Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
 FORUM-ul alãturat ! |
|
Tema pe care am ales-o mi se
pare cât se poate de actuală nu numai pentru cei pe care îi numim
nevoitori în înţelesul restrâns, şi ca să zic aşa, „profesional" al cuvântului -călugări şi pustnici de pildă-
ci şi în general, pentru tot creştinul. Mai mult decât atât,
actualitatea şi „contemporaneitatea"
acestei teme rămân, în toate veacurile şi în fiecare epocă,
nemicşorate, şi aceasta prin însăşi firea vieţii în
duh pe care o avem în vedere aici.
În
cazul de faţă, ţinând cont de aşteptările concrete ale
auditorului, voi încerca să vorbesc desprinzându-mă de ce s-ar putea
numi „condiţionare academică",
spre a nu da cuvântului meu un caracter intelectiv şi abstract 1 . Aceasta, şi pentru
că, în viaţa adevărată a Bisericii, teologia este
înţeleasă, mai presus de toate, ca vieţuire [petrecere] în
Dumnezeu. Teologia abstractă, ca
ştiinţă academică, deşi apare tot mai mult, în
condiţiile istorice ale acestei lumi, ca inevitabilă pentru Biserica
lui Hristos, totuşi ascunde întotdeauna în sine primejdia
îndepărtării de adevărata viaţă în duh şi
uşor poate conduce către o „viziune
filosofică"- cum spunea unul din filosofii ruşi-
care nu are putere a mântui şi a înnoi pe om. Nu aş vrea să
petrec acest ceas în chip neroditor, rămânând în afara vieţii – ci,
dimpotrivă, dorinţa mea este de a intra cât mai adânc posibil în
viaţa însăşi. În afară de aceasta, în măsura în care
în lume creşte dinamica pierzaniei,
cresc şi suferinţele omenirii, dar, în acelaşi timp, creşte
proporţional şi conştiinţa nevoii imperioase de a le
depăşi. Oricât de nejustificate ar fi aceste suferinţe, fiind
numai urmarea păcatului şi nicidecum condiţiile obiective
–adică create de Dumnezeu- ale vieţii
noastre, ele alcătuiesc totuşi realitatea în care, vrem nu vrem,
suntem cu toţii prinşi. În chip inevitabil toţi suferim: unii,
în înţelesul negativ, intrând în torentul larg al patimilor acestei lumi,
ceilalţi, în cel pozitiv, din iubire pentru semeni. Dar întrucât sensul
vieţii noastre nu stă în suferinţe –care nu sunt decât
vădirea nedesăvârşirii noastre-
suntem, fireşte, chemaţi a le depăşi, a ne mântui din ele
–ceea ce în viaţa omului raţional [înţelegător] devine
nevoinţa cea de bună voie- asceza.
Nevoinţa,
asceza, ca trudă duhovnicească este de nedespărţit, nu
numai de toate religiile mari sau mai puţin mari cunoscute de istorie, dar
şi de tot ce numim în general cultură, chiar şi
nereligioasă. Fiecare religie: iudaismul, budismul, mahomedanismul, toate
formele contemporane de panteism,
teozofia, ezoterismul, antropozofia şi alte curente mistice
asemănătoare lor, şi, în sfârşit, creştinismul nostru
–toate îşi au cultura lor ascetică, fiecare deosebindu-se de
celelalte într-o măsură sau alta, în virtutea diferenţelor de
conştiinţă dogmatică. Vom lăsa deoparte astăzi
analiza comparativă, de altfel interesantă în sine, a diverselor
culturi ascetice şi dependenţa lor de conştiinţa
dogmatică pe care se întemeiază. Aş vrea să dau cât mai pe
scurt şi, în acelaşi timp, cât mai limpede o privire generală
asupra nevoinţei ortodoxe, şi îmi propun aici a vorbi în calitatea
mea de creştin ortodox.
Numim
creştini numai pe aceia care au primit pe Hristos ca fiind Adevărul
şi Dreptatea absolute, ca singur Dumnezeu-
Făcător şi Dumnezeu-Mântuitor. Şi
respingem toate tentativele de a-l pune pe Hristos în rândul celorlaltor „întemeietori
de religii" sau „marilor maeştri
ai lumii", fie El chiar la loc de cinste.
Creştinismul ni se
înfăţişează în toată exclusivitatea sa şi în nici
un caz nu-l privim doar ca pe o „tradiţie" în rând cu celelte
tradiţii şi culturi ascetice. Noi ne întemeiem în cuvintele lui
Hristos precum: „Pre Tatăl nu-L cunoaşte nimenea fără numai Fiul
şi căruia va voi Fiul să-i descopere" (Matei 11, 27), „Nimeni nu vine la Tatăl fără
numai prin Mine" (Ioan 14, 6), „Că
de nu veţi crede că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre"
(Ioan 8, 24) şi altele ca acestea.
Poruncile
lui Hristos sunt oglindirea în lumea noastră a vieţii veşnice,
dumnezeieşti şi în acelaşi timp, calea către ea. Orice
viziune, cât de înaltă ar părea ea şi chiar dumnezeiască,
dacă este în afara lui Hristos, pentru noi nu este lumina dumnezeirii.2 Pornind de la aceste
premise, noi chiar definim sensul
şi ţelul nevoinţei ortodoxe ca fiind păstrarea
poruncilor lui Hristos, năzuinţa de a face aceste porunci să
devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe.
Şi, dacă veţi întreba, care anume porunci, atunci răspunsul
va fi următorul:
prima poruncă –„Şi să iubeşti pre Domnul
Dumnezeul tău din toată inima
ta
şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din
toată tăria... iar a doua, asemenea acesteia: să iubeşti
pre aproapele tău ca însuţi pre tine".
Căci, după cuvântul lui Hristos, „într-aceste două porunci toată
legea şi proorocii atârnă" (Marcu 12, 30-31; Matei 22, 39).
Şi aşa, ţelul şi sensul nevoinţei creştine o
dată definite, să trecem la o privire mai în amănunt a formelor
pe care le îmbracă această viaţă în Dumnezeu când ea trece
în lucrare a noastră, omenească.
Ceea
ce înţelegem prin asceză poate fi definit pe scurt ca
nevoinţă şi lupta raţională [înţelegătoare]
şi de bună voie duse pentru atingerea desăvârşirii
creştine. Însă, desăvârşirea, aşa cum o gândim noi, nu
încape în firea cea creată a omului, şi de aceea nu poate fi
atinsă prin simpla dezvoltare a posibilităţilor acestei firi
limitate, luată în sine însăşi. Desăvârşirea
noastră se află numai în Dumnezeu Însuşi şi este darul
Duhului Sfânt (Matei 5, 48). De aici se vede că asceza ca atare, la
creştini, niciodată nu poate deveni ţel; ea este numai mijlocul,
numai înfăptuirea libertăţii şi
raţionalităţii [înţelegerii] noastre pe calea tingerii darului lui Dumnezeu.
