au nevoie de o mare ostenealã, aceasta nu poate fi impusã unei comunitãti. Poate fi o alegere personalã, chiar într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare ascezã din punct de vedere material, însã aceasta nu poate fi impusã în detrimentul vietii duhovnicesti.

Pentru a rezuma, ceea ce este astãzi posibil într-un coenobium este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personalã a raportului monahului cu Dumnezeu, si de a utiliza toate celelalte aspecte ale vietii monastice pentru a favoriza aceastã dezvoltare personalã: viata liturgicã, lucrul comunitar, deci viata cenobiticã - însã ceea ce se are în vedere este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul sãu cu Dumnezeu, si nu slujirea nevoilor materiale.
 
 

I.N.: Ati spus cã astãzi schiturile si chiliile de la Muntele Athos nu au posibilitãtile, resursele unei mãnãstiri. Care sunt resursele materiale ale unei mãnãstiri pentru a-si putea permite sã aibã o viatã pe care schiturile si chiliile nu o pot avea?
 

Pãrintele Macarie: Avantajul, marele avantaj al mãnãstirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietãtile. Acum nu proprietãtile agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altãdatã. Cea mai mare parte a acestor proprietãti au fost date refugiatilor veniti din Asia Micã în anii 1922-1924. Practic toatã Peninsula Calcidicã apartinea Muntelui Athos - mai sunt si acum sate cu nume de mãnãstiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost date statului si statul dã, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani mãnãstirilor, o retributie, care însã nu înseamnã mai nimic. Dar cea mai mare parte a mãnãstirilor au încã resurse provenind din proprietãti: clãdiri, proprietãti imobiliare si funciare. Apoi, concesioneazã exploatarea pãdurii unor întreprinderi specializate.

Dacã unele mãnãstiri au dificultãti economice, totusi cea mai mare parte a mãnãstirilor au suficiente resurse pentru a asigura viata comunitãtilor lor. Nu au suficient pentru restaurãri si lucrãri de constructie, însã au suficient pentru a asigura viata comunitãtii si ospitalitatea.

Trebuie spus de asemeni cã mãnãstirile Sfântului Munte beneficiazã de numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos sã poatã cumpãra orice practic fãrã taxe.

În schituri situatia e diferitã. Schiturile profitã si ele de pe urma acestor scutiri de taxe, însã nu au proprietãti. Si cum fiecare chilie a unui schit este independentã economic, trebuie sã trãiascã din munca proprie. În vremea când viata era mai simplã, cum vã spuneam, era suficient un pic de artizanat, fãcut linistit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viata monahului. Si asta asigurã si astãzi viata unor monahi chilioti care trãiesc foarte simplu. Însã cei care au nevoie sã construiascã sau sã repare o clãdire sau sã desfãsoare anumite activitãti unde sunt necesare masini, ei bine, acestia au nevoie de mult mai multe resurse si sunt astfel obligati sã lucreze mai mult. Ne aflãm deci în fata unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri si chilii, în detrimentul. nu atât al vietii duhovnicesti - existã foarte buni monahi chiar în schiturile în care se lucreazã mult -, ci în detrimentul acestei posibilitãti a vietii personale.
 
 

I.N.: Dacã am înteles eu bine, unul din punctele esentiale ale acestei noi sinteze monastice este aparitia unui anumit numãr de mari pãrinti duhovnicesti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre mãnãstirile Muntelui Athos, si care, spre a fi realisti, la moartea lor nu vor putea fi înlocuiti cu niste personalitãti la fel de mari? Credeti cã aceastã sintezã monasticã le va supravietui? Este ea perenã?
 

