III. NEAGONISIREA

 

Cea de-a treia făgăduinţă ce stă temei călugăriei, plineşte în chip firesc pe primele două, dimpreună cu care, nedespărţit se uneşte într’un tot, spre a atinge rugăciunea curată; în acelaşi timp, ea duce la o şi mai mare asemănare cu Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos, care într’aşa măsură nu căuta vreo agonisire pământească, încât nici nu avea “unde să-şi plece capul" (Mt. 8, 20).

Şi experienţa arată tuturor în chip vădit că, spre a se ruga curat, este nevoie ca mintea să se elibereze de toate chipurile materialnice care o îngreuiază.

            În făgăduinţa monahală a neagonisirii accentul se pune pe lupta cu patima „iubirii de agonisire" sau „a iubirii de argint" şi a „iubirii celor materialnice". Prin aceasta călugărul făgăduieşte nu atât a trăi în sărăcie (făgăduinţa călugăriei apusene a „sărăciei"), cât a’şi slobozi duhul de dorinţa de „a avea", iar semnul acestei sloboziri este naşterea unei dorinţe puternice de „a nu avea", dusă până la măsura în care adevăratul nevoitor al neagonisirii încetează a-şi mai cruţa până şi propriul trup. Numai cu această condiţie este cu putinţă o viaţă în duh cu adevărat împărătească.

            La început fiecare îşi pune întrebarea: Cum mă voi putea eu slobozi desăvârşit de cele materiale? Eu însumi sunt materialnic cu trupul, şi, doar, viaţa acestui trup este, totuşi, firesc legată de ale materiei? Atunci cum – oare trebuie să mă las să mor?... Nu, nu despre asta este vorba. Nevoinţa înţeleaptă constă în a se mărgini la un minimum de materie şi de ale materiei, fără de care viaţa ar deveni cu neputinţă. Însă măsura acestei putinţe diferă la fiecare. ³⁰

            Lumea contemporană nu a putut să’şi organizeze viaţa aşa încât să aibă destul răgaz, destul timp liber, pentru rugăciune şi pentru contemplarea Fiinţei Dumnezeieşti. Pricina acestora este o patimă arzândă de „a avea". Această patimă a iubirii de agonisire (lăcomiei) Sfântul Pavel a numit-o „închinare la idoli" (Col. 3, 5), iar Sfântul Ioan Scărarul – „fiică a necredinţei" ..."hulă împotriva Evangheliei, întoarcere de la Dumnezeu" (Cuv. XVI). Adevărata neagonisire creştină este necunoscută, neînţeleasă lumii. Şi dacă am mai adăuga  că ea ajunge să cuprindă, nu numai neagonisirea celor materialnice, ci chiar pe cea a celor „intelectuale", atunci majoritatea oamenilor ar considera-o curată nebunie. Oamenii văd în cunoştinţele lor ştiinţifice bogăţia lor duhovnicească („spirituală"), fără să bănuiască că există o altă cunoştinţă mai înaltă şi o bogăţie cu adevărat neasemuită, aducătoare de adâncă pace. În goana după confortul material oamenii şi-au pierdut confortul duhovnicesc şi, astăzi, dinamismul materialist, din ce în ce mai mult, îşi asumă un caracter demonic. Şi nu este de mirare, căci aceasta nu este alta decât dinamica păcatului.

            Iubirea agonisirii izgoneşte dragostea de Dumnezeu şi de om. Şi oamenii nu văd aceasta şi nu vor să înţeleagă că, din nedreptatea acestor năzuinţe care stăpânesc minţile şi inimile lor, izvorăsc nenumăratele suferinţe ale întregii lumi. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Iubirea de argint (adică iubirea de agonisire sau lăcomia) este şi se numeşte „rădăcina tuturor răutăţilor" (1 Timotei 6, 10) şi într’adevăr este aceasta, căci naşte răpire, zavistie, dezbinări, vrăjmăşii, ...cruzime, ură, omor, războaie". (Cuv. XVII).

