Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
 FORUM-ul alãturat ! |
|
Calugaria este ceva care… e deja cum ar fi sa traiesti ceva din veacul
ce va sa fie, unde zice Mantuitorul: "Nici
nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii". Nu suntem ca
ingerii, dar totusi viata tinde catre aia, si atunci cand ai chemarea, nu stii
ce te-a izbit, fiindca nu ai nici o confirmare in firea asta pentu calugarie.
Si atuncea, bineinteles ca ai nevoie ca cineva sa-ti confirme sau sa-ti infirme
chemarea, ca daca nu, odata te trezesti ca, sau iti vine sa te gandesti ca m-oi
trezi la casa de nebuni cu chemarile mele.
E,
deci duhovnicul poate sa confirme si sa infirme lucrul asta intr-o masura, dar
si masura e foarte greu de definit, dar linia esentiala asta e, ca numai eu pot
sa stiu daca sunt pentru calugarie sau nu. Nimeni altcineva. Si duhovnicul
poate sa-mi confirme sau infirme, dar nu poate sa... Parintele Sofronie il avea
duhovnic pe Parintele Bulgakov, cred ca numele lui... s-au tradus lucrari
de-ale lui... si cand i-a spovedit ca ar dori sa mearga la Muntele Athos sa se
calugareasca, parintele lui duhovnic I-a spus o zicala frantuzeasca: ca mai
binele este inamicul binelui, dar Parintele Sofronie a socotit cuvantul asta de
la duhovnic, dar nu l-a primit, pana la urma s-a dus la Muntele Athos si s-a
facut calugar.
Aici
va pun intr-o chestie foarte grea, adica o gandire in care trebuie sa ne asumam
toti raspunderea inaintea lui Dumnezeu, inaintea vesniciei, si nu numai in
sabloane, in care am intrat, dar totusi intr-un duh de raspundere si de
ascultare, dar aici revin: calugaria este strict in dialogul intim al fiecarui
suflet cu Dumnezeu Ziditorul nostru. Asa ca ma induioseaza dragul pe care il
are acea sora pentru calugaria ei insisi si pentu mata, care crede ca daca ea
s-a implinit, si mata o sa te implinesti, dar daca nu este de la Dumnezeu, nu
pentru motivele pe care le-a dat - astea
au si ele valoarea lor, dar sunt relative -, da ce este important si ce
este absolut este de a afla intru Dumnezeu: asta este calea mea sau nu. Si oare
greutatile pe care le sufar sunt ca un semn ca nu asta e calea sau daca este o
chestie de depasit si atuncea, toate astea prin rugaciune...
Ce rugaciuni trebuie sa ridic ca sa
aflu?
Incepand cu intrebarea
asta, daca I-o pui lui Dumnezeu, orice rugaciune. Intreaba-L pe Domnul: Cum
trebuie sa ma rog Doamne? Ce astepti de la mine? Si orice gand, daca adaugati
acolo Doamne, in gandirea voastra, framantati un pic de Doamne in toate
gandirile voastre si in loc sa ganditi ca un motor care merge in gol, daca
adaugati un pic de Doamne, atunci gandirea incepe sa va devina rugaciune si
motorul incepe sa traga la roti.
Se poate si casatorie si sfintenie si
Rugaciunea lui Iisus?
Sfintenia este firea omului, cea pe care trebuie sa o dobandim in
aceasta vremelnicie si nu este pentru om nimica deosebit, in sensul ca se
deosebeste de vremelnicie, de viata biologica, sfintenia este firea care vesniceste
in Dumnezeu, deci este firea omului. Si fie in casatorie, fie in monahism, fie
daca sunt alte cai, tot sfintenia este ce cauta el. Dar noi am facut din
sfintenie un sablon si am facut un chip mincinos, am pus pe sfinti pe un
piedestal cat se poate de inalt si indepartat de noi si ne uitam la ei cu
binoclul pe partea gresita ca sa fie inca mai departe, si atuncea ne miram cum
de nu ajungem acolo.
Si cum iesim din sabloane?
A!
