Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
 FORUM-ul alãturat ! |
|
Deosebit de greu este a vorbi despre ea,
fiindcă, începând de la ce par a fi forme brute şi naive, ea conduce
pe om în acea lume care este de nedescris, căci nici un concept omenesc nu
i se potriveşte. Ascultarea este o taină care se dezvăluie numai
în Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, este taină 13 şi viaţă
în Biserică. Ascultarea, ca lepădare a voii şi înţelegerii
proprii, poate apărea ca un lucru potrivnic voinţei lui Dumnezeu
pentru om, care este dăruit cu libertate asemănătoare cu cea a
lui Dumnezeu şi chemat la dumnezeiască stăpânire în virtutea
acestei libertăţi. Faptul de a’şi lăsa propria voie şi
înţelegere în puterea altei persoane, fie chiar şi preot, mulţi
l’ar resimţi ca pe o alunecare a pământului de sub propriile
picioare. Acest pas li s’ar părea ca o aruncare de sine într’o
prăpastie întunecoasă, ca pierdere a propriei
personalităţi, ca o predare de sine în cea mai groaznică robie
asemănătoare anihilării de sine. Acelora, însă, care au
urmat cu credinţă învăţăturii Bisericii şi au
săvârşit o asemenea lepădare în duhul acestei
învăţături, ascultarea li s’a descoperit a fi un dar de sus,
nespus de mare. Pe cel ascultător îl putem asemui unui vultur ce se ridică
cu aripi puternice, şi, din înălţime, senin, priveşte
distanţa care îl desparte de pământ, bucurându-se în deplină
siguranţă şi stăpânind înălţimi altora de neajuns
şi înfiorătoare. Dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste,
cu bucurie, voia sa şi orice judecată despre sine duhovnicului,
ascultătorul se smulge poverii celei grele a grijii lumeşti şi
ajunge la cunoştinţa a ceea ce este de nepreţuit: CURĂŢIA MINŢII ÎN DUMNEZEU.
Călugăria,
mai presus de toate, este curăţia minţii. Fără de
ascultare, nu se poate ajunge la ea şi, de aceea, fără de
ascultare, călugăria nu există. Neascultătorul nu este
călugăr în sensul deplin al acestei chemări. În afara
călugăriei este cu putinţă a dobândi mari daruri de la
Dumnezeu, până şi desăvârşirea muceniciei;
curăţia minţii, însă, este darul cel osebit al
călugăriei, necunoscut pe alte căi şi călugărul
nu poate cunoaşte această stare altfel decât prin nevoinţa
ascultării. Iată de ce o socotim a fi temeiul principal al
călugăriei, în care se cuprind, urmând în chip firesc, şi
celelalte două făgăduinţe. Sfântul Ioan Scărarul, de
pildă, spune aşa: „...Maica
curăţiei este netulburarea împreună cu ascultarea.
Nepătimirea trupului câştigată în liniştire, apropiindu-se
de multe ori de lume nu rămâne neclătinată; dar cea care se
naşte din ascultare este pretutindenea cercată şi
neclătinată". (Scara, Cuv. XV, cap. 32-33). Şi despre
neagonisire, spune că: „cel care
şi’a dat până şi sufletul său o să’şi mai
amintească el de agonisiri?..." Astfel, ascultarea, „prin desprinderea de lume şi
lepădarea voii proprii, ... ca şi cu două aripi de aur urcă
fără preget la cerul" (Scara, Cuv. IV, cap. 1) nepătimirii.
Ascultarea
este o taină duhovnicească a Bisericii, şi de aceea
legătura dintre stareţ 14 şi ucenic este una a
sfinţirii. Cum s’a spus mai sus, pentru ucenic această taină
constă în a învăţa a săvârşi voia lui Dumnezeu , spre
a pătrunde în sfera Voii Dumnezeieşti, şi astfel a se
împărtăşi cu Viaţa Dumnezeiască; iar pentru
stareţ, în a face ca, prin rugăciunea şi nevoinţa
vieţii sale, să aducă pe ucenic la cunoştinţa acestei
căi şi să cultive în el adevărata libertate 15 fără de care
mântuirea este cu neputinţă 16
. Adevărata libertate se află acolo unde este Duhul
Domnului, şi de aceea şi ţelul ascultării, precum şi
al vieţii creştine în general, este dobândirea Duhului Sfânt (Cf. 2
Cor. 3, 17).
Stareţul
niciodată nu încearcă să supună voia ucenicului său
voii sale „omeneşti", dar, în cursul vieţuirii împreună, se pot
ivi asemenea împrejurări când stareţul se vede nevoit a stărui
asupra împlinirii poruncii sale; adevăratul ucenic, însă,
niciodată nu va aduce pe stareţ până la aceasta.