            Şi aşa, dacă vrem să ne smulgem din robia îngrijirilor josnice spre a ne curăţi minţile şi a îngădui duhului nostru să se îndulcească cu adevărat de libertatea împărătească, sau mai bine zis dumnezeiască, lepădarea, şi pe planul acesta, este de nelipsit, căci, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, „bărbatul neagonisitor se roagă cu minte curată ...cel ce a gustat din bunătăţile cele de sus uşor dispreţuieşte cele pământeşti... cel neagonisitor este stăpân asupra lumii ...fiu al nepătimirii... tot ce are consideră a fi nimic" (Cuv. XVII), şi, când nu are, nu se întristează şi continuă să trăiască ca şi cum ar avea.

 

            Am vorbit pe scurt despre făgăduinţele ce stau temei călugăriei în nădejdea de a fi dat o anume înţelegere a esenţei nevoinţei ortodoxe – tema acestei cuvântări. Cu toate acestea, pentru a întregi imaginea călugăriei pe de o parte, iar pe de alta, pentru a exclude posibilitatea unor neînţelegeri, îmi îngădui să mai spun ceva şi despre făgăduinţa – „petrecerii în mânăstire şi în nevoinţă până la cea din urmă suflare", care în rânduiala tunderii în mantie este prima întrebare, iar în schimă cea de-a doua.

            În această întrebare observăm două momente: primul –petrecerea (rămânerea) în mânăstire, celălalt – petrecerea în nevoinţă.

Primul nu este, în general, o caracteristică de nelipsit a călugăriei, precum sunt celelalte făgăduinţe. Călugăria este cu putinţă şi în afara mânăstirii: în lume, în pustie. În cele mai multe vieţi ale sfinţilor călugări întâlnim părăsirea de voie sau de nevoie a acelei mânăstiri în care fuseseră tunşi, şi, cu toate acestea nu se consideră a fi vorba nici de cădere, nici de lepădare, nici chiar de încălcare a călugăriei. Mulţi au fost luaţi din mănăstirile lor pentru o slujire ierarhică în biserică; mulţi au fost mutaţi în alte mânăstiri din diverse pricini; mulţi au primit blagoslovenie să iasă din mânăstirile lor din pricina „condiţiilor neprielnice mântuirii". ³¹

            Când tunderea în călugărie se face în afara mânăstirii, această întrebare, normal, nu se pune; rămâne numai întrebarea despre petrecerea în nevoinţă până la suflarea cea mai de pe urmă. Cu toate acestea, ea este întru totul firească şi rămâne pentru totdeauna parte din tundere în mânăstiri, pentru că fiecare dintre fraţii primiţi în mânăstire devine, împreună cu restul obştii, părtaş a tot ce aparţine mânăstirii, precum şi, în general, a întregii vieţi lăuntrice. Frăţia, primind pe noul venit în sânul comunităţii, ca făcând parte din însuşi „trupul" său, de bună seamă, doreşte a avea o făgăduinţă a credincioşiei acestuia, pentru ca toţi ceilalţi fraţi mai vechi să se poată bizui pe el cu deplină încredere, în toate.