Domnul acolo sa va scoata! Dar aicea este un pic nadejdea mare in tineretile
voastre. Intotdeauna sa aveti inaintea ochilor ca Dumnezeu este Dumnezeul
Iubirii si, de acolo, tot ce va raneste sa cautati, sa cercetati, de ce...
Nu-mi place ce-am auzit, de ce: fiindca eu sunt pacatos sau fiindca cuvantul
nu-i drept.
Si
restul, iarasi zic, las pe Dumnezeu sa va calauzeasca. Calea cu Dumnezeu este
calea libertatii. Libertatea bineinteles ca-i primejdioasa, dar mi-a venit si
chipul asta, cand imi era frica sa ma avant. Am zis: dar, daca nu plec - sa
zicem ca noi calatorim catre Ierusalimul Cel de Sus -, daca de frica ca ceva ne
poate intampina pe drum, nu plecam, avem un singur lucru cert: ca aici vom
ramane. Daca plecam, bun, poate nu ajungem ( ceea ce cu Dumnezeu nu-i deloc
cazul ), dar daca luam pe "poate nu ajungem, poate ajungem", avem in
inchipuirea noastra 50% si 50%. Daca stau pe loc, am 100% certitudinea ca n-o
sa ajung.
Cu
asta vreau sa va dau un pic de curaj. Dar cu Dumnezeu, atata timp cat ne tinem
de Dumnezeu, nu este cu putinta sa nu ajungem, in sensul in care Hristos a zis:
"Oile Mele din mainile Mele nimenea ne le poate smulge." Si imediat a
zis: "Tatal Meu este mai mare decat Mine si din mana Tatalui Meu nimeni nu
poate sa le smulga". Accentuez pe acest "nimeni nu poate"! Insa
omul este dotat cu o asa de mare libertate dumnezeiasca, ca in acea libertate a
mea, mantuirea mea nu imi este garantata, in sensul ca nu m-a pus Dumnezeu
intr-o cutie de beton armat. Am o infricosatoare libertate, dar asta nu
inseamna ca Dumnezeu nu ma poate tine pana la capat. Si aicea, mai concret, mai
drept, mai nestangaci, nu ma pot exprima, fiindca suntem pe niste limite unde
logica omeneasca nu se mai aplica. Este pe de o parte, siguranta absoluta ca
vom ajunge, fiindca Hristos a Zis: "...nimeni nu le poate smulge.",
pe de alta parte libertatea pe care o am, care vad ca in orice clipa ma pot
desparti de Dumnezeu; daca adaug insa si "Doamne fereste!", nu ma pot
desparti.
Mai
este un lucru: cand incepem sa vedem cine este Dumnezeul Iubirii care este si
Atotputernic, incepeti sa vedeti ca Dumnezeul asta, nu te poti pierde cu El, e
cu neputinta. Cand vezi ca firea noastra cazuta este asa de rea, ca tot ce face Dumnezeu spre
mantuire, noi desfacem intru-pierzanie, nu te poti mantui nicicum. Si traim,
spunea o femeie, o sarba, acum multi ani: "Pe mine ma chinuie in Ortodoxia
asta nesiguranta, ca poate ma mantuiesc, poate nu. As prefera sa fiu ca
protestantii care sunt siguri ca s-au si mantuit."
Dar
ceva m-a zgariat in ce zicea ea si, dupa catava vreme, mi-am dat seama ca noi,
ortodocsii, nu traim intr-o nesiguranta, ci intr-o dubla siguranta; Asa cum ma
vad, este cu neputinta sa ma mantui. Uite, Hristos Isi varsa sangele pentru
poporul evreu si pentru toata lumea si evreii invocau sangele Lui asupra
noastra si asupra copiilor nostri ca blestem. Ei, cum se poate mantui asa un
om, chiar cu atotputerea iubirii lui Dumnezeu? Si totusi, cand vezi ca
Dumnezeu, Hristos, cu puterea dumnezeiasca, cuvant dumnezeiesc, a incercat sa
stinga acel blestem, zicand femeilor din Ierusalim: " Plangeti nu pentru
Mine, ci pentru voi si pentru copiii vostri", adica pentru care acum
cateva minute ati invocat sangele Meu spre blestem iar Eu il vars pentru
mantuire. Cu asa un Dumnezeu care nici atuncea nu se supara!!!... Si cand ii
bat piroanele in maini zice: "Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac";
cand murind prin mainile noastre, isi da trupul Lui, de noi zdrobit, sangele
Lui, de noi varsat, noua spre mantuire, daca vrem; pai, cu un Dumnezeu ca asta,
cum si iadul ajungand in el, l-a zdrobit si a facut cale pana la sederea de-a
dreapte Tatalui, cu asa un Dumnezeu, cum sa te pierzi???