Ca nevoinţă raţională
[înţelegătoare], asceza noastră în dezvoltarea ei, devine o
ştiinţă, o artă, o cultură 2. Dar, iarăşi zic, oricât de înaltă ar
fi această cultură, luată în aspectul ei omenesc, ea nu are
decât o valoare foarte relativă. Posturile, înfrânările,
privegherile, viaţa aspră, sărăcia înţeleasă ca
neagonisire, ca lipsa vrerii de „a avea",
ca libertate faţă de puterea lumii materiale asupra noastră;
ascultarea, ca biruinţă asupra voinţei egoiste, „individuale" şi ca una dintre cele
mai înalte şi minunate expresii ale iubirii noastre de Dumnezeu şi de
aproapele, însingurarea ca urmare a căutării cămării
lăuntrice unde să putem „a ne
ruga tatălui în taină"; învăţarea întru cuvântul lui
Dumnezeu, nu în sens „exterior",
aşa-zis al cunoştinţei academice, ci ca adăpare din acel
duh al vieţii în har şi al cunoştiinţei
de Dumnezeu, tăinuit în Sfânta Scriptură şi în scrierile
Sfinţilor părinţi; întreaga-înţelepciune (vezi nota 9) ca
învingere a impulsurilor trupeşti, „necuvântătoare"
şi, în general, a „complexului
trupesc" prin vieţuire [petrecere] în amintirea de Dumnezeu;
bărbăţia, îndelung-răbdarea şi smerenia;
compătimirea şi milostenia, ca expresii ale iubirii de Dumnezeu
şi de aproapele; credinţa, tot aşa, ca o nevoinţă a
dragostei – toate acestea pot şi trebuie să devină
nevoinţă raţională [înţelegătoare] şi de
bună voie a omului; dar, până nu a venit lucrarea atotîntăritoare
a harului dumnezeiesc, pînă atunci, toate
acestea rămân simplă lucrare omenească şi, în
consecinţă, pieritoare. În virtutea acestui fapt toată lucrarea
nevoinţei noastre conduce către contopirea voinţei şi
vieţii noastre cu voinţa şi viaţa lui Dumnezeu Însuşi.
Înfăptuirea lor se atinge cu precădere prin rugăciune, şi
de aceea, rugăciunea este culmea tuturor străduinţelor ascetice;
ea este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi
întărirea.
În
rugăciune, cultura nevoinţei ortodoxe îşi atinge
înfăptuirea şi desăvârşirea cea mai înaltă. Prin
adevărata rugăciune se săvârşeşte intrarea
noastră întru Fiinţa dumnezeiască prin puterea Duhului Sfânt.
Iată pentru ce nevoitorul îşi consacră cu precădere
atenţia şi cea mai importantă parte a puterilor sale tocmai
lucrării rugăciunii. Rugăciunea poate varia nesfârşit
în formă şi calitate
[vrednicie]. Cea mai desăvârşită este aşa numita –
RUGĂCIUNE CURATĂ. Pentru a ajunge la această rugăciune
curată, nevoitorul creştin lasă tot restul, cum ar fi,
îndărătul său. Şi în această lăsare îndărăt
se află în esenţa a ceea ce ne este tuturor cunoscut ca fiind
lepădarea de lume a călugărului.
Ar
putea să pară neaşteptat faptul că am trecut astfel în
cuvântarea noastră la călugărie, sau că, într-o oarecare
măsură, am limitat o temă cu caracter mai general. Ci eu
susţin că tot cel ce ajunge să ştie ceva despre esenţa
monahismului, poate uşor, după aceea, să îşi adapteze
această cunoaştere propriei sale vieţi, monahismul nefiind o
credinţă diferită de a celorlalţi creştini. Monahismul
nu este decât un alt chip al vieţii, ce izvorăşte, însă,
din aceleaşi porunci ale lui Hristos căror păstrare
negreşit se însoţeşte cu nevoinţa. Nu există
creştin care să nu fie nevoitor, şi de aceea, când vorbim despre
esenţa lucrării călugăreşti, vorbim despre ceea ce este
apropiat şi familiar fiecărui ortodox. Şi dacă acum vom
îndrepta atenţia noastră către acele forme în care se
modelează călugăria, atunci, fireşte, ne vom pleca asupra „făgăduinţelor" pe care le
dă călugărul, asupra înţelesului lor şi a
legăturii lor cu ţelul nostru.
Ideea
făgăduinţelor călugăreşti şi a
lepădării de lume poate naşte în mulţi întrebarea: oare
este cu putinţă a zidi o viaţă adevărată pe
negare şi lepădare? Bineînţeles că nu. Şi dacă
poruncile lui Hristos au un caracter pozitiv – „iubeşte", atunci şi viaţa în Dumnezeu, în întregimea
ei, trebuie să fie un act pozitiv. Acolo unde e prezentă dragostea
cea dumnezeiască, acolo nu-şi mai găseşte locul
nevoinţa înţeleasă ca un act de împotrivire a sinelui spre a
birui feluritele patimi. Cel ce este plin de dragostea lui Hristos, cel în care
această dragoste a devenit însăşi firea lui, acela nu are nevoie
să se lepede de nici un fel de legătură cu lumea materială
sau de robia patimilor, căci el de toate acestea este slobod. În
această stare, toată lucrarea în planul duhului, adică în planul
poruncilor lui Hristos, nu este ceva la care trebuie ajuns prin silire de sine,
ci simpla manifestare neîmpovărătoare, ba chiar duioasă, a
iubirii. Dar, ca urmare a căderii omului, actul pozitiv, în duhul poruncilor
Evangheliei, ca neîntreruptă trăire şi creştere în bine, ca
dragoste dumnezeiască, în limitele acestei vieţi, negreşit se va
împleti cu formele „negative" de
asceză înţelese ca împotrivire la „legea păcatului" ce lucrează în noi. „Lumea toată întru rău zace" (I
Ioan 5, 19) zice Scriptura. Iar răul este că omul a devenit rob
păcatului. Slobozirea omului, slobod prin firea sa cea dintâi zidită,
renaşterea lui întru viaţa cea veşnică, dumnezeiască,
schimbarea la faţă şi îndumnezeirea întregii sale fiinţe
purced din împletirea dumnezeiescului cu omenescul. În planul cel de al doilea,
adică cel omenesc, predomină acţiunea „negativă", în primul, adică cel dumnezeisc,
- totdeauna numai acţiunea pozitivă.