Nevoinţa
stareţului este mai grea decât cea a ucenicului, în virtutea marii lui
răspunderi înaintea lui Dumnezeu. Dar răspunderea înaintea lui
Dumnezeu cade pe umerii stareţului numai în acel caz în care ucenicul îi
face ascultare; iar, de nu, atunci toată greutatea răspunderii
acţiunii sale o poartă însuşi ucenicul, care pierde prin aceasta
ceea ce câştigă nevoitorul prin ascultare. Cu toate acestea,
ţelul stareţului nu este nicicum de a slobozi pe ucenic de
răspunderi, ci de a’l învăţa adevărata viaţă
creştină, şi adevărata libertate creştină, care
nu se pot dobândi altfel decât biruind în sine, prin nevoinţa
ascultării, patimile iubirii de stăpânire şi iubirii de putere.
Omul care îşi supune sieşi pe alt om, fratele său, sau fie numai
îi ştirbeşte libertatea, negreşit îşi pierde prin aceasta
şi propria sa libertate, căci simplul fapt de a râvni la ea este deja
o cădere de la acea viaţă şi dragoste dumnezeiască la
care suntem chemaţi.
Una
dintre cele mai mari piedici spre atingerea acelei stări către care
ne cheamă porunca lui Hristos este EGOISMUL
nostru. Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare
a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria voie înaintea
fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui
Adam în firea noastră, ce la început fusese una. De unde în noi lupta
între voinţe? Oare nu este o singură voinţă în Dumnezeu?
Curmând
propria voie înaintea lui Dumnezeu, abandonându-ne voii lui Dumnezeu, „urând"
voia noastră meschină, „individuală", devenim în stare a
cuprinde şi a purta în noi lucrarea voii dumnezeieşti.
Desăvârşindu-ne în ascultare, şi către Dumnezeu, şi
către frate, ne desăvârşim în dragoste, ne deschidem
fiinţa; iar limita acestei deschideri este acea plinătate,
înţeleasă ca putinţa fiecărui om de a purta în sine
viaţa întregii firi omeneşti – plinătatea acelei veşnice
fiinţe către care bunăvoirea lui Dumnezeu cheamă pe om.
Căci dragostea lui Dumnezeu pentru om nu cunoaşte margini şi,
deşi prin firea Sa, Dumnezeu rămâne şi veşnic va fi de
neajuns şi de necunoscut făpturii, totuşi, prin facerea Sa, prin
harul Său, binevoieşte atât de strâns şi atât de deplin a se
împreuna cu omul, încât acesta devine un dumnezeu, asemănător
Dumnezeului-Făcătorul, după chipul Fiinţei Sale.
Dumnezeaisca dezvăluire spune: „Cela
ce biruieşte, da-voi lui să şază cu Mine în scaunul Meu".
(Apoc. 3, 21)
Intelectualul
contemporan, cu simţul său critic foarte dezvoltat, cu care toate le
cercetează, este incomparabil mai puţin apt de nevoinţa
ascultării călugăreşti decât omul simplu, neispitit de
curiozitatea minţii. Omul cultivat care şi’a iubit inteligenţa
sa critică, obişnuit cum este să o privească ca demnitatea
sa de căpătâi, ca singura bază solidă a vieţii sale
„personale", e nevoit, înainte de a putea deveni un ascultător, să se lepede de această
bogăţie a sa, căci de nu o va face, după cuvântul lui
Hristos (Luca 14, 33), cu greu va ajunge în Împărăţie. Însă
cum să te lepezi de ea? Oare cel înaintea căruia ne lepădăm
voia nu este om ca şi noi? Ba adesea ni se poate părea a fi mai
prejos decât noi. Un asemenea monah începe a cugeta: „Şi ce, duhovnicul este un oracol? Şi de unde o să
ştie el voia lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat judecată şi
toţi suntem datori singuri să judecăm. Uite, de pildă, ce
mi’a spus acuma duhovnicul n’are nici un sens" – şi altele asemenea
acestora. Desigur, o atitudine ca aceasta faţă de duhovnic dă
fiecărui cuvânt al acestuia, fiecărei povăţuiri, un
caracter şubred şi discutabil. Un astfel de ucenic nu gândeşte
că voia lui Dumnezeu se face cunoscută, în lumea aceasta, în
aceleaşi forme exterioare, relative, ca şi voia firească a
omului, şi ca şi voia demonică, adică, se
înfăptuieşte prin oameni. El este obişnuit să judece
după aparenţe, precum în general, este obişnuit să judece
omul „raţional", şi de aceea nu găseşte calea
credinţei celei vii. 17
Sfântul Ioan Scărarul spune că
cel ascultător, „care se dă pre
sine în această robie, de bună voie, primeşte în schimb
ADEVĂRATA LIBERTATE" (Scara, Cuv. IV, cap. 5) Astfel, în cele din
urmă, experienţa ascultării devine experienţa
adevăratei libertăţi în Dumnezeu.