Si
suntem in doua certitudini: cu mine mantuirea este total cu neputinta, si asta
face parte din spovedania mea, dar daca ma spovedesc asa, spovedesc si pe
Dumnezeu, cu Dumnezeu a se pierde este cu neputinta, si intre aceste doua
neputinti cred ca cea a lui Dumnezeu trebuie sa biruiasca. E numai destul sa ma
agat si sa raman, sa nu ma las deznadajduit pana la capat de navalele vrajmasului,
si ma va pescui Dumnezeu.
Cum stim daca avem har dupa Liturghie
?
Observati un lucru: Cand suntem in momente de har, simtim ca totul e
minunat, ca nu poate sa se sfarseasca decat in bine. Cand pierdem harul, ni se
pare ca intunericul e asa, incat niciodata n-o sa mai putem sa iesim din asta.
Si observati ca fiind caracteristica acelei stari. In Dumnezeu nu este si nu
poate fi tragedie, oricat de tragica ar fi viata noastra; dar cele ale iadului
si ale minciunii, ca tot ale iadului sunt, lucrarea minciunii vrea sa ne
deznadajduiasca. Asta e una, deci va subliniez efectele astea ca sa le
observati.
Al
doilea este ca mult accent se pune pe pregatirea inainte de impartasanie, ca
noi sa fim, chipurile, vrednici de impartasanie. Zic "chipurile",
fiindca vrednici tot nu suntem. Ca vrednicia noastra tot Hristos este. Dar, nu
se intelege destul nevoia de a afla cum sa ramanem dupa impartasanie cu harul
impartasaniei. Si asta intr-un sens e si mai important decat pregatirea
inainte; ca pregatirea inainte nu e ca sa fim vrednici. Pregatirea inainte este
ca sa pregatim terenul sufletului nostru [...] ...
iceste de acea indulcire. Dar ce e
important dupa, si aicea nu se prea vorbeste, este cum sa facem sa pastram acel
har. Aici, va spun lucrul asta, daca va uitati la toti parintii filocalici,
cheia este smerenia. Dar ce este smerenia? Ca dincolo de un sablon, sablonul
comportamentist, noi nu stim ce-I smerenia. Or smerenia este pe de o parte
realismul duhovnicesc. Daca sunt cel mai pacatos, apoi sa dea Domnul, sa-mi dea
puterea sa vad ca sunt cel mai pacatos dintre oameni. Fiindca este o viziune
dumnezeiasca, nu tine de logica omeneasca, nici de comparatia cu ceilalti. Tine
de un fel duhovnicesc de a vedea luciile, dar realist. Ala nu este un fel de a
se purta, ci realismul duhovnicesc. Al doilea, Parintele Sofronie definea
smerenia ca acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara
intoarcere asupra-si.
Acel
"fara intoarcere asupra-si" face ca smeritul nu se socoteste pe sine,
ci cauta catre cel iubit. Dar smerenia nu este doar a se injosi si a nu-i pasa
de injosire, ci a-i pasa de implinirea celui iubit. De ce? Pentru ca prin cel
iubit traieste. In cel iubit cauta si se goleste pe sine, ca sa primeasca in
sinea sa golita de ego-ul sau pe cel iubit. Ca cel iubit sa odihneasca in el,
si el in cel iubit. Si asta este ceea ce se cheama perihoreza in limbajul
nostru. Zicea Parintele Sofronie - in limbajul farmaceutic al teologiei
moderne, dar avem si noi un cuvant, "intrepatrundedea", care este
esenta iubirii in vesnicie.