Mai
e nevoie să spunem că gândul lepădării de lume a făcut
pe mulţi să vadă în călugărie ceva dureros,
împovărător şi întunecat? Nu aşa o privesc, însă,
şi cei care au ales această cale. Teodor Studitul,
de pildă, pătruns fiind cu încântare de acest chip al vieţii,
l-a numit „al treilea har". Primul
har –este legea lui Moise. Al doilea – harul cel „preste har" pe care „noi toţi
l-am primit dintru plinirea lui Hristos" după cuvântul Sfântului Ioan
Cuvântătorul de Dumnezeu (Ioan 1, 16). Şi, în sfârşit, al
treilea –chipul călgăresc al vieţii,
dat omului şi înţeles ca viaţă cerească, ca pogorâre a
lumii îngereşti pe pământ, ca atingere şi înfăptuire în
istorie a ceea ce prin firea sa se află dincolo de limitele acesteia.
Episcopul
Ignatie Briancianinov, printre cei mai însemnaţi
dintre Părinţii Bisericii Ruse 4
ce au strălucit în veacul trecut, veac deosebit de bogat
duhovniceşte, vorbeşte astfel despre călugărie:
„DESĂVÂRŞIREA CREŞTINĂ
constă în curăţia inimii căreia Dumnezeu se arată
şi a Cărui sălăşluire în inimă se
vădeşte prin multele şi feluritele daruri ale Duhului Sfânt. Cel
ce ajunge la această desăvârşire este un luminător care nu
printr-o slujire trupească, ci prin slujirea în duh împlineşte
porunca iubirii aproapelui, călăuzind pe cei ce doresc mântuirea,
ridicându-i din cădere, tămăduind ranele
lor sufleteşti. CINUL CĂLUGĂRESC a dat Bisericii lui Hristos
păstori care „nu... întru cuvinte
îndemnătoare ale înţelepciunii omeneşti" (1 Cor. 2, 4) ci în
cuvintele Duhului şi întărind învăţătura lor cu minuni
au păstorit şi zidit Biserica.
Iată de ce vedem Biserica,
după perioada muceniciei, fugind în pustie. Acolo a fugit
desăvârşirea ei, izvorul luminii ei, puterea cea de căpătâi
a Bisericii luptătoare. Cine au fost Ioan Gură-de-Aur,
Vasile cel Mare, Epifanie, mitropoliţii Alexei
şi Filip – într-un cuvânt toţi sfinţii păstori?
Dar
nu numai în cinul arhiereilor, ci şi în cel al simplilor monahi sunt
mulţi luminători; de la Antonie cel Mare şi Ioan Damaschin, până la Serghei
al Radonejului şi Gheorghe Zăvorâtul.
Credinţa o au întărit, eresurile le-au vădit şi zădărnicit.
Fără de călugări creştinismul mirenilor s-ar fi
surpat. Iată cum este de neînlocuit DESĂVÂRŞIREA în sânul
Bisericii lui Hristos, căci fără de ea până şi
MÂNTUIREA împreună cu însăşi credinţa uşor s-ar putea
pierde, şi negreşit s-ar pierde: căci nevoie este de „simţiri învăţate" prin „multă obişnuinţă" „spre alegerea binelui şi a răului" (Ev. 5, 14). Aceasta desăvârşire o au atins în biserica primară
nevoitorii şi mucenicii, iar după aceea – monahii. Fecioria,
neagonisirea, postul, truda, privegherea, iubirea înfăptuitoare, acestea
sunt uneltele, mijloacele spre a atinge desăvârşirea, dar nu
însăşi DESĂVÂRŞIREA […]
Veţi zice: „ce cuvinte pline de
trufie despre călugărie, cuvinte care vădesc o inimă
mândră". Vom răspunde: într-o odaie întunecoasă murdăria
nici că se vede; iar într-una luminată de strălucitoarele raze
ale soarelui până şi un fir de praf se arată şi
stinghereşte pe gospodar. Duhul Sfânt este Cel ce
povăţuieşte smerenia: sălăşluindu-se în
inimă suspină cu „suspinuri negrăite"
(Rom. 8, 26) şi arată omului nimicnicia dreptăţii lui
precum spune Isaia: că toată dreptatea noastră este ca şi
cârpa lepădată a femeii desfrânate (cf. Isaia 64, 6). Adevărata
mândrie diavolească, este a tăgădui darul lui Dumnezeu, acolo
unde este, ca şi cum nu ar fi. 5
Dacă
nu vrem să pierdem inspiraţia în căutarea acelei
desăvârşiri pe care ne-a poruncit-o Hristos „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl
vostru Cel din ceruri desăvârşit este" (Mt.
5, 48), atunci nu trebuie să scăpăm din vedere acea
conştiinţă despre călugărie a Sfinţilor
Părinţi precum am văzut-o în cele mai înainte arătate.
Desigur, dacă ne limităm la aspectul exterior al vieţii
bisericeşti de fiecare zi, lesne putem cădea în deznădejde
şi chiar în „sminteală".
Însă, când vom avea în noi înşine conştiinţa esenţei
adânci a Bisericii şi a vieţii dumnezeieşti pe care o cuprinde,
atuncea nici o condiţie exterioară, oricât de grea sau urâcioasă
ar fi ea uneori, nu ne va mai clătina de pe piatra dragostei lui Hristos,
după cuvântul proorocului David: „Pace
este multă celor ce iubesc legea Ta şi nu este sminteală" (Ps. 118, 165). Şi, aşa, să ne mărginim
deocamdată la această introducere şi să trecem la cuvântul
nostru despre călugărie. Aici vom fi nevoiţi a vorbi despre cele
trei forme ale chemării, despre cele trei lepădări, despre cele
trei înţelesuri ale crucii şi despre cele trei trepte ale
călugăriei.
Printre nevoitori se
observă oarecare diferenţe în înţelegerea în amănunt a
acestora. Învăţătura şi
tradiţia Bisericii, deşi general acceptate în înţelesul lor
adânc, nu exclud asemenea diferenţe de interpretare la nivel de
amănunt. Astfel, de pildă, la călugării atoniţi
întâlnim tendinţa de a săvârşi o singură tundere
monastică. Aceasta îndeosebi se observă printre pustnici, în
comunităţile mici, în schituri şi, mai rar, în
mănăstirile mari. Se săvârşeşte o singură
tundere, de la început, şi atunci întru schima cea mare. O singură dată se ia această
hotărâre şi pentru totdeauna. Însă, în experienţa mai
largă a Bisericii, întâlnim tradiţia celor trei trepte ale călugăriei: prima - rasoforul, adică purtarea rasei
fără legământul făgăduinţelor; a doua: - schima
cea mică, adică mantia; şi a treia – schima cea mare. Aceste
trei trepte ale vieţuirii călugăreşti se află în
legătură cu cele trei lepădări despre care vorbesc
Sfinţii Părinţi şi în special Avva Pafnutie, în cartea
Cuviosului Casian Romanul (Convorbirea a 3-a) şi
Sfântul Ioan Scărarul (Cuv. II, cap. 9). Să
ne plecăm puţin asupra acestor trei lepădări.