Obişnuit
a se afla mereu în faţa adevărului dumnezeiesc, nevoitorul ajunge la
o adâncă convingere privind neputinţa minţii şi a
judecăţii sale. Această convingere este o treaptă
importantă în viaţa sa. Prin neîncrederea în propria minte şi
judecată monahul se slobozeşte de acel coşmar în care
trăieşte întreaga omenire. 18
Sunt două categorii de
călugări; unii au darul unei credinţe simple, nemijlocite,
şi aceştia uşor găsesc calea adevăratei
ascultări; ceilalţi, deşi năzuiesc fierbinte după
Dumnezeu şi râvnesc a trăi după poruncile Domnului, se
liberează totuşi cu multă greutate de încrederea în sine spre a
învăţa ascultarea. Însă, când plin de încredere în Dumnezeu Cel
ce ne păzeşte, şi în părintele său duhovnic, monahul
se leapădă de voia şi de judecata sa, atunci, din adâncurile
experienţei lăuntrice se convinge, cu bucurie, că a ajuns la „izvorul de apă săltătoare
întru viaţă veşnică" (Ioan 4, 14).
În
actul lepădării voii şi judecăţii proprii spre a
rămâne în căile voii lui Dumnezeu, care întece orice
înţelepciune omenească, monahul nu leapădă în realitate
altceva decât numai propria sa voinţă pătimaşă,
egoistă şi mintea sa mistică şi judecata sa
neputincioasă; şi făcând aceasta dă dovadă de o
adevărată înţelepciune şi de o rară putere a unei
anume voinţe de ordin superior. Astfel, prin ascultare, uşor şi
într’un chip de neînţeles chiar pentru sine însuşi, cel care o face
ajunge la acel nivel pe care niciodată nu’l pot atinge, ba nici măcar
nu’l pot înţelege, chiar oamenii de cea mai înaltă cultură
intelectuală. Acest nivel, precum am spus mai sus, este curăţia
minţii în Dumnezeu. Ascultarea este –calea credinţei care
biruieşte lumea (Cf. 1 Ioan 5, 4). Taina aceasta, însă, nu este
primită de toţi. Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov spune într-una
din scrisorile sale: „Noi credem şi
învăţăm a crede astfel de la Sfinţii Părinţi,
că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă
calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, căci, chiar
de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor
va arunca cu pietre". 19
Ascultarea călugărească nu
este o disciplină. Nici o instituţie obştească,
omenească, nu poate exista fără coordonarea acţiunilor
membrilor ei. Această coordonare se obţine prin disciplină, a
cărei esenţă constă în supunerea voinţei omeneşti
a celui mai tânăr- voinţei omeneşti a celui mai bătrân, sau
majorităţii. O asemenea
supunere, de obicei, se păstrează prin constrângere; dar, chiar
dacă disciplina este primită cu înţelegere şi de bună
voie, ca o condiţie de nelipsit pentru existenţa
comunităţii, ea rămâne totuşi disciplină, adică
bazată pe principiul supunerii voinţelor omeneşti.
Ascultarea
călugărească este un act religios, şi, ca atare,
neapărat trebuie să fie liber, altfel îşi pierde
însemnătatea sa religioasă. Ascultarea este roditoare
duhovniceşte numai atuncea când lepădarea de bunăvoie a
voinţei şi judecăţii proprii în faţa stareţului
(duhovnicului) se face căutând a găsi căile VOINŢEI LUI
DUMNEZEU. În această căutare a voinţei lui Dumnezeu se cuprinde
însăşi esenţa ascultării noastre.
Ucenicul
recunoaşte neîndestularea sa pentru a cunoaşte nemijlocit voia lui
Dumnezeu şi de aceea se duce la
părintele său duhovnic pe care îl socoteşte mai dăruit spre
a o cunoaşte. Stareţul, părintele duhovnic, nu omoară
voinţa ucenicului său şi nu o îngenunchează înaintea
voinţei sale omeneşti; el poartă însă nevoinţa cea mai
grea a unei slujiri pline de răspundere, prin care devine părtaş
în actul dumnezeiesc al facerii omului. Condiţiile vieţii zilnice,
fac ca adesea stareţul, din slăbiciune trupească, să
aibă nevoie de ajutorul ucenicului, dar aceasta nu schimbă esenţa
ascultării precum este arătată mai sus. Dar, dacă egumenul
şi cei mai mari ai mânăstirii se găsesc nevoiţi să
recurgă la o constrângere omenească asupra comunităţii, la
disciplină, acesta este semnul vădit al decăderii
călugăriei şi poate chiar al pierderii totale a înţelegerii
ţelului şi esenţei ei.