Pe
de alta parte, cred ca o a doua definitie o sa va dea o mai buna intelegere ce
sa cautam. Smerenia nu este un lucru in sine, este a dragostei. Sfantul Siluan,
imi zicea Parintele Sofronie intr-o zi, ...tu consideri cele de care vorbea
lucruri mari, dar sa stii, mare singura este smerenia, ca mandria impiedica
dragostea. " Mandria locuieste in sine, si atunci, daca eu sunt in mine,
niciunul dintre voi nu aveti loc, nici Dumnezeu. Dar daca invat sa ies din
mine, sa ma dau, ca sa aiba loc Dumnezeu si toata omenirea, atunci fiecare
persoana devine o purtatoare a lui Dumnezeu si a intregului Cosmos. Si asta e
smerenia." Si atuncea, pe liniile astea, o sa gasim pe de o pate
indreptatirea de a ne apropia de Sfintele Taine, vrednicie daca vreti, nu ca a
noastra e vrednicia, atunci ne va impatartasi Hristos vrednicia Lui. Si, traind
in duhul asta, o sa putem pastra harul pe care il primim la impartasanie.
Si cum putem…?
Pai
continuand pe linia aceasta a smereniei. Adica sunt multe lucuri, pana la urma
iarasi zic, felul in care veti ajunge, o sa-l gasiti prin Dumnezeu cu
duhovnicul vostru, fiecare. Dar linia generala este smerenia. Smerenia este
cheia pastrarii harului.
Si daca nu stim ce este si ne rugam sa ne dea Domnul?
Domnul o sa va dea si cereti Domnului, apropo de dreapta intelegere......
Dar realitatea este ca de acum incolo, cand
parintele incepe sa se apopie de a fi bunic si de a-si cauta propriul sau sens
in viata, ca de acum se apopie pragul pin care vom trece, pe care-l numim
moarte si care in realitate este nastere. O experienta pe care am avut-o cand
ne-am nascut in lumea asta si am murit pentru lumea din pantecele maicii, si
aia ne-a fost o lume. Si am iesit si am venit in lumea asta necunoscuta noua,
si acum ne apopiem de pragul asta, de moarte, care este nastere intru cele vesnice.
Acum pentru ce am venit in lume, Nu numai ca sa aduc alti copii pe lume, dar eu
pentru ce exist? Si aici daca omul nu-si are intelegerea duhovniceasca, intra
in criza, cum am vazut in Apus. Dar este un moment foarte important in viata,
unde, intre altele, casatoritul incepe sa o ia pe fagasurile monahismului; si
monahul si bunicii se afla impreuna in cautarile lo si in mentalitate. In
monahism, prima parte a monahismului, este o dare de sine lui Dumnezeu, si
pentru Dumnezeu, obstii. Esti tanar, esti voinic, acuma te urci pe acoperis,
iti sapi calea in subsoluri, repari, faci, dregi, fugi, alergi, conduci masini,
nu stiu ce..., si asta face o parte principala din darea de sine; odinioara,
poate pentru chestii lumesti, acuma pentru Dumnezeu.
Vine un moment in viata cand, pe de o parte incep sa te lase puterile. Nu simti c-ai imbatranit, dar trupul iti aminteste ca nu mai poti face ce faceai acum cativa ani, dar, in schimb de trece si un prag al intelegerii, ca si la mireni, la casatoriti. Cu batranetea incepi sa intelegi lucrurile intr-un cu totul alt fel decat cum le intelegeai in tinerete. N-avem timp acuma sa intram prea mult in amanunt, dar zic ca asa am inteles eu cand am trecut pragul, sensul, schimei celei mari. Ai mai vrea o data sa zici cuvintele alea, ai mai vrea o data sa te dai lui Dumnezeu, dar cu o noua intelegere, cu care se apropie mai mult de cele vesnice. Si atuncea a randuit Biserica schima mica si schima mare- care nu este decat o schima, dar pe care, poate doua momente ale vietii care se intalnesc intr-una: darea ta lui Dumnezeu, cu constiinta de atunci si cu constiinta de acum. Cam asta-mi era pe orizonturi.
| Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în
FORUM-ul alãturat ! |
|