Avva
Pafnutie, despre care este scris în cartea Cuviosului Cassian:
„În ceata sfinţilor care luminau în
noaptea lumii acesteia ca nişte preacurate stele, asemenea unui mare
luminător strălucea cu lumina cunoştinţei – Sfântul
Pafnutie", acest mare Pafnutie spunea: „Sunt
trei chipuri ale chemării, precum socotim a fi de nelipsit pentru
călugăr şi trei lepădări –ori în ce chip ar fi chemat
el". Prima chemare este nemijlocită – de la Dumnezeu; a doua – prin
oameni; şi, în sfârşit, a treia – din nevoie. Avva Pafnutie
arată cum că primeia îi este caracteristică
o anume însuflare care umple inima omului, până
şi în somn, atrăgându-l nespus de puternic spre dragostea lui
Dumnezeu, spre poruncile lui Hristos. Celei de-a doua, venind prin oameni
–că cel chemat se înflăcărează cu dorire dumnezeiască
mijlocită prin cuvânt omenesc sau prin înrâurirea oamenilor sfinţi.
Celei de-a treia, din nevoie –că împinge pe om a se întoarce către
Dumnezeu în virtutea nevoilor care îl cuprind, a primejduirii vieţii sau a
pierderii celor apropiaţi.
Învăţăturii
Sfinţilor Părinţi ne îngăduim a adăuga câteva
observaţii personale, născute de-a lungul veacurilor, din schimburile
noastre duhovniceşti avute cu mulţi nevoitori din Sfântul Munte.
Unele suflete, adăpate la tradiţia cea de veacuri a Bisericii,
crescute în neasemuitul cult al slujbelor dumnezeieşti, cu dumnezeiştile taine, cu nesecatele comori ale
rugăciunii şi dogmelor, în virtutea plinirii şi liniştii
născute astfel în ele, nu cunosc crize sfâşietoare. Creşterea
lor duhovnicească decurge fără zbateri furtunoase. Uneori, în
asemenea suflete, încă din copilărie se iveşte o adâncă
şi puternică chemare către Dumnezeu, care se
înstăpâneşte în ele, şi acestea se îndreptează
spre călugărie cu simplitate, în chip firesc. Cu totul altfel se
petrec lucrurile cu aceia care, într-un fel sau altul, au pierdut pe Dumnezeu,
s-au îndepărtat mult de la El sau chiar au luptat împotriva Lui.
“Întoarcerea" lor ia, în general, forma unei adânci crize lăuntrice,
adesea însoţită de sfâşieri şi zdruncinări; în asemenea
cazuri putem întâlni boli nervoase şi alte fenomene patologice mergând
chiar până la nebunie. Renaşterea duhovnicească a acestora,
uneori din cele mai adânci căderi, se face în virtutea unei lucrări a
harului puternic resimţite, care, în plan psihologic ia forma unei
deosebite “hotărâri".
Harul
prin care se deschide omului lumea luminii dumnezeieşti, în ciuda puterii
lui de atragere, nu îl lipseşte pe acesta de libera sa voinţă,
nici nu îl scuteşte desăvârşit de alte lupte ce au să
vină şi chiar de îndoieli. Şi aceia care au cunoscut harul sunt
supuşi încercărilor şi pot ajunge chiar până la întunecarea
cea demonică; iar atunci, cunoştinţa primită, care
negreşit va fi lăsat urme adânci în cugetul cel înţelegător
al omului, poate fi pusă în slujba răului. “Şi se fac cele de pre urmă ale omului aceluia mai rele decât
cele dintâi" zice Hristos (Mt. 15, 45; Luca 11,
26). Câteodată, însă revărsările harului sunt supuse atât
de bogate, încât sufletul, în adâncul trăirilor sale, limpede îşi
simte propria înviere. Atunci, mărturia lăuntrică a Duhului
despre adevăr devine atât de clară încât nici că mai rămâne
loc în suflet pentru îndoială sau clătinare. Dragostea de Dumnezeu
umple toată fiinţa şi chemarea către El
stăpâneşte tot restul. În asemenea cazuri sufletul se
întăreşte pentru tot restul vieţii şi se liberează
până în străfundurile sale de orice sfâşiere
lăuntrică, atunci nu îşi mai găsesc loc în ele chinuitoare
căutări ale adevărului, ci tot restul nevoinţei sale se îndreaptă
numai spre plinirea, în viaţa sa, a ceea ce a cunoscut în ceasul pogorârii
harului.
Nu
vom mai zăbovi asupra acestei teme. Vom adăuga numai că
niciodată Sfinţii Părinţi nu au micşorat
importanţa vreunui fel de chemare, pentru că istoria Bisericii a
cunoscut nu puţine cazuri unde cei chemaţi în al treilea chip,
adică din nevoie, au atins la sfârşitul călătoriei lor o
desăvârşire mai mare chiar decât cei chemaţi în primul chip.
Şi astfel Părinţii căutau nu către începutul drumului
ci spre sfârşitul şi săvârşirea lui.
Există
o anumită legătură între cele trei chipuri ale chemării
şi cele trei lepădări precum şi cele trei trepte ale
sfinţirii în călugărie. După Sfântul Pafnutie aceste trei
lepădări se rânduiesc astfel: prima-
atuncea când părăsim trupeşte avuţiile şi agonisirile
acestei lumi. A doua – atuncea când părăsim înclinările şi
patimile cele mai dinainte, atât cele trupeşti, cât şi cele
sufleteşti. Şi, în sfârşit, a treia – atuncea când şi
mintea ne-o sustragem de la tot ce este văzut şi vremelnic şi ne
adâncim cu duhul în contemplarea celor nevăzute şi veşnice. Marele
Avva Pafnutie spune: “De nelipsit sunt
aceste trei lepădări în atingerea desăvârşirii".
Aici
ni se pare de un deosebit interes a aminti şi învăţătura
unui alt mare povăţuitor al monahismului răsăritean despre
absoluta necesitate a celor trei lepădări: Cuviosul Ioan
Scărarul (sec. al VI-lea). El zice: “Nimenea
nu va intra încununat în cămara cea cerească dacă nu va
săvârşi prima, cea de-a doua şi cea de-a treia lepădare.
Prima este lepădarea tuturor lucrurilor şi oamenilor şi
rudeniilor. Cea de-a doua este lepădarea voinţei sale. Şi cea
de-a treia – lepădarea slavei deşarte care este urmarea
ascultării".