Pãrintele Macarie: Cum vã spuneam mai înainte, aparitia unor pãrinti duhovnicesti harismatici este un efect al Providentei divine, în functie de nevoile Bisericii si spre zidirea ei. Este un adevãr valabil nu doar pentru muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul lui Dumnezeu face sã aparã personalitãti frapante, importante pentru mentinerea credintei ortodoxe sau pentru activitatea misionarã sau pentru monahism, în functie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Pãrinte Efrem, un Pãrinte Paisios, mari personalitãti duhovnicesti, noi dãm slavã lui Dumnezeu pentru a fi avut aceste mari personalitãti care au dat un elan deosebit acestei reînvieri monastice, însã nu limitãm aceastã reînviere monasticã athonitã la persoane. Dumnezeu este cel care a împlinit aceastã reînviere. Providenta divinã este cea care a împlinit aceastã reînviere si care s-a folosit de oameni pentru aceasta. Deci, dacã va fi nevoie de alti oameni ca Pãrintele Paisios sau Pãrintele Efrem, noi avem încredere - si este un element al credintei noastre, al vocatiei noastre monastice, de a avea încredere si de a ne pune la dispozitia Providentei divine. Când vorbim despre disparitia pãrintilor duhovnicesti nu avem o neliniste de genul: "Iatã, pãrintii duhovnicesti vor dispãrea". Avem încredere cã, în mãsura în care vom avea nevoie, Dumnezeu ne va da ceea ce avem nevoie.

Cel de-al doilea aspect este cã, un lucru este prezenta unui pãrinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învãtãturii duhovnicesti, harisma organizãrii, a gestiunii unei mãnãstiri, a administrãrii - este un lucru si un mare har, însã ceea ce este de asemenea foarte important în istoria monahismului sunt institutiile (asezãmintele, regulile). Atunci când un mare întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în mãsura în care institutiile (asezãmintele pe care el le-a stabilit au devenit traditie. Pentru noi, traditia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli etc., ci este un element inspirat de har, un vehicol al energiilor necreate al Duhului Sfânt. Deci institutiile (asezãmintele monastice), traditiile monastice sunt purtãtoare de har. Deci a trãi în traditie, traditia formalã si canonicã, dar mai ales în traditia duhovniceascã a unei familii monastice a succesorilor unui pãrinte duhovnicesc înseamnã a primi harul acestui pãrinte spiritual, înseamnã a trãi cu el. Asadar, pãrintele duhovnicesc care a avut o învãtãturã duhovniceascã în mod special frapantã, nu va dispãrea la moartea sa; va continua sã rãmânã viu prin învãtãtura sa si prin traditia pe care a creat-o prin acest curent de viatã care rãmâne în comunitatea sa si în comunitãtile care depind de el.
 
 

I. N.: Vorbeam înainte de acest interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea sa - care, e adevãrat, era si foarte mare - s-a spart, s-a dizolvat de o anume manierã. Se poate, de asemeni, vedea o anumitã decadentã, evidentã în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei si Kelliei). S-ar mai putea da si alte exemple concrete: la moartea marilor pãrinti spirituali, a marilor întemeietori, institutiile (asezãmintele) lor nu le pot supravietui la acelasi nivel. Credeti cã se poate întâmpla ceva de genul acesta si aici?
 

Pãrintele Macarie: Nu este exclus ca lucrurile sã se petreacã asa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înãltãri si cãderi, însã atunci când ai aceastã încredere în Dumnezeu, aceastã încredere în Providenta divinã si în asistenta Prea Sfintei Nãscãtoare de Dumnezeu - stiind cã suntem aici în Grãdina Maicii Domnului -, ei bine, nu suntem nelinistiti. Sigur cã sunt înãltãri si cãderi, momente de decadentã si momente mai fertile din punctul de vedere al sfinteniei, pentru cã dificultãtile aduc întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar stiut cã criteriul de valoare, de estimare a valorii, nu este cel cantitativ. Dacã o mãnãstire are mai putini monahi, asta nu înseamnã cã situatia este disperatã. Dãm slavã lui Dumnezeu dacã avem un pãrinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii cãtre monahism, care dã învãtãturã, scrieri etc., dãm slavã lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu, însã dacã suntem privati de aceasta, este o bunã ocazie sã lucrãm noi însine pentru a ne pregãti pentru primirea harului. Însã, repet, harisma învãtãturii si conducerii duhovnicesti este un lucru, iar traditia monasticã este un altul. Si în amândouã aceste lucruri, Duhul Sfânt Însusi lucreazã.
 
 

I. N.: Acum, credeti cã aceastã sintezã este aplicabilã si unei tãri ca România, unde mãnãstirile sunt aproape întotdeauna sãrace, ca toatã tara, de curând iesitã din comunism? Mãnãstirile nu au resurse ca mãnãstirile athonite - dacã au putin teren agricol, de proprietãti imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, mãnãstirile românesti, ca toatã tara de fapt, nu au încã acele facilitãti tehnice avansate care sã le permitã sã câstige timp din timpul de muncã pentru rugãciune.
 