În
experienţa vieţii, ascultarea este strâns legată de găsirea
unui duhovnic îndrumător, a unui stareţ; vom lăsa, însă,
deoparte această temă acum spre a nu prelungi peste măsură
cuvântul nostru. Să pomenim doar că, după povăţuirea
cuviosului Simen Noul Teolog şi a altor Părinţi, cel ce cu
adevărat, şi smerit, şi cu multă rugăciune, îşi
caută un îndrumător în căile vieţii dumnezeieşti,
acela, după cuvântul lui Hristos: „căutaţi
şi veţi găsi" –găseşte. 20
Nu
este cu putinţă a cuprinde această vastă şi
nesecată temă. Ascultarea are multe feţe şi cele mai
felurite situaţii se pot întâlni. Regula generală, însă, este: a nu se încrede în sine. Dacă
aceasta este deosebit de importantă începătorilor, ea în schimb, nu
se leapădă nici de către cei ce îmbătrânesc în nevoinţa
călugărească.
Orice
lucrare, orice înfăptuire trebuie să se săvârşească
sub binecuvântare, spre a primi pecetea unei lucrări dumnezeieşti.
Toate cele mici, precum şi cele mari ale vieţii de zi cu zi au nevoie
de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, căci în viaţa omului TOTUL
ESTE IMPORTANT. Prin binecuvântare toată viaţa primeşte o pecete
sfinţitoare şi nici o lucrare nu devine cu adevărat
veşnică decât atunci când este săvârşită în numele lui
Dumnezeu. Hristos a spus: „Toată
răsădirea carea nu au sădit Tatăl Meu cel ceresc
dezrădăcina-se-va" (Matei 15, 13). În ascultare viaţa
veşnică devine o realitate încă de aici. Ascultătorul cel
bun simte prezenţa duhului lui Dumnezeu care dă sufletului nu numai
adâncă pace, dar şi simţul neîndoielnic al „trecerii
de la moarte la viaţă".
________________________
NOTE:
13. În rusă tainstvo, în sens de sacrament. În text, de câte ori are acest sens,
apare scris în italice. (N. tr.)
14. Înţeles în sensul din Pateric, şi în
cel de slav, de „bătrân
îmbunătăţit" în duh, duhovnic.
15. Părintele Sofronie spunea că „nimic din toate facerile omului, dacă
nu sunt făcute în deplină libertate a propriei sale voinţe, nu
poate avea caracter veşnic". Omul a ajuns mult prea obişnuit a
sili şi a fi silit, ba chiar condiţionat şi dependent de
trăirea silirii; şi nu îşi mai dă seama că mântuirea
nicicum nu poate fi înfăptuită cu sila, această relaţie
fiind a iadului, nu a raiului („dragoste
cu sila nu se poate"...) Iar dacă silirea aproapelui îşi are
şi ea momentul ei şi locul ei în pedagogie - chiar şi cea
duhovnicească – devine din ce în ce mai urgentă cerinţa
reînnoirii conştiinţei limitelor şi neputinţei ei. (N. tr.)
16. Stareţul Sofronie subliniază aici,
în duhul întregii tradiţii patristice, caracterul de taină, sfinţitor, al ascultării, care este departe
de a fi o simplă disciplină, precum este mai întotdeauna
înţeleasă, şi mai cu seamă în duhul zilelor noastre.
Efectul de disciplină decurge şi el, în chip firesc, din dreapta vieţuire
a ascultării, dar nu trebuie lăsat a se confunda cu esenţa
duhovnicească a tainei.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre planul duhovnicesc şi planul
etico-moral al tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos. (N. tr.)
17. Sunt două trăiri: a minţii
şi a inimii, a credinţei; inima – prin credinţă
–trăieşte în adevăr; mintea în verosimil, uneori până la a
exclude adevărul în favoarea acestuia. (N. tr.)
18. Reamintim paragraful de la pag. 51 unde
Părintele Sofronie vorbeşte despre diferenţa dintre planul
duhovnicesc şi cel psihologic. (N. tr.)
19. Scrierile episcopului Ignatie Briancianinov
(în lb. Rusă) Ed. I. Serghiev Posad, 1913 pag. 25.
20. Sfântul Ioan Scărarul şi el
vorbeşte despre aceasta în „Scara"
sa, Cuvântul al IV-lea: „Despre fericita
şi pururea pomenită ascultare", mai cu seamă cap. 7. (N.
tr.)
| Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
FORUM-ul alãturat ! |
|