Încercând
acuma să comparăm învăţăturile celor doi sfinţi,
ar putea, la început să ni se pară că înţelesurile celor
trei lepădări nu sunt aceleaşi la ambii. Sfântul Ioan pare
să înceapă mai sus şi să termine mai jos decât Sfântul
Pafnutie. Sfântul Ioan, în lămuririle sale, pune lepădarea de rudenii
la un loc cu părăsirea obiceiurilor mai înainte avute, felurile de a
gândi, obişnuinţele morale şi, în general, patimile
lumeşti, adică ceea ce la Sfântul Pafnutie este cea de-a doua
lepădare, cuprinzând în prima treaptă, deja, şi pe cea de-a
doua. În a doua, el pomeneşte numai lepădarea voinţei proprii,
iar în a treia, doar respingerea slavei deşarte. Ţin totuşi
să subliniez aici uimitoarea unitate în duh a Tradiţiei; şi,
dacă formulările diferă de la un nevoitor la altul, aceasta nu
face decât să mărturisească despre faptul că, în
experienţa vieţii, fiecare este de sine stătător în
căutările sale. Singura diferenţă o găsim în cuprinsul
primei lepădări. Sfântul Pafnutie socoteşte destul, pentru cel
ce intră pe calea nevoinţei, ca prima lepădare să fie doar
părăsirea lumii exterioare şi a agonisirilor; atribuind abia
treptei următoare lupta cu patimile, şi obiceiurile vieţii
dinainte. Sfântul Ioan cere dintru început lepădarea tuturor oamenilor- altfel socoteşte părăsirea lumii
ca fiind nestatornică. Mai departe, adică în a doua lepădare,
vorbeşte despre lupta cu patimile, punctând mai esenţial însuşi
miezul acestei lupte şi în aceasta, neîndoielnic, stă superioritatea
formulării sale.
Dar şi în cea de-a treia lepădare,
formula Sfântului Ioan se adevereşte mai desăvârşită,
rămânând, în acelaşi timp, în esenţa conţinutului ei, întru
totul aceeaşi cu cea a Sfântului Pafnutie, care vorbeşte despre
ultima lepădare ca fiind sustragerea minţii de la toate cele
văzute şi adâncirea cu duhul în contemplarea celor nevăzute
şi veşnice. În sufletul nevoitorului ce nu s-a curăţit
încă de patimi, această formulă poate stârni închipuirile
(imaginaţia) şi, atunci, acele „nevăzute şi vrednice"
rămân încă oarecum în afara omului. Formula Sfântului Ioan,
însă, -„respingerea slavei deşarte" conduce pe ascet în
străfundurile luptei lăuntrice, fără să îngăduie
minţii să zboare visător în înalte sfere şi obligând-o
să rămână trează
până la capăt. Mi-am permis să exprim părerea mea despre
superioritatea formulării celor trei trepte ale lepădării la
Sfântul Ioan, faţă de cea de la Avva Pafnutie, însă, repet, -ea este mai desăvârşită în aspectul ei, ca
să zicem aşa, ascetico-pedagogic, dar ele rămân, esenţial,
una şi aceeaşi. Voi încerca să lămuresc acestea mai
departe.
Lepădarea
slavei deşarte la Sfântul Ioan nu este altceva decât înţelegere
ascetică a căii trecerii duhului nostru în lumea veşniciei.
Această lepădare cuprinde înlăturarea puterii lumii asupra
noastră şi biruinţa noastră asupra ei. Dar cine este cel
care biruieşte lumea? În Biserică cunoaştem o ceată aparte
a sfinţilor -"nebunii lui Hristos". Această formă de
nevoinţă creştină înfăţişează deosebit
de limpede tocmai cea de-a treia treaptă a lepădărilor.
Ţelul „nebunului" este de a fi dispreţuit de lume şi de oameni.
Mulţi sunt cei care nu pot înţelege această nevoinţă
şi care nu văd în ea decât o perversiune; dar, în esenţa ei, aceasta
întruchipează treapta cea mai înaltă a lepădării slavei
omeneşti în care se şi află biruinţa asupra lumii. Domnul
zice: „Şi nu voiţi să
veniţi către mine ca viaţă să aveţi. Slavă
de la oameni nu iau. Ci v’am cunoscut pre voi,
că dragostea lui Dumnezeu n’aveţi întru
voi... Cum puteţi voi să credeţi, slavă unul de la altul
luând şi pre slava cea de la singur Dumnezeu nu o căutaţi"
(Ioan 5, 40-44). Din aceste cuvinte ale lui Hristos vedem că slava de la
oameni este o piedică pentru credinţa însăşi. Voi să
spun că, dacă, în trăirea noastră, vom urmări
lepădarea slavei deşarte de care vorbeşte Sfântul Ioan, vom
vedea că ea, în chipul cel mai sigur, duce tocmai la aceea că omul,
cu mintea sa, cu duhul său, se mută în lumea lui Dumnezeu,
ieşind din cea a oamenilor. Această stare îşi are şi
altă expresie, şi anume: sălăşluirea în pustie, precum
spune proorocul David: „Iată m’am depărtat fugind, şi m’am
sălăşluit în pustie". (Ps. 54, 7)
Iată şi Apostolul Pavel zice: „A
oamenilor caut acum bunăvoirea sau a lui Dumnezeu?
Căci de-aş plăcea încă oamenilor n’aş
fi slugă lui Hristos". (Gal. 1, 10) Şi, îndată după
aceasta spune: „Şi arăt
vouă fraţilor, că Evanghelia ceea ce bine s’a
vestit de mine nu este după om. Că nici eu de la om o am luat prea
aceasta, nici m’am învăţat, ci prin
descoperirea lui Iisus Hristos." (Gal. 1, 11-12)
Deci, dacă această Evanghelie nu este de
la om şi nu de la om se poate învăţa, atuncea, fără
îndoială, că a treia lepădare, după Sfântul Ioan,
adică cea a slavei deşarte, duce -cum ar fi- drept la mutarea şi sălăşluirea
duhului nostru în lumea lui Dumnezeu.
Să
mergem mai departe. Învăţătura despre cele trei
lepădări de nelipsit pentru urcuşul desăvârşirii se
leagă într’un tot cu cuvântul despre cele trei
cruci care le însoţesc. Fiecare lepădare este, în esenţa ei,
primirea unei cruci. Sfinţii
Părinţi îndeamnă cu străşnicie a lua seama asupra
faptului că suirea pe cruce trebuie să se săvârşească
în măsura puterii fiecăruia. Greu se pedepsesc încercările de a
urca crucea ultimei lepădări dacă au loc mai înainte de vreme,
adică fără acea cunoaştere care trebuie să le
însoţească. Vorbesc despre cunoaştere, dar aş prefera, mai
curând, să vorbesc despre experienţă şi despre adevărata
stare a duhului. Cel care înainte de a săvârşi cele mai mici, citind
despre facerile Sfinţilor, năzuieşte cu mândrie a atinge culmile
rugăciunii curate ale acestei
ultime cruci, acela, jalnic cade iarăşi la pământ. Cu
deosebită forţă vorbeşte despre aceasta cuviosul Isaac Sirul (Niniviteanul).
Episcopul Teofan Zăvorâtul, marele părinte
teolog-ascet rus din veacul trecut, are un cuvânt minunat despre aceasta în
scrierea sa „Cele trei cruci".