Pãrintele Macarie: Importantã nu este realizarea practicã, concretã a acestei sinteze, ci duhul care domneste în aceastã inspiratie a vietii monastice: a trãi în comun, în fraternitatea monasticã cenobiticã, însã cu aceastã grijã de a dezvolta înflorirea personalã prin rugãciunea personalã, acordând o parte importantã vietii duhovnicesti personale si rugãciunii personale în cadrul vietii cenobitice - un lucru care a fost si este adesea neglijat. Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vietii mãnãstirii. Aceste sacrificii si eforturi pot fi adaptate în functie de circumstante. Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realitãtile din România sau ale mãnãstirilor ortodoxe din Franta, care sunt foarte sãrace, care nu au resurse, însã au un acelasi duh si încearcã - în conditiile în care se aflã: într-o tarã non-ortodoxã, cu opozitiile si ostilitãtile ei -, încearcã sã trãiascã în acest duh de, sã-i spunem asa, cenobitism isihast. Asta-i cel mai important.

Însã, dincolo de dificultãtile de ordin material, important este cum se poate ajunge a realiza în viata cenobiticã aceastã înflorire personalã. Cum? - Rolul "bãtrânului" (geronda - unic pãrinte duhovnicesc al mãnãstirii si egumen în acelasi timp, n. tr.) este aici foarte important. Si miscarea actualã de pe Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importantei "bãtrânului" (geronda), a pãrintelui spiritual. Deci igumenul mãnãstirii nu este doar un administrator - cum stau lucrurile în mãnãstirile în care egumenul si duhovnicul mãnãstirii sunt douã persoane diferite -, ci, în mãsura posibilului, igumenul este si pãrintele duhovnicesc al mãnãstirii, cel care inspirã si imprimã directia duhovniceascã, duhul comunitãtii, pe de-o parte, si cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoanã, în drumul lui ascetic personal, pe de altã parte.

Aspectul cel mai important al monahismului ortodox, asa cum îl trãim noi astãzi, era de a putea trãi în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoanã - o persoanã cu toatã originalitatea si dezvoltarea ei proprie.

Existã deci un raport de îmbogãtire reciprocã între comunitate si personalitate. Si atunci, cel care se izoleazã pentru a duce o viatã eremiticã nu are ocazia edificãrii, controlului si corectiei pe care le dau viata în fraternitate. Însã, la rândul ei, viata în fraternitate nu poate fi dezlipitã de raportul personal al monahului cu Dumnezeu în rugãciune. Deci, cum pot acestea sã se împlineascã? - Pe de-o parte, prin rolul igumenului ca pãrinte duhovnicesc si nu doar ca administrator, si, pe de altã parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi rugãciunii personale - în principal în timpul noptii -, deci o parte a zilei personale consacratã exclusiv lui Dumnezeu - nici studiului, nici lucrului, nici activitãtii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importantã posibil, pe care o poate permite comunitatea de rugãciune solitarã în cadrul vietii cenobitice. Aceasta reprezintã, cum ziceam, o îmbogãtire reciprocã a celor doi factori: comunitatea si personalitatea.

Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca pãrinte duhovnicesc al comunitãtii (si nu doar administrator) si, pe de altã parte, acordarea unui timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relatie personalã a monahului cu Dumnezeu prin rugãciune, reprezintã cele douã axe fundamentale ale vietii noastre monastice.
 
 

I. N.: Aceastã sintezã ar putea sau/si ar trebui sã câstige universalitate în monahismul ortodox?
 

Pãrintele Macarie: Nu facem publicitate pentru aceasta, însã eu cred cã acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox, care este mai mult sau mai putin viu într-o epocã sau alta.
 
 

I. N.: Da, însã nu doar duh, ci si o formã anume, adicã, dacã vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta trebuie sã fie unul si acelasi în timp, însã ca formã ne aflãm în fata unei forme noi?
 

Pãrintele Macarie: Este o reactualizare a unor forme traditionale. Rugãciunea nocturnã este un lucru pe care îl vedem în toate vietile de sfinti monahi, fiind mai mult sau mai putin subliniatã dupã epocã sau dupã loc. Nu e un lucru nou!