            Esenţa celui de-al doilea moment: „petrecerea în nevoinţă până la ultima suflare" constă în faptul că făgăduinţele călugăreşti nu sunt vremelnice, pentru un oarecare răstimp, ci nestrămutate, neschimbate, trecând chiar dincolo de limitele vieţii pământeşti. Domnul a spus: „Nimeni punându’şi mâna sa pre plug şi căutând înapoi este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Aici cuvântul „îndreptat" traduce grecul „euthetos" care însemnează „binele întemeiat". Şi într’adevăr, dacă făgăduinţele călugăreşti s’ar lua ca fiind doar vremelnice, asta ar însemna a nu înţelege sensul lor adevărat şi a le întoarce într’un simplu exerciţiu evlavios, atunci când, în realitate, ele sunt de fapt părăsirea vârstei copilăreşti a duhului şi trecerea în cea desăvârşită. Apostolul Pavel spune: „când eram prunc, ca un prunc gândeam; iar dacă m’am făcut bărbat am lepădat cele prunceşti" (1 Cor. 13, 11). Pruncia trece fără de întoarcere, şi asta nu atât din punct de vedere vremelnic, cât din cel al calităţii vieţii. Cum pot să dispară experienţa, cunoştinţa, înţelegerea agonisite? Astfel şi în făgăduinţele date se exprimă o altă conştiinţă a vieţii în general, a sensului ei, a ţelului, a conţinutului ei. Făgăduinţa întregii – înţelepciuni, de pildă, în ce se va deosebi de înfrânarea vremelnică a orişicărui om dacă se înţelege numai ca un exerciţiu vremelnic? Sau dacă înţelegem ascultarea, iarăşi, doar ca pe un exerciţiu vremelnic, atunci unde este conştiinţa că, prin ascultare, ducem lupta cu nodul propriei noastre voinţe, propriului nostru egoism, spre a ne preschimba în sălaş al dumnezeieştii voinţe a Tatălui Ceresc? De asemenea, neagonisirea – dacă în ea vedem numai o petrecere vremelnică în lipsuri, atunci unde este înţelegerea că în această făgăduinţă se cuprinde năzuinţa noastră spre a birui pentru totdeauna, cu ajutorul lui Dumnezeu, puterea materiei asupra duhului nostru? Astfel, bineînţeles că nu este „bine întemeiat" pentru Împărăţie cel care caută înapoi de la făgăduinţele date. Şi, se poate spune că, acolo unde întâlnim această căutare înapoi, în majoritatea cazurilor înseamnă că făgăduinţele au fost date fără înţelegerea necesară, fără o stare duhovnicească bine întemeiată. Cu alte cuvinte, ele nu au fost păstrate fiindcă nici nu au fost date cum se cuvine.

 

            La început am vorbit despre cele trei forme ale chemării, cele trei lepădări, cele trei înţelesuri ale crucii, cele trei trepte ale călugăriei. Dar iată că la Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu găsim încă un cuvânt despre cele trei naşteri prin care are a trece omul în viaţa sa. În cartea –poem „Către Vitilian din partea fiilor săi", unde îşi dezvăluie părerile asupra nevoinţei, spune că: „... venind în trup şi sânge din a căror stricăciune (oamenii) zidiţi fiind, degrab se şi sfârşesc; aceasta este cea dintâi (naştere); apoi (urmează naşterea) din Duhul curat (Sfânt), când preste cei spălaţi în apă (prin botez) pogoară luminarea. Iar cea de-a treia (naştere), în lacrimile şi durerile noastre, curăţeşte chipul (dumnezeiesc) cel înnegrit de rău (prin netrebnicia păcatului). Dintre (naşterile) acestea, pre prima omul o dobândeşte de la părinţi, pre cea de-a doua –de la Dumnezeu, iar în a treia –însuşi îşi este părinte, arătându-se lumii ca binefăcătoare lumină".³²

            Tonul cuvântării sfântului dă a înţelege că cea din urmă naştere este cea a desăvârşirii. Înţelesul ei este că omul care a primit darul harului şi care, în lumina lui, a cunoscut viaţa dumnezeiască, dar în acelaşi timp şi propria sa cădere, printr’o nevoinţă dureroasă, ia calea binelui pentru totdeauna. Tocmai acest moment al îmbrăţişării conştiente şi de bună voie a binelui dumnezeiesc stă la temeiul vieţii nevoitorului creştin. El apare ca o adâncă nemulţumire a duhului nostru cu toate cele ce sunt ale pământului, şi un dor de Dumnezeu, o sete de Dumnezeu, o înflăcărată cutare a Lui.

            Acest înţeles, cred, se cuprinde şi în cuvintele Cuviosului Siluan:

            „Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul şi în lacrimi caut pre Dânsul.

            Cum să nu Te caut eu pre Tine? Tu mai dinainte m’ai căutat pre mine,

            Şi mi’ai dat a mă îndulci cu Duhul Tău Cel Sfânt,

            Şi sufletul meu Te-a iubit".

 

 

_________________________

 

NOTE:

(30) Cuvioasa Sinclitichia (pomenirea ei în 5 ianuarie) bine învaţă despre aceasta. A se vedea viaţa ei scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare.

(31) Vezi viaţa Sfântului Paisie Velicicovski. (N. tr.)