După el, prima cruce este
crucea cea din afară, care se împleteşte din nevoile şi din
necazurile care’l ajung pe om în vremea vieţuirii
lui pe pământ. A doua cruce -
lupta lăuntrică cu patimile şi cu poftele. A treia –crucea dării de sine voii lui Dumnezeu. Aceasta din
urmă, după Teofan Zăvorâtul, este
rodul darurilor duhovniceşti ale harului şi în formele ei mai
desăvârşite e numai a celor desăvârşiţi. Din nou
întâlnim aici formulări diferite, dar esenţial aceleaşi în duh.
Iară dovada că totala dăruire de sine voi lui Dumnezeu nu este
altceva decât cea de-a treia lepădare o vom lăsa pentru
altădată 6 şi acum vom trece la tema
despre cele trei trepte şi cele trei făgăduinţe ce stau
temei călugăriei.
Mai
înainte am amintit faptul că prima tundere se săvârşeşte
fără a cere făgăduinţe celui ce
îmbrăţişează calea monahismului. Această tundere, la
Muntele Athos, în mănăstirile greceşti, se consideră mai
curând ca o rugăciune de binecuvântare spre a putea purta haina
călugărească. Pe această treaptă se dă
călugărului începător dreptul de a purta rasa, de unde şi denumirea de rasofor (purtător de rasă). Înainte a se săvârşi
această tundere se primeşte povăţuire despre înţelesul
călugăriei şi despre nevoia lepădării de lume şi
de rudenii. Făgăduinţele, însă, nu se dau de către rasofor şi, deci această treaptă,
esenţial, este doar o perioadă de încercare şi de
învăţătură pregătitoare spre nevoinţă.
A
doua treaptă – schima cea mică
sau mantia. La această tundere monahul rosteşte şi
făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe nu se dau
treptat, ci în întregimea lor. Aceleaşi făgăduinţe se vor
repeta într’o formă puţin scgimbată şi la tunderea în treapta cea mai
înaltă a călugăriei, în schima
cea mare sau schima.
Faptul că cele trei făgăduinţe
de temei se rostesc dintr’un bun început şi nu
treptat ar putea părea, la prima vedere, contradictoriu acelei rânduiri,
sau structuri, pe care am descris-o mai înainte, în cuvântul despre rostuirea
lepădărilor. Dar această contradicţie nu este decât
aparentă şi nicicum esenţială. Ca şi în cazul
lepădărilor, avem de-a face, mai degabă,
cu o creştere treptată în cunoaşterea duhovnicească: trei
făgăduinţe supuse unuia şi aceluiaşi ţel, precum
şi trei lepădări. Repetarea unora şi aceloraşi
făgăduinţe la tunderea în schimă ca şi la cea în
mantie are în vedere nu vremelnicia lor, ci creşterea în cunoaşterea
puterii şi înţelesului lor. Dacă diferenţa în formă
este mică, în schimb, conştiinţa lăuntrică a omului
poate să se fi transformat esenţial în străfundurile ei între
cele două. Spre a nu pierde din vedere însăşi esenţa
vieţii duhovniceşti creştine, subliniem din nou, aici, că
toate aceste trepte ale tunderii şi făgăduinţelor nu sunt
de nelipsit pentru atingerea dragostei dumnezeieşti şi a
desăvârşirii, căci aceasta este cu putinţă şi în
afara călugăriei. Însă, precum stă scris despre Hristos
că „pruncul creştea şi se
întărea cu duhul" (Luca 1, 80), aşa şi tot omul se
preschimbă şi creşte, şi experienţa Bisericii a
dovedit folosul metodelor mai sus pomenite. Şi Sfântul Apostol Petru
spune: „Pentru aceea fraţilor, mai
vârtos nevoiţi-vă ca să faceţi adeverită chemarea
şi alegerea voastră, că acestea făcând, nu veţi greşi
niciodată. Că aşa din destul se va da vouă intrarea întru
veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului
Iisus Hristos". (2 Petru 1, 10-11).
Iată
făgăduinţele rostite la tunderea în schima cea mică
(mantie) 7 :
1.
Petrece-vei în mânăstire şi în
nevoinţă 8 până la cea din
urmă suflare?
2.
Păzi-te-vei
în feciorie, în înteaga înţelepciune 9 şi
în cucernicie?
3.
Păzi-vei până la moarte
ascultarea către mai marele tău şi către toţi
fraţii cei întru Hristos?
4.
Răbda-vei toată supărarea
şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru
împărăţia cerurilor?
În schima cea mare
(schimă):
1.
Te lepezi de lume şi de cele ce sunt
în lume, după porunca Domnului?
2.
Petrece-vei în mânăstire şi în
nevoinţă până la cea din urmă a ta suflare?
3.
Păzi-vei până la moarte
ascultarea către mai marele tău şi către toată
frăţia cea întru Hristos?
4.
Răbda-vei toată supărarea
şi strâmtorarea vieţii celei monahiceşti pentru
împărăţia cerurilor?
5.
Păzi-te-vei
în feciorie, în întreaga înţelepciune şi în cucernicie?
La toate aceste
întrebări se răspunde: „Aşa,
cu ajutorul lui Dumnezeu".
Cineva
s-ar putea întreba: dacă la tunderea în mantie sunt patru, iar la cea în
schimă –cinci făgăduinţe? Tradiţia Bisericii cuprinde
esenţa călugăriei în trei făgăduinţe, şi
anume: ascultarea, întreaga-înţelepciune (curăţia) şi
neagonisirea. Şi noi, acum, vom urma această ordine lăsând la o
parte, pentru acum, cercetarea mai amănunţită a acestei probleme
care se va arăta şi mai complexă de vom face cunoştinţă
cu conţinutul rânduielii tunderilor. Astfel, în cuvintele stareţului
către cel primeşte schima cea mică (mantia),
povăţuindu-l în legătură cu făgăduinţele (pe
greceşte synthikas,
adică legăminte, testamente) pe care le-a dat, găsim de
pildă, îndemnul de „a se
curăţi de toată întinăciunea
trupului şi a duhului, de a agonisi gândul smerit, de a părăsi
îndrăzneala obiceiurilor lumii acesteia, de a rămâne
răbdător în rugăciune, de a nu slăbi în post, de a nu se
lenevi în privegheri; iară toate acestea se rezumă la trei
făgăduinţe: ascultarea, întreaga - înţelepciune (curăţia)
şi neagonisirea". Celui ce primeşte mantia stareţului îi
dă şi următoarea povaţă: „Se cuvine ţie, carele ai început această cale ce duce la
împărăţia cerurilor, a nu te mai întoarce îndărăt,
căci altfel nu te vei găsi vrednic de împărăţia cea
cerească. Să nu cinsteşti ceva mai presus decât pre Dumnezeu.
Să nu iubeşti nici tată, nici mamă, nici fraţi, nici
pe cineva dintre ai tăi, nici chiar pe tine însăţi să nu te
iubeşti mai mult ca pre Dumnezeu, nici împărăţia lumii sau
odihna sau cinstea..."
La
tunderea în schimă, lepădarea lumii se exprimă şi mai
puternic. Aici, stareţul spune: „Te
povăţuiesc pre tine la cea mai desăvârşită
vieţuire care este dupre asemănarea vieţuirii Domnului... Lepădarea nimic alta nu este decât
făgăduinţa crucii şi a morţii. Să te ştii
pre tine din ziua aceasta răstignit şi mort lumii cu cea mai
desăvârşită lepădare, căci tu lepezi
părinţii, fraţi, femeie, copii, rudenii, prieteni, obiceiuri,
gâlcevile cele din lume, grijile, agonisirile, averile, dezmierdarea şi
slava deşartă şi zadarnică. Şi mai ai a te lepăda
nu numai de cele zise mai înainte, ci încă şi de sufletul tău, dupre glasul Domnului (Luca 14, 26)... Dacă deci ai
ales cu adevărat a urma Lui
şi dacă fără minciună doreşti a te chema al Lui
ucenic găteşte-te din ceasul de acum... către nevoinţele
duhovniceşti, către înfrânarea trupului, către
curăţirea sufletului, către sărăcia
desăvârşită, către plânsul cel bun şi către toate
cele întristătoare şi dureroase ale vieţii celei
făcătoare de bucurie depre Dumnezeu".
Şi mai departe zice: „Pentru că
ai a flămânzi şi a înseta, a fi gol şi dosădit
şi batjocorit, ocărât şi prigonit... şi când toate acestea
le vei pătimi, bucură-te, că plata ta multă este în ceruri.
Cu bucurie, deci, bucură-te şi veseleşte-te cu veselie,
căci astăzi te-a ales pre tine şi te-a despărţit
Domnul Dumnezeu de viaţa cea lumeacă,
şi te-a pus ca înaintea feţei Sale... întru ostăşirea
vieţii celei cu chip îngeresc... Lui cu toată întregimea a’I lucra, cele de sus a cugeta, cele de sus a căuta,
pentru că petrecerea noastră, dupre Sfântul
Apostol (Pavel), în ceruri este...". Şi mai departe: „O, chemare
nouă! O, dăruire a tainei! Al doilea botez 10 iei astăzi frate, prin
bogăţia dăruirilor Iubitorului de oameni Dumnezeu şi
păcatele tale curăţeşti şi
fiu al luminii te faci şi însuşi Iisus Hristos Dumnezeul nostru
împreună se bucură cu sfinţii Săi îngeri de
pocăinţa ta junghiind viţelul cel gras..." Mai departe, cel
tuns este chemat „cu vrednicie să
umble potrivit chemării", şi se pomenesc şi alte
amănunte ale vieţii ascetice, care ţin de această „umblare potrivit chemării".
Când
întâlnim pentru prima oară – şi nu numai prima – asemenea
formulări, adevăratul lor înţeles nu ni se dezvăluie pe
deplin. Pătrundem, sau ghicim, numai în parte ceva despre ţelul
către care este chemat omul. Însă adevărata dezvăluire a
conţinutului şi puterii acestor cuvinte se primeşte nu altfel
decât în experienţa vieţii, şi o experienţă
fără de vicleşug, sinceră. Trebuie spus că chemarea
monahului de a se desprinde de dragostea părinţilor şi, în
general, a lumii pentru a trăi după asemănarea lui Hristos, în
însăşi experienţa vieţii, conduce sufletul la o foarte
adâncă sfâşiere sau, spre a folosi o expresie modernă, la un
„conflict lăuntric". În sufletul omului se nasc furtuni mari şi cel
care nu are atunci îndrumare izvorând din experienţa milenară a
Bisericii poate adesea nu numai să cadă pradă confuziei, ci
chiar să se piardă. Sfântul Ioan, egumenul mânăstirii din Sinai, în cartea sa „Scara", una dintre cele mai
strălucite scrieri ascetice ale
Sfinţilor Părinţi, spune aşa: „E neapărat nevoie ca marea aceasta (adică viaţa
sufletului nostru) să se pună în mişcare, să se tulbure
şi să se dezlănţuie, ca prin această furtună
să arunce la ţărm toată putrejunea pe care râurile
patimilor au revărsat-o în ea. Să căutăm cu luare aminte
şi vom vedea că, după furtună, se aşterne pe mare o
linişte adâncă". (Cuv. IV, cap. 59).
Greu
de găsit cuvinte care să exprime nevoia absolută de a duce acest „conflict lăuntric"
până la ultima sa limită pentru a se deschide adâncurile sufletului.
Cum poţi arăta în cuvinte absoluta nevoie a sufletului de a sta
deopotrivă şi în iad şi în Dumnezeu? Cum să explici că
numai în aceste condiţii se atinge plinătatea vieţii
omeneşti şi în acelaşi timp şi acea statornicie a duhului
cu adevărat sănătos, care înlătură toată
clătinarea lăuntrică? Cine dintre noi nu cunoaşte durerea
neîncetatelor treceri între „înălţările" şi căderile
„duhovniceşti"? Şi iată că, atunci când omul se
coboară în iadul luptelor lăuntrice, purtând în sine pe Dumnezeu,
scapă de clătinări patologice, nu’şi
mai află loc atunci acele „înălţări"
şi „căderi" despre care tot
mereu auzim. Nu’şi mai află loc, pentru
că, dimpreună, se trăiesc într’un tot.
Poruncă avem de la Hristos să ne asemănăm lui Dumnezeu,
şi viaţa aceasta Părinţii o numesc „ştiinţa ştiinţelor" şi „arta artelor". 11 Şi ea nu
se cunoaşte altfel decât prin trăire.
Se
poate naşte întrebarea: în rânduiala tunderii auzim atâtea cuvinte „grele"
(Ioan 6, 60); cum se pot împăca ele cu „viaţa în asemănarea lui Hristos"? Unde este acea
blândeţe şi acea dragoste către care ne cheamă Domnul?...
Înţelegerea cea din planul duhovnicesc diferă cu mult de cea din
planul sufletesc „psihologic". Încercaţi, de pildă, să
pătrundeţi înţelesul obişnuit al sfinţeniei, cel al
dragostei sau cel al blândeţii, şi veţi vedea că se
potrivesc cu cele asemănătoare lor din Evanghelii. Astfel,
blândeţea este înţeleasă de mulţi ca fiind un „temperament paşnic" firesc. Altfel
o defineşte Sfântul Ioan Scărarul. 12
El spune: „Blândeţea
este o anume stare a minţii care rămâne neclătinată în
cinstiri şi în necinstiri... Blândeţea este o stâncă
neclătinată ce se înalţă deasupra mării mânierii...
întărirea răbdării; uşa şi chiar maica iubirii;
adică îndrăzneala în rugăciune; încăperea Duhului Sfânt;
zăbala mâniei, dăruitoarea bucuriei, urmarea lui Hristos..." De
aicea vedem că avem de-a face cu ceva ce este cu mult mai presus decât o
stare „psihologică". Este vorba de o bărbăţie care ia
asupra sa greutăţile şi neputinţele celorlaltora.
Este a fi totdeauna gata fie a răbda necinste, fie a rămâne
neclătit lăuntric în proslăvire. Blândeţea este
liniştită hotărâre în faţa tuturor necazurilor şi
chiar a morţii. În ea se cuprinde marea putere şi biruinţă
asupra lumii. Hristos spune: „Fericiţi
cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul", cu alte cuvinte
vor cuceri şi vor stăpâni lumea, în înţelesul cel mai înalt al
acestui cuvânt. Nu puterii brute, materialiste se va pleca pământul,
adică lumea, ci blândeţii.
După
această destul de lungă abatere, în scopul de a vă dezvălui
mai limpede înţelesul şi duhul călugăriei, voi trece la
înfăţişarea conţinutului duhovnicesc al fiecăreia
dintre cele trei făgăduinţe ce stau temei călugăriei,
care alcătuiesc, ca să spunem aşa, miezul expunerii noastre.
Mulţi
cred că principala diferenţă între călugărie şi
modul de viaţă obişnuit constă în celibat; eu însă,
urmând Sfinţilor Părinţi din trecut şi nevoitorilor din
zilele noastre, dau mai multă importanţă ascultării, pentru
că adesea întâlnim oameni care îşi petrec întreaga viaţă în
celibat, fără a deveni monahi, nu numai în sensul consacrării,
dar nici în duh. De asemenea, neagonisirea, înţeleasă ca o capacitate
de a se mulţumi cu foarte puţin, se poate întâlni şi la oameni
care se află foarte departe de duhul călugăresc. Scopul meu,
însă, nu este de a stabili o ierarhie între făgăduinţele
fundamentale. Mai curând aş vrea să arăt altceva, şi anume
că, prin contopirea celor trei făgăduinţe într’un tot , se înfăptuiesc condiţiile prielnice
atingerii ţelului de căpătâi al nevoitorului – nepătimirea
şi rugăciunea curată.
__________________________
NOTE:
1. Cuvântare ţinută la Paris în
noiembrie 1952. Pentru traducerea în limba română am preferat să
urmăm formei textului original din limba rusă, fără
adaptările literare ce s’au făcut de
către ceilalţi traducători. (N. tr.)
2. Părintele Sofronie, în cartea sa „Îl vom vedea precum este" (încă
netradusă în româneşte), explică amănunţit
diferenţele între viziuni ale luminii în creştinism şi în afara
creştinismului, ca unul ce a trăit ambele experienţe. (N. tr.)
3. Capadocienii şi
alţi Părinţi au numit-o, pe drept cuvânt, şi „filosofie".
(N. tr.)
4. Proslăvit de curând între sfinţi de
Biserica Rusă (N. tr.).
5. Citat din „Hristianskoe Citenie", 1895, ed. a 3-a, p. 59, „Scrisorile unui ascet" (N. a.)
Sfântul Ignatie arată aici – împreună cu
toată tradiţia Bisericii – că mândria şi smerenia nu
constau într’o atitudine formală, ci sunt o
stare a duhului („Duhul Sfânt este cel ce
povăţuieşte smerenia"). Cel ce s’a
smerit în Duhul Sfânt vede limpede în lumina Lui, pe de o parte toată
urâciunea ascunsă în „dreptatea
noastră", pe de alta, cum se înfăptuieşte în sine,
nevrednicul, lucrarea lui Dumnezeu – şi în această vedere limpede
atinge realismul duhovnicesc – temelia însăşi a adevăratei
smerenii. Acesta îşi poate vedea şi adâncul urâciunii sale -
fără a deznădăjdui – şi înălţimea harului
lucrător în el – fără a fi clătinat de mândrie în inima sa;
şi, neclătinat, poate mărturisi despre acest har când, prin voia
lui Dumnezeu, este chemat s’o facă, precum
Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. îndeosebi cap. 11 şi 12) spre exemplu. (N.
tr.)
6. Dorim, totuşi, să atragem
atenţia cititorului la cuvintele Domnului către Sfântul Apostol Petru
(Ioan 21, 18-19). (N. tr.)
7. Aici, molitfelnicele româneşti diferă
de cele greceşti şi slavone, punând aceleaşi patru
întrebări şi la schima mică şi la cea mare. Noi am preferat
să rămânem credincioşi textului autorului, adoptând varianta
citată de el. (N. tr.)
8. În molitfelnicele româneşti cuvântul care
apare este „pustnicie", însă
aceasta este, evident, o greşeală a traducătorului original, din
slavonă, care a înţeles cuvântul postnicestvo ca pustnicestvo.
Slavona adesea întrebuinţează cuvântul „postnicestvo" (ce ar fi trebuit
să dea pe româneşte „postnicie", adică, cum ar fi, „viaţa cu mult post"), înţelegând prin „post" – „înfrânare", sau nevoinţă, în general. Ne-am luat
libertatea să ne îndepărtăm aici de terminologia
românească, şi fiindcă pustnicia este un chip aparte al
călugăriei, pe care Părinţii nu’l
recomandă tuturor monahilor. (N. tr.)
9. Întreaga-înţelepciune,
de la cuvântul grec „sophrosyne",
adesea tradus ca „curăţie".
Cuvântul românesc vrea să traducă slavul „ţielomudrosti". „Mudrosti", într’adevăr se traduce în general cu „înţelepciune"; în acest caz,
însă, este vorba (precum şi în cuvântul grec pe care îl reproduce
exact) despre „cuget": „cuget întreg" (în sensul de „sănătos") ar fi traducerea
corectă pe româneşte. Am ales totuşi, a păstra forma
tradiţională din molitfelnice; pe de o parte spre a nu ne
îndepărta de limbajul bisericesc, introducând un cuvânt nou, pe de
altă parte am evitat cuvântul „curăţie",
care se înţelege cel mai adesea într-un sens prea limitativ, „clinic" al
unei simple „nenuntiri" trupeşti. (N. tr.)
10. Expresia
„al doilea botez" trebuie înţeleasă în sensul că tunderea monahală, prin măreţia
ei şi prin bogăţia revărsării Sfântului Duh peste om,
se aseamănă cu taina botezului, care, ca atare, precum şi
mărturisim, rămâne întotdeauna „unul"
(simbolul credinţei) şi de nerepetat.
11. vezi nota 3.
12. cuvântul al XXIV-lea: „Despre blândeţe, simplitate şi nerăutate care purced nu
din fire, ci se agonisesc prin multă băgare de seamă şi
sârguinţă".
| Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
FORUM-ul alãturat ! |
|